Infostoria: Ce s-a întâmplat în 9 iunie

1598: Tratatul dintre împăratul Rudolf al II-lea și Mihai Viteazul, încheiat la Mănăstirea Dealu. Domnul Țării Românești recunoaște suzeranitatea împăratului, iar Rudolf al II-lea se obligă să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și recunoaște caracterul ereditar al domniei.

Era o dimineață de toamnă grea, cu ceață spânzurată peste dealurile dinspre Târgoviște. Mănăstirea Dealu părea desprinsă dintr-un vis – pietrele-i reci răsunau sub pașii grăbiți ai solilor imperiali, iar în pridvor, Mihai Viteazul privea în zare, tăcut, dar cu pieptul plin de foc.

Nu era un om slab, și nici ușor de îngenuncheat. Și totuși, în acea zi de 1598, urma să rostească cuvinte grele, din cele care leagă popoare și împart istoria în „înainte” și „după”.

– Deci, Rudolf, fiu al Sfântului Imperiu, vrea sprijinul meu, spuse Mihai, mai mult pentru sine decât pentru sfetnici. Să fie. Dar nu oricum.

Tratatul era deja tras la caligrafie. Împăratul, aflat la mare distanță, trimisese cuvintele printr-un trimis elegant, parfumat și cu mâinile fine ca ale unei doamne de curte. În schimb, Mihai, cu mâna sa bătătorită de sabie și hrisov, urma să semneze un pact care, pentru prima dată, îi recunoștea voința de stăpân.

În biserică, cu icoanele veghindu-l și mirosul de tămâie urcând spre bolți, a semnat: recunoștea suzeranitatea lui Rudolf al II-lea. Dar nu din teamă, ci din tactică. Era un pas înapoi pentru a sări doi înainte.

În schimb, Rudolf se obliga să-i plătească oastea – acel amestec de români, mercenari, ardeleni și aventurieri care-i aduseseră atâtea izbânzi – și, mai important, recunoștea domnia ereditară. Un vis rar în Țara Românească, unde tronul era mai degrabă o scândură jilavă, pasată din mână în mână de boieri și turci.

– Nu mă închin, ci mă învoiesc, rosti Mihai încet, când pecetluia hrisovul. E o învoială între oameni care știu că vremurile cer sânge, dar și gând.

În acea toamnă, Mihai Viteazul nu și-a vândut țara. Și-a cumpărat o șansă. Cu aurul Vienei și cu un titlu recunoscut de Apus, și-a clădit drum spre un vis mai mare – unirea celor trei țări românești.

În tăcerea bisericii de la Dealu, s-a născut nu o supunere, ci o ambiție.

1815: Semnarea actului final al Congresului de la Viena; Franța este redusă la granițele din 1792; Austria obține Galiția, Tirolul, Triestul, Dalmația, Stiria, Lombardia și Veneția; Olanda primește Belgia.

În iunie 1815, la Viena, orașul părea un salon fără sfârșit. Doamnele dansau cu pași calculați, domnii își țineau spadele în teacă și zâmbetul în colțul gurii. Dar sub perucile pudrate și crinolinele înflorate, Europa gemea încă de durerea războaielor lui Napoleon.

Congresul era deja de luni bune o piesă de teatru diplomatic. Dinastia Habsburgilor juca rolul gazdei, iar Metternich, viclean și rafinat, își nota în fiecare seară, cu cerneală neagră, câte o victorie diplomatică pe hârtia parfumată a sertarului său.

Pe 9 iunie, actul final a fost semnat. Hărțile au fost redesenate departe de dorințele popoarelor, dar cu mare grijă pentru echilibrul între imperii.

Franța, înfrântă, a fost împinsă înapoi la granițele din 1792. Nu i s-a cerut sânge, ci umilință.

Austria, în schimb, a fost răsplătită pentru „suferințele” ei imperiale. Galiția, Tirolul, Triestul, Dalmația, Stiria, Lombardia și Veneția – o ghirlandă de teritorii agățate de tronul vienez, fără să se întrebe dacă doresc să fie acolo. Cu fiecare regiune primită, Metternich mai adăuga o notă: „Ordinea a fost restabilită.”

Olanda primea Belgia, într-un mariaj forțat între flamandi și valoni, pe care nimeni nu l-a întrebat dacă îl dorește. „Spre stabilitate”, au spus cancelarii. Spre neliniște, a spus istoria.

Congresul de la Viena nu a fost despre dreptate. A fost despre frică. Frica regilor de ideile Revoluției Franceze, de glasul străzii și de sabie purtată de burghez. A fost o restaurație liniștită, dar crudă. Nicio întrebare despre voința popoarelor, nicio discuție despre libertăți. Doar granițe și tronuri repoziționate ca piese de domino.

În sala cu oglinzi de la Hofburg, semnăturile s-au așternut tăcut, sub candelabrele grele. Istoria a fost decisă între oameni care nu fuseseră niciodată la marginea imperiului, care nu simțiseră foametea și nu purtaseră bocanci pe noroiul câmpurilor de luptă.

