Lângă noi există mereu și un alt oraș. Care merge, alături de tine, ca un cățel în lesă – ori ca un balon pe care-l ții de fir, și e deasupra ta, un pas înainte, și-ți luminează drumul. Așa se înșiruie, uneori neștiute, fără să le conștientizăm, celelalte orașe, pe care nu le mai știm, deseori, dar care au făcut să ajungem, azi, aici. Sunt decizii, întâmplări, momente de cotitură care, acum 200 de ani, acum 100 de ani aveau loc în colțișorul în care-ți verifici acum mobilul. În ce măsură suntem legați de cele de demult? În ce fel ne luminează fiirea a ști mai mult despre ce și cum a fost atunci? Sunt întrebări pe care și le-a pus și regizoarea Ana Mărgineanu, pavoazând decizia ei de a ne arăta mai mult dintr-un loc aparte din Timișoara: cartierul Iosefin.
Să o luăm cu începutul și să cităm din comunicatul primit:
”Asociația Culturală Diogene împreună cu Teatrul Maghiar de Stat „Csiki Gergely” invită locuitorii Timișoarei în ORAȘUL PARALEL, la o explorare imersivă și participativă a cartierului Iosefin, în care lumea de zi cu zi se transformă în scenă. Premiera spectacolului ORAȘUL PARALEL: Iosefin va avea loc vineri, 20 august 2021, la ora 16:30 și la ora 19:00. Următoarele reprezentații sunt programate pentru 21 și 22 august 2021, la orele 17.00 și 19.00. Biletele sunt disponibile la caseria Teatrului maghiar de Stat „Csiki Gergely” Timișoara sau online pe orasulparalel.ro.
ORAȘUL PARALEL este o experiență unică, un carusel emoțional halucinant, în care ficțiunea se amestecă cu realitatea, iar „spectactorii” devin parte din piesă. Spectacolul imaginat de Peca Ștefan (text) și Ana Mărgineanu (regie) înseamnă 3 trasee, 2 limbi, o plimbare de aproximativ 1,5 km prin cartier și multe surprize.
Poveștile și rutele sunt construite ca un hibrid între teatru, dans, puzzle, joc social, instalație imersivă și audio walk, pe străzile și în spațiile oferite de cartierul Iosefin, făcând posibilă o fascinantă experiență inedită, cvasicinematografică, de a (re)descoperi locuri din oraș și a pătrunde în experiența de viață a altcuiva.”
Viața altcuiva este, în fapt o posibilă viață a noastră din trecut, o legătură cu ”ai noștri”, privind în spate, din cartierul micilor meseriași români, maghiari și nu numai, care au pus umărul la ridicarea cetății. Nu cea a lui Vauban, cât polisul locuirii noastre ÎMPREUNĂ.
Nu am absolut nici o problemă că o regizoare din București vine să îmi arate o parte din orașul meu, așa cum nu am mai văzut acest oraș. Am trecut de conceptul de ”om universal”, fiecare se ocupă de nișa lui – dacă Ana Mărgineanu este cea care, împreună cu Ștefan Peca, s-a preocupat să AFLE și să ARATE lucruri care, în timp, s-au pierdut pentru mulți dintre noi, cei de aici, de ce nu?
Mai ales că experiența participativă este diferită față de bifarea unui documentar, din fața televizorului. Acest tur/spectacol/traseu cultural sau la ce nume se va fi oprind cel care l-a parcurs și vorbește deja în cunoștință de cauză (scriu aceste rânduri în ziua premierei, cu câteva ore înainte de ea, deci mă bazez doar pe discuțiile avute și pe câteva minute filmate) este un alt gen de a descoperi. Spectatorul tradițional este ridicat (după ce și-a oferit consimțământul pentru ridicare) din fotoliul comod, și pornește, alături de actori și de ceilalți co-participanți la experiență, într-o excursie în care intervin diverse întâmplări. El este și cel cu – teoretic – camera, deci experiența lui este dintr-un așa-zis rând întâi teoretic, el înregistrând cinematografic întâmplările din însuși miezul lor, fiind apropiat deciziilor, piele în piele cu ele, aproape având capacitatea de a schimba istoria.
