Nu știu să-ți spun cât a tras la cântar cea mai grea ludaie – nu pentru asta am fost acolo. Dar, de te interesa, ai aflat deja de la alții, cum Festivalul Ludăilor, de la Kikinda. Serbia, a fost deja de două săptămâni. Am vrut să văd ce au făcut vecinii noștri cu o chestie pe care au urcat-o la rang de brand. Și încă ceva, mai subtil, mai aparte, mai greu de… devoalat: cine sunt, azi, vecinii noștri, și ce diferențe sunt între noi și ei. Dacă sunt.
Și aici trebuie să încep cu temenele pentru colegul nost fotograf, Costi Duma, care de ani buni ne tocmește toate cele când e vorba de ieșiri, cu breasla, spre sârbi. Cu o generozitate rar întâlnită în cadrul micii noastre armate zbanghii, unde unii se trezesc ziariști abia pentru anii electorali, Costi ne sună și ne spune: „tinerețe, vezi că facem asta sau asta” – și nu e „fac” acolo, deși organizarea e meritul lui, ci „facem”, adică o plămădeală de acțiune la care contribuim toți.
Așa e și acum, se dă strigarea că FACEM un drum la Kikinda, așa cum se întâmplă în mai fiecare toamnă, și ne încolonăm și plecăm într-o sâmbătă de fine de septembrie să vedem ce vrăji au mai făcut vecinii cu magicul lor dovleac.
Sigur, nu fără mici incidente, cum un sârb timișorean, care nu știu cum a ajuns între noi, ne ține, pe mașină, teoria Serbiei cea liberă versus Europa vândută, și a lui Putin, erou mondial. Deh, au și sârbii „faliții lor”.
Trecem granița, schimbăm ceasurile, ajungem oarecum alambicat într-un loc unde lăsăm microbuzul, îmi aduc aminte de ceva ce mi-a plăcut și anterior aici – cei din Kikinda au respect pentru copacii stradali, ce fac boltă pe străzile apropiate de centru, și te ajută, prin urmbră, și chiar și prin frumusețe, să treci de zilele de vară. Oamenii înțeleg ce e important în stratul ființelor orașului de dincolo de oameni. Nu ca primarii-drujbă Robu și Fritz.
Trebuie să ajungem undeva prin centru, să ne preia Claudia Romana Rista, pe care o știe lumea ca „Fata care gătește cu flori”, adică fosta mea colegă de facultate – asta e bine, cum știu că Romana înțelege în mare nevoile unui jurnalist. Dăm de ea, ne duce la un infocentru, înainte de a intra ne povestește despre loc. Are o cordeluță cu dovleac în cap, ca și cei care nu o cunosc să o creadă pe cuvânt. Ne zice că anul ăsta suntem la ediția 39, și că mamă-mamă ce-o să fie la ediția 40. (Apăi mie îmi ajunge și ce e acum, că nu te prea poți înțelege om cu persoană…) Că dacă în 1986 dovleacul cel mai tare a avut 99 de kilograme, în 2023 (dacă am înțeles bine – nu-mi prea sunt dragi cifrele) au avut o ludaie ce trăgea 865.5 de kile. Pentru cei ce nu știu, ludaia și dovleacul sunt același lucru.
Apoi aflăm despre dorința orașului de a-și găsi un brand. Îl aveau pe mamutul Kika (în fapt e o femelă) – se săpa la fabrica de țiglărie, dărâmată și dau de Kika – pentru că așa i-au dat numele. E și ea parte din mândria locală. Am vizitat-o la altă tură de ludăială, și replica din curtea muzeului, și scheletul „pe bune”, aflat sus, în muzeu.
Și mai au ceva pe lista de chestii brănduibile: „sova”, adică ceva bufniță ce hibernează aici, iar organizațiile de conservare a naturii au pus cuiburi să ajute pasărea. Chiar au rebotezat o lună a anului, „sovember” este fostul noiembrie, iar treaba cu bufnițele atrage vizitatorii copii și îi educă. Foarte bine! Finalmente, îmi explic de ce avem tot felul de reprezentări păsărești bufnițoide prin târg. Oameni deștepți – ai noștri au intrat cu drujba și în copacii unde își făceau veacul niște chestii asemănătoare, în curtea Muzeului de Istorie din Timișoara. Că… de ce să nu distrugi ceva fain, ce ai? Ei, uite, sârbii au făcut din păsările astea unul din cele trei chestii cheie ale orașului…
Mai există ceva obiceiuri locale mai „pe nou” – un festival al baloanelor cu aer cald ce ține trei zile, în mai, și, în decembrie, o „Cutie a dorințelor”, pentru copii, unde cei mici sunt invitați să trimită o scrisoare Moșului, și există o cutie în centru pentru a se colecta aceste scrisori, și primarul, cu reni, și personaje de basm, vizitează acasă copiii și le duce cadouri – iar primăria bagă câteva zeci de mii de euro în povestea asta.
