1411: În urma campaniilor de succes din timpul Interregnumului otoman, Musa Çelebi, unul dintre fiii lui Baiazid, devine sultan al Imperiului Otoman cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân.
După moartea lui Baiazid, fiii săi – Süleyman, İsa, Mehmed și Musa – s-au luptat între ei pentru supremație, într-un război fratricid cunoscut drept „Fetret Devri” (Interregnumul otoman).
Musa Çelebi, unul dintre cei mai ambițioși dintre fiii lui Baiazid, a găsit un aliat de nădejde în Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești. Relația dintre cei doi s-a bazat atât pe interese strategice comune, cât și pe nevoia lui Musa de sprijin militar pentru a-și impune autoritatea. Mircea cel Bătrân, un conducător abil, care se confrunta constant cu amenințarea otomană, a văzut în Musa un mijloc de a influența politica Imperiului Otoman și de a slăbi puterea otomană asupra Țării Românești.
Sprijinul lui Mircea cel Bătrân s-a concretizat prin trupe, resurse și experiență militară. Cu ajutorul său, Musa Çelebi a reușit să-l învingă pe fratele său Süleyman Çelebi, care controla partea europeană a imperiului și avea susținerea bizantinilor. În 1411, Musa a cucerit capitala otomană de atunci, Edirne, și s-a autoproclamat sultan, devenind conducătorul părții europene a Imperiului Otoman.
Deși inițial părea că Musa va fi un aliat de lungă durată al lui Mircea cel Bătrân, odată ajuns la putere, noul sultan a început să-și consolideze poziția prin măsuri radicale. El a adoptat o politică agresivă față de Imperiul Bizantin și și-a îndepărtat foștii aliați, inclusiv pe domnul Țării Românești. Această schimbare l-a determinat pe Mircea să își retragă sprijinul și să susțină un alt pretendent la tron, pe fratele lui Musa, Mehmed Çelebi.
Conflictul dintre Musa și Mehmed s-a încheiat în 1413, când Mehmed l-a înfrânt și l-a executat pe Musa, devenind singurul sultan al Imperiului Otoman sub numele de Mehmed I. Astfel, Interregnumul s-a încheiat, iar Imperiul Otoman și-a recăpătat unitatea.
Prin sprijinul acordat lui Musa Çelebi, Mircea cel Bătrân a demonstrat încă o dată că era un jucător important în politica regională, capabil să influențeze chiar și tronul otoman. Deși alianța cu Musa nu i-a adus beneficii de lungă durată, această strategie a contribuit la menținerea independenței Țării Românești în fața expansiunii otomane.
1600: În drumul său pentru a fi ars pe rug pentru erezie, la Campo de’ Fiori din Roma, filosofului Giordano Bruno i se pune pe limbă o menghină de lemn pentru a-l împiedica să vorbească.
În dimineața zilei de 17 februarie 1600, în piața Campo de’ Fiori din Roma, filozoful, teologul și cosmologul Giordano Bruno era condus spre rugul pe care urma să fie ars de Inchiziția romano-catolică. Acuzat de erezie pentru viziunile sale revoluționare despre univers și religie, Bruno refuzase să retracteze convingerile sale, sfidând dogmele Bisericii până în ultimul moment.
Un detaliu simbolic și sumbru a marcat această execuție: pe drum, călăii i-au pus pe limbă o menghină de lemn, pentru a-l împiedica să vorbească. Acest gest nu a fost unul întâmplător; el reflecta teama Inchiziției de cuvintele lui Bruno, de puterea gândirii sale libere, care sfida autoritatea religioasă. În ochii persecutorilor săi, era mai periculos ceea ce putea spune decât actul propriu-zis al execuției.