În fapt, schimbăm noi istoria, participând la un astfel de spectacol-eveniment? Aș spune că da. Fiecare minte câștigată înspre mai mult, înspre a cerne, a înțelege și a așeza lucruri noi, pornind de la rădăcinile locului unde viețuiește, este un câștig. Indiferent care va fi traseul pe care îl va urma (există trei variante de desfășurare, spectatorul alegând, în momentul cumpărării biletului) experiența de a gusta Iosefinul-altfel, cel vechi, cel care ne-a generat, e un gând ce aduce satisfacție. La care se adaugă altele. Dar să revenim cu câteva alte explicații ale realizatorilor:
”Conceptul a fost creat și dezvoltat în New York de PopUP Theatrics (Ana Mărgineanu, Tamilla Woodard, Peca Ștefan), explorând diferite cartiere din Manhattan. Rezultatul a fost trilogia Broken City: Lower East Side (2014), Harlem (2015), Wall Street (2016). Astfel, apelând la experiența în domeniul storytelling-ului/teatrului imersiv și participativ a celor doi artiști români, Ana Mărgineanu și Peca Ștefan, Asociația Culturală Diogene în coproducție cu Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara și-au propus să dezvolte o nouă direcție de explorare a poveștilor orașului și a spațiului public.
”Se merge pe jos. Se vorbește și în maghiară și în română. Se abordează dileme ale societății de astăzi, într-un spectacol care reflectă profund identitatea comunității timișorene”, ne-a explicat Ana Mărgineanu, regizorul piesei.
Poveștile și rutele sunt construite ca un hibrid între teatru, dans, puzzle, joc social, instalație imersivă și audio walk, pe străzile și în spațiile oferite de cartierul Iosefin, făcând posibilă o fascinantă experiență inedită, cvasicinematografică, de a (re)descoperi locuri din oraș și a pătrunde în experiența de viață a altcuiva.
„În 2021, atingând subiectul refugiaților, proiectul devine și o platformă de dezbatere a unui subiect actual, de importanță europeană și contribuie la eforturile altor organizații timișorene de a repara țesătura socială a cartierelor și comunităților orașului prin teatru și alte instrumente culturale participative.”, precizează dramaturgul Peca Ștefan.
Distribuția piesei s-a realizat în urma unui casting și cuprinde atât actori cu experiență ai Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, cât și actori independenți: Balázs Attila, Bandi András Zsolt, Czüvek Loránd, Éder Enikő, Erdős Bálint, Hegyi Kincső, Jancsó Előd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Lőrincz Rita, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Molnos András Csaba, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vajda Boróka, Balint Ioana Octavia, Antonovici Oana Elena, Curaciuc-Floruț Otniel, Patricia Gavril, Jasmina Mitrici, Marin Lupaciuc, Răzvan Oroianu, Raul Horn, Rusan Rareș-Cătălin, Mirela Puia.”
Ce lucruri bune citim printre rânduri, aici? Faptul că se face apel la limba maghiară îmi pare un lucru excelent – cu valurile noi de migrație în Timișoara, nou-veniții au făcut să se uite că, nu demult, în orașul nostru era firesc să știi, măcar ”câta”, cum se spune pe-aici, limbile CELORLALȚI. Dacă nu înțelegi ce vorbește CELĂLALT pe stradă, într-o limbă a Banatului, e rușinea ta, nu a lui. Și e bine, chiar de e puțin mai greu, acum, să se corecteze asta, să se aducă aminte de acel firesc.
Iar lista numelor actorilor de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara e, pentru mine, o garanție că spectacolul (să folosim, totuși, termenul acesta aglutinant) va fi unul bun, mai ales cum sunt secondați și de alți actori din oraș. Îmi doresc, într-o asemenea constelație, să aflu mai multe despre Iosefinul de ieri.