Romana ne spune despre felul în care se tratează, personalizat, dorințele copiilor – de exemplu, un copil dorea să petreacă mai mult timp cu tatăl său, dar acesta era pescar și pleca de acasă – cadoul a fost un kit de mic pescar, pentru a putea merge și el cu tatăl său.
Mai aflăm de la Romana că unul dintre cei care se ocupă cu obținerea acestor dovleci gigant spunea că folosește 800 de litri de apă pe zi pentru un astfel de exemplar. No, păi să fie sănătoși cât să și-i țină, că-mi pare prea complicat și nefolositor…
Adică da, sigur, dacă ți-ai tras brand, e fain să ai și un concurs de ceva, și atunci, la ludăi, ce puteai băga în competiție? Cât arunci cel mai departe cu un dovlecel? Nu. Dar să vedem ce altceva a mai venit cu ideea acestui brand.
În Kikinda, de zilele astea, aproape totul e portocaliu. Oamenii poartă pălărioare, broșe, niște șepcuțe de culoarea dovlecilor. Se întind tarabe la care găsești tot felul de minunății de târg, dar și o groază de chestii ce țin de dovleac – ștrudeluri, siropuri, uleiuri, miere cu, suc cu, chiar și bere cu. Și, ca să fiu sinceră, am intrat și la Lidl, și și acolo, pe lângă plăcinta cu dovleac, pe care o avem și noi, în Timișoara, la magazinul respectiv, am găsit și bucăți de ludaie, pentru copt, puse la vânzare. Ah, și magneți, pe străzi. Magneți de frigider – cine o fi inventat și specia asta… Mulți magneți cu dovleci.
Dar între toate chestiile astea portocalii sau având legătură cu dovleacul, mă uit și la oameni, la cum sunt îmbrăcați, la ce fac, cum vorbesc, la alte lucruri ce au legătură cu orașul, și-mi completez, în minte, rubrica aceea cu asemănări și deosebiri.
Mă uit la bătrânei înfofoliți și la fete cu bluze scurte și burice afară, care știu să-ți răspundă englezește, de întrebi ceva. La felul în care se intră în ganguri, felul în care se rostogolesc ambalaje împinse de vânt – și totul pare ca acasă. Dar dai și de niște begonii uriașe, superbe, cultivate ca plante stradale, lângă care se opresc și alte tipe ce vorbesc româna, și se întreabă ce e cu ele. Apoi de un fel de zorele ce arată ca planta telegraf, ce atârnă din felinare stradale – și totul arată fain, și… nu e ca acasă…
E o oarecare lentoare pe stradă, în felul în care trece lumea, e sâmbătă și lumea nu se grăbește, și pare interesată doar în a mânca. Mesele sunt ocupate peste tot, de peste tot se ridică fum de prăjeală, foșnesc hârtii unsuroase, se clefăie și se înghite de parcă pe mâine e anunțat sfârșitul lumii. Centrul se acoperă de un nor de chestii prăjite, oamenii stau la mese, pe bănci, în picioare și chiar pe bordurile joase ce înconjoară fragmentele de spații verzi.
Colegii mei se pozează cu primarul, apoi mergem la masă la un restaurant mic dar foarte animat, Nacionalna Klasa, ce mi se pare haios e că, spre deosebire de ștrudelul cu dovleac pe care l-am cumpărat în centru și care era destul de fraged dar cert prea puțin dulce, aici supa cremă de dovleac care ne vine e absolut superbă – mă declar câștigată de gust. Da, e prima oară când am mâncat așa ceva.
Seara/noaptea Filosofiei, cu vinul ei, de cu o zi înainte, din Timișoara, pare la o mie de leghe, ca timp, nu ca distanță geografică. La buda locului, cuierul e sus, sus de tot, de parcă toți l-am avea unchi patern pe Djokovic.