Giordano Bruno credea într-un univers infinit, în existența altor lumi și în ideea că nicio instituție umană nu ar trebui să îngrădească libertatea gândirii. Aceste concepții, deși astăzi banale, erau în totală opoziție cu doctrina Bisericii, care susținea un univers finit, geocentric, creat și guvernat de Dumnezeu conform Scripturilor. Mai mult, Bruno susținea o interpretare simbolică a textelor religioase și respingea ideea de iad și rai ca locuri fizice, ceea ce a fost considerat o amenințare majoră la adresa dogmelor stabilite.
Procesul său, desfășurat pe parcursul a opt ani, a fost o demonstrație a autorității Inchiziției. În 1599, după numeroase interogatorii și torturi, i s-a oferit ocazia să retracteze – însă Bruno a refuzat. Conform mărturiilor, când i s-a citit sentința de condamnare la moarte, el ar fi spus: „Mai degrabă voi, care rostiți această sentință, vă temeți mai mult decât mine, care o primesc.”
În ziua execuției, după ce a fost dus în piață, dezbrăcat și legat de rug, Bruno a fost ars de viu, iar cenușa sa a fost aruncată în Tibru, pentru ca niciun mormânt să nu rămână în amintirea lui. Totuși, moartea sa nu a însemnat sfârșitul ideilor sale. În timp ce trupul său era consumat de flăcări, convingerile sale despre un univers infinit și despre libertatea gândirii au continuat să se răspândească, inspirând generațiile viitoare de filosofi și oameni de știință.
Astăzi, în Campo de’ Fiori, acolo unde Bruno a fost executat, se află o statuie ridicată în onoarea sa, o dovadă că ideile lui au supraviețuit, în ciuda eforturilor Inchiziției de a-i reduce la tăcere vocea.
1850: Domnitorul Barbu Știrbei a dat ofisul domnesc privind organizarea școlilor din Țara Românească.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, educația în Țara Românească era într-o stare precară. Deși existau câteva școli, accesul la educație era limitat, iar învățământul era dominat de influența Bisericii Ortodoxe. Reformele anterioare, precum Regulamentul Organic (1831), încercaseră să introducă structuri mai coerente, dar învățământul era încă slab organizat și inaccesibil pentru majoritatea populației.
Barbu Știrbei, care a domnit între 1849 și 1856, a fost un susținător al modernizării statului, iar reforma educației a fost unul dintre obiectivele sale principale. Inspirându-se din modelele europene, el a dorit să creeze un sistem educațional mai organizat, cu un curriculum unitar și o mai bună pregătire a cadrelor didactice.
Principalele prevederi ale reformei
Ofisul domnesc din 1850 a introdus o serie de măsuri menite să îmbunătățească structura și funcționarea școlilor:
Învățământul primar obligatoriu – Deși implementarea acestei măsuri a fost dificilă, intenția era de a extinde accesul la educație pentru copiii din toate categoriile sociale.
Împărțirea învățământului pe niveluri – S-au stabilit clar ciclurile educaționale, incluzând școala primară, gimnaziul și liceul.
Standardizarea programei școlare – S-au introdus discipline moderne, cum ar fi matematica, științele naturii, istoria și geografia, alături de studiul limbii române.
Pregătirea profesorilor – S-a pus un accent mai mare pe formarea cadrelor didactice, pentru a asigura o predare mai eficientă.
Îmbunătățirea infrastructurii școlare – Deși încă modeste, eforturile de construire și modernizare a școlilor au început să prindă contur.
1863 – Un grup de cetățeni din Geneva a fondat un Comitet Internațional pentru Ajutorarea Răniților, care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Comitetul Internațional al Crucii Roșii.
Geneza Crucii Roșii este strâns legată de experiența personală a unui om: Henri Dunant, un filantrop și om de afaceri elvețian. În 1859, Dunant a fost martor la bătălia de la Solferino, un conflict sângeros dintre trupele franceze și austriece în nordul Italiei. După luptă, mii de soldați răniți zăceau pe câmpul de bătălie, fără asistență medicală, iar Dunant, impresionat de suferința acestora, a mobilizat voluntari locali pentru a le oferi îngrijiri, indiferent de tabăra din care făceau parte.