Am recitit câteva fragmente din ”Orașele invizibile”, carte a lui Italo Calvino, cu prilejul gândurilor de dinainte de a vedea orașul Anei Mărgineanu. Calvino vorbește despre o poetică a locuirii, Marco Polo, peregrinul, povestește lui Kubilai Han, staționarul, despre orașe care nu există, dar care ar putea exista, de ne luăm după ideea sub care sunt prezentate. Dar orașele mai vechi?… Mai există ele în vreun fel? Încă ne pot înrâuri tainic trecerea? Iau un fragment din Calvino, cum pare interesant, în contextul în care discutăm acum: ”Feriți-vă să le spuneți locuitorilor de acolo că uneori orașe diferite urmează unul altuia pe același loc și sub același nume, născându-se și murind fără să se știe unul pe altul, fără nici o comunicare între ele. Uneori până și numele locuitorilor rămâne aceleași, și accentul vocii lor, și, de asemenea chiar și trăsăturile fețelor rămân neschimbate; dar zeii care trăiesc în străfundurile numelor și în locurile de deasupra au plecat fără un cuvânt, și alții din afară s-au stabilit în locul lor.” Cum va fi aici, legat de noi?…
M-a crispat puțin ideea teatrului de dincolo de teatru. Recunosc: sunt într-un moment în care mi-aș fi dorit răcoarea sălii de teatru, și scaunul confortabil, și asepsia dintre scenă și rândurile pentru spectatori. Dar… am fost prevenită – să spunem. Și am stat să gândesc. E interesant cum ne formăm așteptările sau preconcepțiile care se leagă de lucrurile din jur. Îmi aduc aminte de perioada când scriam des cronică de teatru maghiar și de două spectacole în care m-am simțit mirată/deranjată de lucruri mult mai mici, venind dinspre scenă, acum 20-25 de ani. În 1998, la o premieră cu Bánk bán, de la Oradea, unul dintre personaje strivește o portocală de marginea unui tron. Îmi aduc și acum aminte senzația neplăcută pe care am avut-o când a ajuns mirosul la mine. Apoi Alkésztisz, tot în anii aceia, cu trupa de la Tamási Áron, din Sfântu Gheorghe, unde moartea, omniprezentă, era o mașinărie ciudată, ce scotea un abur parfumat, din când în când. Nu eram pregătită pentru teatrul care implică atingere sau miros. Preferam, cum am mai spus, asepticul.
(În altă ordine de idei, găsesc potrivit să amintesc acum că, tot în stagiunea aceea, Váta Lóránd juca în Alcestis cu un deget de la picior rupt și, în aceeași săptămînă cu premiera lui Bánk bán pomenit, Balázs Attila, pe care îl vom vedea acum, în Orașul Paralel, juca, la scurt timp după o fractură de picior, în premiera cu Visul unei nopți de vară, la Satu Mare. Empatia – cumva, un revers al asepsiei de care vorbeam).
Dar totul devine, cred, altfel, atunci când ești prevenit, și îți asumi întâmplări ce trec de asepsie. Când permiți vieții tale să fie intersectată direct de viața spectacolului. Traseele, toate cele trei, pleacă din Gara de Nord Timișoara, de la linia 2 peron – o altă idee ce îmi place mult. Ce ne-au pregătit realizatorii, și cum vom ridica stratul prezentului de pe orașul CELĂLAT, ce așteaptă să fie descoperit, și ce surprize ne așteaptă pe parcurs, rămâne de văzut.
Pentru final, am schimbat câteva cuvinte cu regizoarea Ana Mărgineanu, despre ce este, ce va fi:
– Ce înțelegi prin ”instalație imersivă”?
– Dacă, la un spectacol tradițional, granița dintre spectacol și public e bine delimitată ( în general, de o scenă), în cazul unui spectacol imersiv ea dispare. Spectacolul are loc în jurul spectatorilor, care pășesc într-un univers ficțional, la fel cum intri într- un parc de distracții. ( Ești în el, tu redai în ture, îți construiești activ propria experiență).
– Care e portretul spectatorului/căutătorului de comori de Iosefin căruia i te adresezi?
– Jucăuș, curios și aventurier, nu se sperie de mers pe jos și e deschis unei experiențe total noi.
– Cum de nu avem germană sau sârbă?
– Cu siguranță, în următoarele spectacole vom avea și germană și sârbă. Dar, pentru Iosefin, combinația de limbă maghiară și romană ni s-a părut cea mai reprezentativă.
– Cum e să lucrezi cu actori a căror limbă nu o stăpânești?
– Am avut noroc de actori minunați, care, ca în poveste, au construit într- o săptămâna ce alții nu construiesc în șapte. Limba nu a fost o barieră câtuși de puțin.
– Există un plan pentru varianta că v-ar opri poliția din desfășurare? (S-a mai întâmplat, în Timișoara).
– Spectacolul este spectacol cu acte în regulă. Polița știe de eveniment și ne protejează.
Nu în ultimul rând felicit organizatorii pentru că au făcut clar lucrul acesta:
”Participarea la acest eveniment se face respectând prevederile privind normele sanitare impuse: 1. obligativitatea purtării măștii de protecție la evenimentele organizate în aer liber; 2. participarea este permisă doar pentru persoanele care sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2, care prezintă un rezultat negativ al unui test RT-PCR sau un rezultat negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore.”
Arta, spectacolul sunt pentru oameni responsabili. Dacă îți pasă.
Foto: Pati Sas
Ramona Băluțescu