Mă lovește Banatul, ideea de Banat, ca un val de viitură, când vine sosul de vișine la masă, îmi aduc aminte de povestea cu bunicul oltean ce-i făcea curte bunicii, bănățeancă născută în Imperiu, la Subotica, și care stătea la Timișoara, de gutuile aduse de el cadou și de străbunica, ce lega foarte vag românește, ce voia să-i mulțumească și-i spune „Gioni mulțam futui”, la care viitorul soț al lui Otti și, ulterior, bunic al meu, sare în sus și întreabă: „Ce-are cu mine de mă înjură?” Deseori, la sos dulce, sau la o grămadă de gutui, îmi aduc aminte de povestea asta.
Revenim în oraș, în centrul centrului, ne punem la bântuială, intru puțin în curtea muzeului, fac câteva poze cu replica după Kika, cu oamenii, cu dovlecii, după mine, ăsta e cel mai fain loc din oraș, și spun asta deși nu urc spre colecții, dar îmi aduc aminte bine de ele, de ultima dată când am fost aici.
Ies, trec de primărie, cu simbolul ei desuet, un braț cu o sabie ce are înfipt în ea capul unui turc, am mai spus asta, e bizar că nu renunțăm la barbarismele astea, atunci când vrem să ne prezentăm, acum – nu de altceva dar reîntâlnesc simbolul ăsta prin oraș, până și pe hainele muncitorilor de la salubritate ce bântuie peste tot, ca emblemă.
Merg o vreme în continuarea zonei centrale, graffiti-urile se scriu aici și cu caractele latine, și cu chirilice, spre deosebire de multe standuri și pancarte de orientare din oraș, care există doar în chirilice, ramurile teilor atârnă până jos de tot cu florile foste nerupte, semn de civilitate, aud româna dar nu aud maghiară decât extrem de rar. E ceva, un aer bănățenesc dar și balcanic cumva în felul în care cade soarele peste toate, care ne unește. Dacă te-ar răsuci careva, cu ochii închiși, și ți-ar da drumul, și ai deschid ochii, nu te-ai crede în Spania, aici, sau în Anglia, ci pe undeva pe aproape.
Vânez în continuare asemănări și deosebiri, uite, nu văd porumbei, ce fras de loc e ăsta fără porumbei, doar la 2.26 (chiar notez ora) văd primul golumb deși suntem aici de dimineața. (Trebuie să întreb dacă și aici au un consiliu local zălud care a pornit răzbel cu porumbeii – sper că nu…). În schimb pisicile sunt foarte prietenoase, și asta spune, iar, ceva de spre oameni, și anume că nu le fugăresc sau lovesc. Și, de mă întrebi, cel mai plăcut timp aici l-am avut pe o bancă, la joacă împreună cu un pui de pisică neagră, mai mărișor și foarte lipicios.
Apoi, iar, o mișcare lentă prin oraș, unde iau cadre cu ce mi se pare interesant, și în fața ochilor mi se aliniază bune și ciudate, într-o sarabandă năucitoare, copaci mulți si superbi de ginkgo, o biserică catolică ce are clasicele și superbele hârdaie de aspidistre (plante cu frunze lunguiețe de un verde închis) care cred că deja și-au găsit locul și în catehismul catolic, un vânzător de snopi mari de busuioc în fața unei biserici ortodoxe, porci de lapte despicați ce sunt rotiți deasupra jarului (chestie oarecum grețoasă – nu înțeleg de ce omorâm pui de animale), monumente noi și interesante, vânzători de absolut orice se poate vinde la un iarmaroc, incluzând lichide răcoritoare, vată de zahăr, porumb fiert, mere glasate. Văd și o doamnă mai în vârstă ce trage din țigară cu o jucărie pernă în formă de stafie în brațe – parte din pitoresc.
Spun colegilor povestea cu Sophora toromiro, pentru care am mers până în Suedia, să văd tufa de la care s-a repopulat lumea cu o specie care fusese declarată extinctă, apoi s-a găsit o crenguță cu semințe – cum trecem pe sub bucăți de Sophora japonica superbe și bine întreținute – noi, în Timișoara, ne-am bătut joc de multe exemplare frumoase de lângă Gara Mică… Apoi mă plimb mai mult singură. Peste tot, dorința e să se mănânce, ca și cum toți ar face parte dintr-un batalion de termite, ca și cum ne-am fi născut cu foamea în codul genetic și numai împreună am putea să clădim o mântuire gastronomică finală. E puțin ciudat.