Profund marcat de această experiență, Dunant a scris cartea „O amintire de la Solferino” (1862), în care propunea crearea unei organizații neutre capabile să asigure îngrijirea răniților de război. Ideile sale au fost rapid susținute de Gustave Moynier, un influent jurist din Geneva, precum și de alți patru cetățeni elvețieni: Louis Appia, Guillaume-Henri Dufour și Théodore Maunoir. Împreună, ei au fondat, pe 17 februarie 1863, Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților.
Comitetul a organizat în același an o conferință internațională la Geneva, la care au participat reprezentanți din mai multe țări europene. În urma discuțiilor, s-a convenit asupra unor principii fundamentale:
Organizarea unor societăți naționale de ajutor, independente, dar coordonate internațional;
Asigurarea neutralității și protecției personalului medical și a răniților în timp de război;
Adoptarea unui simbol distinctiv – o cruce roșie pe fundal alb – pentru a semnaliza protecția umanitară.
Aceste principii au fost oficializate în 1864, prin Prima Convenție de la Geneva, moment ce a consacrat oficial Crucea Roșie ca organizație internațională de ajutor umanitar.
1866: Pe baza decretului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1865, a început să funcționeze Banca României, constituită prin transformarea filialei din București a Băncii Imperiului Otoman; primul președinte al băncii a fost Ion Ghica (17 februarie/2 martie).
1867: S-a realizat dualismul austro-ungar luand astfel naștere Imperiul Austro-Ungar.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Imperiul Austriac, condus de dinastia Habsburgilor, se confrunta cu multiple probleme interne. Deși era un imperiu vast și influent, dominația austriacă asupra numeroaselor popoare din imperiu (unguri, cehi, slovaci, români, sârbi, croați etc.) genera un climat de nemulțumire și revolte.
Cea mai mare provocare venea din partea ungurilor, care încercaseră deja să obțină autonomie în timpul Revoluției de la 1848-1849, dar fuseseră înfrânți cu ajutorul intervenției rusești. Cu toate acestea, spiritul naționalist maghiar a rămas puternic, iar presiunile pentru un statut egal în cadrul imperiului s-au intensificat.
O altă cauză a compromisului a fost înfrângerea Austriei în războiul austro-prusac din 1866, care a dus la excluderea sa din Confederația Germană. Izolată pe plan internațional și slăbită militar, Austria a fost nevoită să găsească o soluție pentru a menține unitatea imperiului și pentru a preveni dezintegrarea sa.
Pentru a calma nemulțumirile maghiare și a menține stabilitatea imperiului, împăratul Franz Joseph I a negociat cu liderii unguri, în special cu Ferenc Deák, ajungând la un acord prin care Ungaria primea un statut de egalitate în cadrul monarhiei habsburgice.
Astfel, prin Ausgleich, Imperiul Austriac s-a transformat în Imperiul Austro-Ungar, o dublă monarhie cu următoarele caracteristici:
Imperiul era format din două părți: Austria (Cisleithania) și Ungaria (Transleithania), fiecare având guvern și parlament propriu.
Cele două state aveau un împărat comun, Franz Joseph I, care era și rege al Ungariei.
Politica externă, apărarea și finanțele imperiale rămâneau sub control comun.
Cele două părți își gestionau independent afacerile interne, dar trebuiau să colaboreze economic.
Crearea Imperiului Austro-Ungar a adus o perioadă de stabilitate politică și dezvoltare economică, dar nu a rezolvat toate tensiunile naționale.
Ungurii au beneficiat de autonomie largă, dar au început să impună o politică de maghiarizare asupra altor minorități (români, slovaci, sârbi etc.), ceea ce a generat conflicte.
Românii din Transilvania, care speraseră la autonomie, au fost dezamăgiți, deoarece provincia a fost integrată direct în Ungaria, fără recunoașterea drepturilor naționale.
Pe termen lung, dualismul a accentuat rivalitățile etnice și a slăbit unitatea imperiului, contribuind la tensiunile care au culminat cu Primul Război Mondial și destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1918.
