Merg, la finele săptămânii trecule, la încă o ediție a întâlnirii pe temele diversității și incluziunii organizată, și anul acesta, de asociatia Incluziune pe Bune, partener al evenimentului fiind Universitatea Politehnica Timisoara, eveniment care se află la a treia ediție, are numele „Incluziune pe bune – bune practici” și, la ediția aceasta, a avut tema „𝗖𝗲 𝗲𝘀𝘁𝗲, 𝗮𝘀𝘁𝗮𝘇𝗶, 𝗼 𝗙𝗔𝗠𝗜𝗟𝗜𝗘? 𝗣𝗢𝗩𝗘𝗦𝗧𝗜 𝗮𝗱𝗲𝘃𝗮𝗿𝗮𝘁𝗲 𝘀𝗶 𝗦𝗖𝗛𝗜𝗠𝗕𝗔𝗥𝗘 𝗽𝗲 𝗯𝘂𝗻𝗲”. Am învățat deja că, și dacă mă cred printre cei deschiși și atenți cu cei din jur, există lucruri la care încă nu m-am gândit și că, gândindu-mă, aș putea ajuta cu ceva societatea asta să devină mai bună.
Am avut în față o zi plină, cu mai multe paneluri de discuții, întinse pe toată dimineața și până mult după prânz. Din toate cele discutate m-am oprit la două dintre prezentări, despre care aș vrea să vorbesc.
Prima dintre ele este „Dincolo de ușă – accesibilizare sau doar vorbe?, a Cristinei Căluianu, de la European Accessibility Resource Centre AccessibleEU. Poate ne-am întrebat uneori, urcând treptele spre vreo instituție anume, cum ajunge o persoană într-un scaun cu rotile să facă același lucru, pentru că unele locuri au câte o rampă ajutătoare pusă în dorul lelii, doar să se poată spune că s-a bifat o sarcină de care nu avea nimeni chef.
Dar oamenii cu probleme de vedere, de auz, de înțelegere, de multe altele există, și ar fi ideal să le facem viața mai ușoară cu un strop. Pentru aceasta, unii oameni verifică, gândesc, propun. De exemplu, verifică de un anumit tur al unui oraș poate fi făcut și de cître persoane ce se descurcă mai greu.
Iar aici Cristina Căluianu a povestit despre machete ale unor edificii din oraș, pregătite astfel încât și nevăzătorii să poată să-și dea seama cum sunt ele. Spre rușinea mea, nu am înțeles din prima cum e de folosință un astfel de proiect. Dar asta pentru că m-am gândit doar la persoane care și-au pierdut vederea după adolescență. Când ele există și ca orbi din naștere…
Doamna Căluianu a avut amabilitatea de a-și folosi o parte din pauză pentru a-mi explica despre beneficiarii proiectului de machete, și m-a ajutat să mă pun în pielea cuiva care nu a văzut niciodată, care, chiar de stă în Timișoara, nu știe cum arată Catedrala Mitropolitană sau Opera. Cu ajutorul acestui proiect, persoana respectivă are acces la o informație pe care nu putea să o dobândească altfel până acum – ea va putea simți și procesa forma acestor clădiri, ca integra în realitatea sa personală lucruri esențiale pentru noi toți – adică se va apropia cu încă un pas de firescul din care noi facem parte fără vreun efort.
A doua prezentare asupra căreia aș vrea să mă opresc a fost oferită în cadrul sesiunii „Comunități invizibile și familii diverse”, de Angela Mate, profesor psihopedagog și interpret în/din limba semnelor române. Ce înseamnă acest lucru? Că doamna Mate ne-a vorbit despre persoane care nu aud, despre dificultățile lor, despre cum am putea ajuta la o mai bună integrare a acestora în societate și despre viața într-o familie cu măcar o persoană surdă (așa cum este și familia ei).
A fost deosebit de mișcător ce am aflat despre dificultățile prin care au trecut persoanele care nu aud în timpul Covid-unui, când se striga la ele, prin mască, și, desigur, nu puteau recurge la citirea buzelor. Iar când acest lucru ținea de un polițist sau un medic, nu era deloc plăcut. (Poate ar fi util să existe o banderolă sau un însemn ușor accesibil pe care aceste persoane să îl aibă cu ele și pe care să îl arate celor care nu înțeleg ce se întâmplă cu interlocutorul).
S-a vorbit despre modul în care se dorește sau nu un implant cohlear, despre procentul în care acesta ar rezolva situația cu surzenia și, mai ales, despre cum se comunică atunci când avem în față o persoană ce nu aude. Doamna Mate ne-a vorbit despre limba semnelor române, despre diferența
Față de limbile de acest gen ale altor țări, despre cine, unde, de unde și cum învață această limbă. Am vorbit despre diverse cazuri de incluziune și despre utilitatea (sau nu) de a avea cât mai multe persoane care să cunoască măcar câteva cuvinte în limba semnelor. (Eu aș merge cu drag la un astfel de curs, și aș considera util să știu câteva zeci de cuvinte sau câteva fraze – tot așa cum, chiar cu mult mai puține șanse de a îl folosi, dar nu zero, am învățat în copilărie alfabetul Morse, de la bunicul meu, care fusese telegrafist la CFR în tipul războiului).
Mi s-a confirmat, iar, că nu știm niciodată cât nu știm, și ce mare de lucruri utile, și, în mod cert, legate de o anume curtoazie socială, putem învăța. Mă bucur că Cristina Săracu, strateg DEI și cea care a gândit ”Incluziune pe bune” s-a ocupat și anul acesta să existe acest eveniment care să ne aducă un strop mai mult spre a ajunge la înțelegere și putea oferi sprijin și incluziune… pe bune, nu doar bifat pe o foaie de sarcini a unei instituții.
La ieșire, după eveniment, în holul Bibliotecii Universității Politehnica Timișoara am văzut-o pe Angela Mate vorbind la telefon, probabil cu soțul ei, având telefonul pe video și folosindu-se de gesturi. M-am uitat la cei din jurul ei – fețe curioase dar nu privind nepoliticos sau sugerând disconfort față de ceva ce, probabil, nu mai văzuseră, și m-a bucurat că este așa. Și aceasta este incluziune!
foto (c) Incluziune pe Bune / Dana Moica
Ramona Băluțescu