Totuși, orașul îmi place. Are ceva din Sarajevo, ceva din Arad, ceva din colțișoare de Zagreb – e un melting pot, un ghiveci bun – ghiveciul (ca mâncare, se face cu dovleac, și el, adică dovlecel).
Dar ceea ce este cu adevărat și asemănător și diferit și între noi cu noi dar și între români și sârbi primește răspuns, în seara de dovleci, și bazar, și fum de prăjeală când, în spatele scenei pe care se dăduseră premiile de după prețăluit dovleci văd două grupuri de localnici. În stânga mea, doi bărbați ceva mai în vârstă decât cei din dreapta, care, după haine, ochelari și frizură, pot fi de oriunde, din Kikinda, din Londra, din Amsterdam, din București, ca niște arhitecți plecați, ca și mine, să ia pulsul lumii.
În dreapta, un grup din care țipă Balcanul, din treninguri, din genți, din aluri, și nu că asta ar fi ceva rău, neapărat – e doar… diferit. Și regional. Și…
Și așa e și la noi. Și de aceea suntem și noi, și ei, undeva, de graniță. Undeva între vest și est, unde poți găsi orice, ca la un iarmaroc. Mi-ar fi plăcut să pot sta mai mult de vorbă cu grupul din stânga, cu bărbații ce puteau fi de oriunde – simt că m-ar fi bucurat să-i întreb despre istorii de viață, și despre concepții, și despre implicări sau ne-implicări în lucrurile aparte, sau triste, sau ciudate care au marcat istoria Serbiei în ultima jumătate de secol, și din care am fost și eu parte, într-un fel sau altul.
Dar nu e timp. Nu pentru mine – de data asta, pentru ei. Pentru că nu avem decât o jumătate de minut până îi strigă cineva și trebuie să plece, așa că pot doar să mă apropii, să întreb de vorbesc engleză, unul dintre ei spune că da, dar și celălalt înțelege, mi-e clar din cum receptează conversația, probabil are teama de a nu greși, cum o am eu când trebuie să vorbesc limbi pe care sunt mai puțin stăpână, îi spun franc domnului din stânga că mă frapează diferența dintre cele două grupuri, dar că așa e și la noi, în Timișoara (în fapt, în ziua aceea și eu aș fi făcut parte din grupul mai balcanic, cum am plecat foarte pe fugă, încurcată de chestii neprevăzute), întreb ce meserii au. Unul dintre ei lucrează în IT și celălalt în turism. E ceva așezat și cald în ei, cred că am fi putut fi prieteni.
Cam asta este povestea. Suntem, și de o parte și de alta a graniței, mai mult sau mai puțin gălăgioși, mai mult sau mai puțin hulpavi (oricum, nu la capătul așezat al poveștii) dar printre noi există și oameni ce au apucat să se așeze cu mai multe și să se racordeze la ceasul firesc al vestului.
Dar, spre deosebire de noi, timișorenii, cei din Kikinda au mai mare respect pentru natură, și au reușit să facă un brand bun din dovleac. Mă bucur că am dat de Romana Rista aici, care face o treabă foarte faină cu a ei „diplomație gastronomică” de care râd, ca titulatură, pentru că îmi pare că dăm nume pompoase unor lucruri mult mai aproape de firesc și de pământ – dar adevărul este că unul din lucruile care ne leagă este… cum facem mâncarea, iar Romana e un „ambasador” bun. Și, iar, sosul dulce de la masă este cel care m-a edificat de apropieri.
Înainte să plecăm, deja rupând falduri din înserare cu trecerea noastră spre graniță și cu revenirea ceasurilor la ora pe care o știu ele „a noastră”, mă gândesc la o fotografie frumoasă pe care am făcut-o, la Muzeul Kikinda, pe care am spus că îl tare plac, cu un tată ce se juca, printre dovleci, ținându-și în brațe copilul. La graniță, iar, comentariile cu Serbia liberă, de la ciudatul din mașina noastră, mă gândesc la cei doi bărbați internaționali, la poza cu tatăl și copilul, la versurile lui Sting; „I hope the Russians love their children, too”. Cumva, e ca o venire acasă, de acasă, cu toate ale praznicului…
Ramona Băluțescu