1904: A avut loc, la Milano, premiera mondială a operei Madam Butterfly de Puccini.
1941: Al Doilea Război Mondial: Părintele franciscan Maximilian Kolbe a fost arestat de Gestapo pentru ajutorul dat unor refugiați din estul Poloniei (evrei și ucraineni). Kolbe și-a dat viața în schimbul eliberării altui prizonier, tatăl unor copii, la Auschwitz.
Născut în 1894 în Polonia, Kolbe a intrat în rândurile franciscanilor și s-a remarcat prin activitatea sa religioasă și caritabilă. A fondat un centru monahal numit Niepokalanów, unde a organizat un refugiu pentru victimele războiului. De asemenea, a fost un jurnalist și un editor activ, utilizând presa pentru a promova valorile creștine.
După invazia nazistă a Poloniei în 1939, Kolbe a refuzat să părăsească țara și a transformat mănăstirea sa într-un adăpost pentru refugiați, oferind hrană și protecție celor persecutați, inclusiv evreilor. Această activitate umanitară a atras atenția Gestapo-ului, iar în februarie 1941, Kolbe a fost arestat și trimis la închisoarea Pawiak, apoi deportat la lagărul de concentrare Auschwitz.
Ajuns la Auschwitz, Kolbe a primit numărul de identificare 16670 și a fost supus unui regim brutal de muncă forțată. Deși era slăbit și maltratat, a continuat să își încurajeze colegii de detenție, oferindu-le sprijin spiritual și moral.
În iulie 1941, un prizonier a reușit să evadeze din lagăr. Ca represalii, naziștii au ales 10 prizonieri la întâmplare pentru a fi condamnați la moarte prin înfometare, o metodă menită să descurajeze alte tentative de evadare. Unul dintre acești condamnați, Franciszek Gajowniczek, a izbucnit în lacrimi, strigând că are familie și copii.
Într-un act de curaj și altruism fără precedent, Maximilian Kolbe s-a oferit să moară în locul acestuia. Comandantul lagărului, surprins de gest, a acceptat schimbul. Kolbe, împreună cu ceilalți prizonieri, a fost închis într-o celulă subterană, unde au fost lăsați să moară de foame.
Timp de două săptămâni, Kolbe și ceilalți prizonieri au rezistat fără hrană și apă. Martorii au relatat că părintele franciscan își îmbărbăta colegii de suferință, cântând imnuri și rugându-se. Pe 14 august 1941, fiind încă în viață, a fost ucis printr-o injecție letală cu acid fenic.
După război, gestul său a fost recunoscut ca un exemplu suprem de sacrificiu uman. În 1982, Papa Ioan Paul al II-lea l-a canonizat ca sfânt al Bisericii Catolice, numindu-l „martir al carității”.
Astăzi, Maximilian Kolbe este considerat patronul prizonierilor politici și al jurnaliștilor, iar numele său rămâne un simbol al rezistenței morale și al iubirii față de aproapele chiar și în cele mai cumplite condiții.
1947: În Austria, a fost emisă „A doua lege privind național-socialismul”, prin care foștii naziști erau excluși din viața publică.
Austria a fost anexată de Germania nazistă în 1938, prin Anschluss, devenind parte integrantă a celui de-Al Treilea Reich. De-a lungul războiului, mulți austrieci au fost activi în regimul nazist, atât în structurile administrative, cât și în forțele armate și SS. După înfrângerea Germaniei în 1945, Austria a fost ocupată de forțele aliate și și-a declarat statutul de victimă a nazismului, încercând să se distanțeze de trecutul său recent.
Totuși, procesul de denazificare a fost dificil, deoarece mulți foști naziști ocupau încă poziții cheie în administrație, justiție și economie. De aceea, în 1947, guvernul austriac a adoptat această lege strictă pentru a elimina influența lor.
„A doua lege privind național-socialismul” conținea următoarele măsuri principale:
Excluderea foștilor membri ai Partidului Nazist (NSDAP) din funcțiile publice, inclusiv administrație, sistemul juridic, poliție și armată.
Interdicția de a participa la alegeri sau de a deține poziții politice.
Anularea beneficiilor sociale pentru foștii naziști considerați vinovați de susținerea activă a regimului.
Interzicerea asociațiilor cu caracter național-socialist și a oricărei propagande naziste.
Confiscarea bunurilor obținute prin colaborare cu regimul nazist.
Legea a afectat un număr mare de oameni, estimările indicând că peste 500.000 de austrieci erau înregistrați ca membri ai NSDAP la sfârșitul războiului.
Deși legea a fost aplicată cu strictețe la început, treptat, Austria a relaxat măsurile de denazificare. După 1950, presiunea pentru reintegrarea foștilor naziști a crescut, mai ales pe fondul Războiului Rece, când Occidentul a preferat stabilitatea în locul unor epurări extinse.
În anii următori, mulți foști naziști au reușit să revină în politică și administrație. Un exemplu notoriu este Kurt Waldheim, care a devenit președinte al Austriei în 1986, deși avusese legături cu Wehrmacht-ul în timpul războiului.
1979: Declanșarea războiului de graniță chino-vietnamez.
După reunificarea Vietnamului în 1975, sub conducerea Partidului Comunist Vietnamului (PCV), Vietnamul a adoptat o politică externă independentă și agresivă, ceea ce a tensionat relațiile cu Beijingul. În acea perioadă, China și Vietnamul aveau mai multe dispute teritoriale, în special în zona Insulelor Spratly și Paracel, iar rivalitățile ideologice și istorice dintre cele două țări erau de asemenea adânci.
Un factor major care a contribuit la declanșarea conflictului a fost invazia Vietnamului în Cambodgia în 1978, unde regimul Khmerei Roșii, condus de Pol Pot, se afla în coliziune directă cu Vietnamul. Regimul Khmerilor Roșii fusese susținut de China, iar Beijingul percepea intervenția vietnamiană ca o amenințare la adresa propriilor influențe în sud-estul Asiei. China a cerut retragerea trupelor vietnameze din Cambodgia și a condamnat agresiunea Vietnamului împotriva unui regim comunist care era un aliat al său.
De asemenea, China era deranjată de legăturile strânse ale Vietnamului cu Uniunea Sovietică, un rival al Chinei în cadrul blocului comunist, iar acest lucru a adâncit conflictele ideologice și geopolitice.
Pe 17 februarie 1979, China a lansat un atac masiv asupra Vietnamului de nord, invadând provinciile de la granița comună, în principal Lao Cai, Cao Bang și Ha Giang. Forțele chineze, estimate la aproximativ 200.000 de soldați, au avansat rapid, atacând orașele și provocând pierderi semnificative, dar înfruntând o rezistență înverșunată din partea armatei vietnameze.
Vietnamul, deși mai mic în număr de trupe, avea un avantaj semnificativ în ceea ce privește cunoștințele teritoriului și experiența de luptă din războiul cu Statele Unite, ceea ce i-a permis să apere eficient pozițiile. La început, trupele chineze au reușit să avanseze rapid, dar au întâmpinat o rezistență puternică în orașele de la graniță și au suferit pierderi semnificative.
După aproximativ între patru și șase săptămâni de lupte, China a declarat victorie și a început retragerea trupelor la începutul lunii martie 1979. Oficial, Beijingul a susținut că scopul său a fost „pedepsirea Vietnamului” pentru „atacurile împotriva Cambodgiei” și a „imperialismului sovietic”. Cu toate acestea, conflictele nu s-au încheiat complet, iar tensiunile de-a lungul frontierei au persistat.
1993: Academia Română a hotărât revenirea la scrierea cu „â” în interiorul cuvântului și a formei „sunt” în loc de „sînt”.
Înainte de această reformă din 1993, limba română a trecut prin mai multe etape de standardizare ortografică. Una dintre cele mai importante reforme a fost realizată în 1904, când s-a introdus folosirea literei „î” în interiorul cuvintelor, dar și la finalul acestora, în loc de „â”. Totuși, unii lingviști și filologi au continuat să susțină că „â” ar trebui să fie utilizat în cuvintele românești pentru a reflecta mai bine tradițiile fonetice ale limbii.
Începând cu 1993, Academia Română a hotărât că „â” trebuie să fie folosit în interiorul cuvintelor, iar „î” va fi rezervat pentru pozițiile finale ale acestora, de exemplu în cuvinte precum „mărire” sau „mângâiere”. Astfel, s-a reinstaurat o distincție mai clară între „î” (în poziție finală) și „â” (în interiorul cuvintelor).
O altă modificare semnificativă a fost utilizarea formei „sunt” în loc de „sînt”. Deși „sînt” fusese o variantă acceptată până atunci, modificarea a fost făcută pentru a simplifica și unifica ortografia. Decizia a fost în linie cu tendințele de standardizare a limbii, care au urmărit să elimine variațiile inutile și să aducă un echilibru între tradiție și modernitate.
Începând cu 1993, forma „sunt” a fost adoptată ca variantă corectă și obligatorie, chiar dacă „sînt” se utiliza frecvent în vorbirea curentă și chiar în unele publicații. Această schimbare a avut rolul de a uniformiza și de a alinia limba română la standardele ortografice internaționale.
1996 – Programul Discovery al NASA începe când nava spațială NEAR Shoemaker decolează în prima misiune care a orbitat și aterizat vreodată pe un asteroid, 433 Eros.
Lansată pe 20 februarie 1996, NEAR Shoemaker (Near Earth Asteroid Rendezvous) avea ca scop principal studiul asteroidului 433 Eros, un asteroid de 33 km în diametru, aflat într-o orbită apropiată de Pământ. Scopul misiunii era de a înțelege mai bine compoziția, structura și evoluția asteroizilor, precum și rolul acestora în formarea sistemului solar. NEAR Shoemaker a fost prima navă spațială care a fost trimisă cu scopul de a cerceta un asteroid din apropierea Pământului.
Misiunea a avut o durată de aproape 12 ani, cu obiective științifice ambițioase, precum măsurarea densității și compoziției asteroidului, studierea regiunilor polare ale acestuia și observarea detaliată a suprafeței sale. De asemenea, NEAR Shoemaker a folosit un set diversificat de instrumente pentru a aduna date despre 433 Eros, inclusiv camere, spectrometre și un magnetometru.
După o călătorie de aproape 3 ani, în februarie 2000, NEAR Shoemaker a ajuns în apropierea asteroidului 433 Eros și a început o serie de observații, care au permis echipelor de cercetători să adune informații esențiale despre acest obiect cosmic.
Într-un moment deosebit de important al misiunii, pe 12 februarie 2001, NEAR Shoemaker a realizat o aterizare controlată pe asteroid, devenind astfel prima navă spațială care a reușit să atingă și să se stabilească pe un asteroid. Deși aterizarea a fost o premieră, nava nu era echipată pentru a rămâne în stare de funcționare pe suprafața asteroidului și, prin urmare, s-a încheiat misiunea imediat după aceasta. Totuși, această etapă a adus noi informații științifice și a confirmat posibilitatea ca o navă spațială să efectueze un astfel de exercițiu tehnic într-un mediu cu gravitație extrem de scăzută.
Misiunea NEAR Shoemaker a furnizat date valoroase despre asteroizii din sistemul solar, în special despre 433 Eros, unul dintre cei mai mari asteroizi din apropierea Pământului. Descoperirile au inclus informații despre structura internă a asteroidului, compoziția chimică și tipul de material din care este alcătuit, ceea ce a contribuit semnificativ la înțelegerea proceselor care au avut loc în perioada de formare a sistemului solar.
1999: Au avut loc, în localitatea Stoenești, județul Olt, confruntări violente între forțele de ordine și grupuri de mineri porniți înspre Capitală.
De-a lungul anilor 1990, industria minieră din România a trecut printr-o serie de dificultăți economice și sociale. După căderea regimului comunist, restructurările și privatizările din sectorul minier au generat tensiuni majore, iar minerii din regiunile precum Valea Jiului s-au simțit abandonați de stat. Mulți dintre aceștia considerau că nu li se acordă suficientă atenție în fața dificultăților economice și că drepturile lor erau ignorate de guvernele post-comuniste.
În acest context, minerii au început să organizeze acțiuni de protest, inclusiv marșuri către Capitală pentru a solicita condiții mai bune de muncă și salarii mai mari. În 1999, nemulțumirile au atins apogeul, iar grupurile de mineri s-au mobilizat din nou, hotărâte să meargă la București, pentru a-și exprima furia față de autoritățile guvernamentale.
În localitatea Stoenești, minerii care se îndreptau spre Capitală au fost blocați de forțele de ordine, care au încercat să oprească marșul acestora înainte ca acesta să ajungă în București. Confruntările au escaladat rapid, iar violențele au devenit inevitabile. Minerii au ripostat cu pietre și alte obiecte, în timp ce poliția și trupele de jandarmi au încercat să-i disperseze pe protestatari, utilizând gaze lacrimogene și alte metode de control în masă.
În ciuda intervenției forțelor de ordine, situația nu s-a liniștit imediat, iar conflictele din Stoenești au fost văzute ca un semnal al nemulțumirilor profunde din rândul minerilor și al altor categorii sociale afectate de tranziția post-comunistă. Autoritățile au fost criticate pentru utilizarea forței excesive, iar minerii și-au exprimat nemulțumirile cu privire la lipsa unui dialog social real și la ignorarea revendicărilor lor.
2008: Kosovo își declară independența față de Serbia.
Kosovo a fost un teritoriu disputat între Serbia și Albanezii etnici din Kosovo de mai multe secole. După decenii de dominație sârbească, în perioada post-comunistă, în anii 1990, regimul lui Slobodan Milošević a revocat autonomia Kosovo, ceea ce a condus la creșterea tensiunilor între majoritatea albaneză și autoritățile sârbe. În 1999, conflictul a escaladat într-un război deschis între forțele sârbe și grupurile separatiste albaneze, cunoscute sub numele de Armata de Eliberare din Kosovo (UCK). După intervenția NATO, care a bombardat poziții sârbe pentru a opri genocidul și epurarea etnică, Kosovo a fost pus sub administrarea Națiunilor Unite (ONU) prin Rezoluția 1244 din 1999, care a stabilit un regim de protecție internațională, dar fără a soluționa statutul politic final al regiunii.
După conflictele din anii 1990 și administrarea ONU, Kosovo a evoluat într-o entitate cu un grad semnificativ de autonomie, dar fără statutul de stat suveran. În 2006, în urma unui proces de negocieri condus de Martti Ahtisaari, fostul președinte al Finlandei, s-a propus un plan pentru independența monitorizată a Kosovo. Acest plan a fost susținut de comunitatea internațională, dar respins de Serbia și de o parte a populației sârbe. În ciuda opoziției Serbiei, Kosovo a continuat să se dezvolte sub supravegherea internațională, cu autorități albaneze exercitând controlul asupra majorității teritoriului.
În fața impasului în negocieri și a lipsei unui acord între Serbia și Kosovo, parlamentul de la Priștina a decis, pe 17 februarie 2008, să declare independența față de Serbia. Proclamația a fost făcută în absența unui acord internațional, dar cu un sprijin larg din partea statelor occidentale și al majorității populației albaneze din Kosovo.
Declarația de independență a fost recunoscută rapid de multe state din Occident, inclusiv Statele Unite ale Americii, majoritatea țărilor Uniunii Europene (UE), precum și de alte state din afacerea internațională. Totuși, Serbia a refuzat să recunoască Kosovo ca stat suveran și a continuat să considere regiunea ca parte integrantă a teritoriului său național. Reacțiile au fost similare și din partea altor state, precum Rusia, China și India, care au condamnat actul și au susținut integritatea teritorială a Serbiei.
În plus, ONU a fost divizată în privința statutului Kosovo. În ciuda acestui fapt, Kosovo a fost acceptat ca membru al Fondului Monetar Internațional (FMI) și al Băncii Mondiale, iar începând cu 2013, a început un proces de dialog cu Serbia, sub egida Uniunii Europene, pentru a normaliza relațiile și a reglementa aspecte politice și economice sensibile între cele două părți.
2011: Primăvara arabă: încep protestele libiene împotriva regimului lui Muammar Gaddafi.
Muammar Gaddafi a fost liderul Libiei timp de aproape 42 de ani, având un regim dictatorial bazat pe cultul personalității și pe controlul autoritar asupra statului și economiei. În ciuda resurselor mari de petrol ale țării, care ar fi putut asigura prosperitate, majoritatea libienilor trăiau într-o stare de sărăcie relativă, iar libertățile fundamentale erau restricționate. Acest context a favorizat un climat de nemulțumire generalizată, care s-a manifestat în februarie 2011, când un grup de protestatari din Benghazi, al doilea cel mai mare oraș din Libia, a cerut reforme politice și democratizare.
Protestele au fost represate violent de către regimul Gaddafi, dar, în ciuda utilizării forței de către autoritățile libiene, mișcarea de protest s-a răspândit rapid în alte orașe din țară, transformându-se într-o adevărată rebeliune națională. Protestatarii cereau demisia lui Gaddafi și sfârșitul unui regim care, în viziunea lor, a fost marcat de abuzuri și opresiune.
Pe măsură ce revolta se intensifica, armata libiană și forțele de securitate au folosit arme grele pentru a suprima protestele, iar violențele au escaladat rapid într-un conflict între forțele loiale lui Gaddafi și rebeli. Răspunsul autorităților libiene a fost brutal, cu atacuri asupra civililor și bombardamente asupra orașelor controlate de rebeli. În acest context, Libia a intrat într-o stare de război civil.
La nivel internațional, evenimentele din Libia au atras atenția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și a altor organizații internaționale, care au condamnat brutalitatea regimului lui Gaddafi și au cerut intervenția externă. În martie 2011, în urma unei rezoluții a ONU, a fost adoptată o zonă de interdicție aeriană asupra Libiei, iar NATO a lansat o intervenție militară pentru a proteja civilii și a sprijini rebeliunea. Această intervenție a avut un impact decisiv, sprijinind avansul rebelilor și începerea prăbușirii regimului Gaddafi.
În august 2011, orașul Tripoli, capitala Libiei, a căzut în mâinile rebelilor, iar Gaddafi a fost forțat să se ascundă. În luna octombrie 2011, după o lună de lupte intense, Muammar Gaddafi a fost capturat și ucis de către forțele rebele, în timpul unei încercări de evadare din orașul său natal, Sirte. Moartea lui Gaddafi a marcat sfârșitul regimului său de aproape patru decenii, dar și începutul unui nou capitol de instabilitate în Libia.
După căderea regimului, Libia a intrat într-o perioadă de haos și conflicte interne, cu grupuri armate rivale și cu o competiție pentru putere între diverse facțiuni tribale și politice. Desigur, schimbarea regimului nu a adus imediat stabilitatea dorită, iar Libia a continuat să fie marcată de instabilitate politică și violență.
Protestele și războiul din Libia au făcut parte dintr-un val de schimbări majore din lumea arabă, cunoscut sub numele de Primăvara Arabă. În ciuda faptului că în multe state arabe au avut loc proteste similare, evenimentele din Libia s-au distins prin amploarea conflictului civil și prin intervenția externă care a dus la schimbarea regimului.