Și totuși, pentru un timp, Europa a tăcut. Un echilibru fragil s-a așternut peste continent. Dar sub suprafața ordinii, revoluțiile fierbeau deja, nevăzute, ca lava sub muntele liniștit.

Congresul de la Viena nu a încheiat doar un capitol. A pus un semn de întrebare, unul mare, peste viitor.

1818: Primul zbor cu un balon cu aer cald care zboară deasupra Bucureștiului; aerostatul a fost numit bășica lui Vodă Caragea.

Într-o dimineață luminoasă din anul 1818, locuitorii Bucureștiului s-au trezit cu o rumoare neobișnuită. Cei care ieșiseră în târg cu zarzavatul și covrigii, cei care se duceau cu jalba la Divan sau doar cu ochii după bârfe, toți se opriseră în loc și priveau în sus, cu gura căscată și mâinile strecurate deasupra ochilor.

– Ia uite, măi, o năzdrăvănie! Un burduf cât cazanul de țuică zboară pe cer!

Era un balon cu aer cald, ridicându-se alene peste mahalalele orașului. Pânza lui tremura în bătaia vântului, iar coșul din care atârna părea un coșciug răsturnat pentru păcate viitoare. Lumea făcea cruci, unele largi, altele grăbite. Unii râdeau, alții fugeau să-și aducă nevasta, copiii sau măcar o vecină curioasă.

În balconul de la Curtea Domnească, Vodă Caragea privea cu un zâmbet sub mustață. Nu era chiar zâmbetul unui vizionar, ci al unui om care, dacă nu înțelege tot, măcar se bucură că i se pare măreț.

– Uite-o, domnule, ce minune au scornit franțujii! Și s-a găsit și la noi un năimit să o ridice. Parcă-i bășica cerului!

Și din ziua aceea, Bucureștiul n-a mai cunoscut liniște. Copiii o botezaseră repede: „bășica lui Vodă Caragea” – pentru că balonul semăna cu o vezică uriașă, plutind leneș deasupra ulițelor cu gunoaie, peste acoperișurile cu olane și peste sufletele care n-au îndrăznit niciodată să se uite mai sus de turla bisericii.

Zborul nu a durat mult. Vântul l-a dus spre marginea orașului, peste câmpuri, până a coborât ca o gâscă bătrână, ostenită de zbaterea cu văzduhul.

Dar pentru cei care-l văzuseră, nu mai era cale de întoarcere. Unii vorbeau deja de viitorul călătoriilor fără cai. Alții visau să ajungă până la Viena sau Constantinopol în nacelă.

Fusese un zbor scurt, da, dar în el se înălțase pentru prima oară și o altfel de idee: că omul, oricât de mic, poate sfida greutatea lumii și poate privi orașul de sus.

Și că până și în București, unde noroiul era mai adânc decât politica, visul putea urca, măcar o dată, spre cer.

1848: Începutul revoluției pașoptiste în Muntenia. Adunarea de la Islaz. Ion Heliade Rădulescu citește Proclamația de la Islaz, programul revoluției din Țara Românească.

1856: Vasile Alecsandri a publicat, în revista „Steaua Dunării”, poezia „Hora Unirii”; în scurt timp a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor, imnul unității naționale românești.

Era o seară de vară târzie, iar în redacția revistei „Steaua Dunării”, lumânările ardeau încet, parcă încurajând tăcerea. Tiparnița aștepta, grea și tăcută, ca un taur din fier. Hârtiile foșneau sub degetele nervoase ale lui Mihail Kogălniceanu, iar ochii îi alunecau peste rândurile scrise de prietenul său, Vasile Alecsandri.

— E gata, zise Alecsandri, ridicându-se de la masă. Uite-o.

Hârtia mirosea a cerneală proaspătă. Poemul era simplu, dar puternic. Versurile curgeau ca o chemare, nu doar la dans, ci la ceva mai adânc, mai vechi și mai sacru.

Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română…

Fraza era o invitație. Nu la bal, ci la destin.

În câteva zile, „Hora Unirii” s-a întins ca focul peste țară. Se citea cu voce tare în piețe, se șoptea în școli, se murmura în biserici, se cânta în crâșme. Oamenii o învățau mai repede decât legile și o păstrau în suflet mai adânc decât impozitele.

Țăranii, care abia știau să scrie, băteau cu piciorul ritmul poeziei în țărână. Boierii se uitau mirați cum cuvintele poetului coborau din reviste direct în inimile poporului. Unii zâmbeau condescendent. Alții, cu teamă.

Dar țara se trezea.

În sate, femeile brodau versurile pe batiste. La oraș, feciorii o cântau la serate, ca pe o declarație de iubire colectivă. Dintr-un text publicat într-o revistă, „Hora Unirii” a devenit imn. Nu prin decret, ci prin ecou.

Era 1856, iar Principatele încă păreau două surori ținute la distanță de voința altora. Dar poezia lui Alecsandri a făcut ce n-au reușit tratatele și diplomații: a pus Moldova și Țara Românească să joace aceeași horă.

Un an mai târziu, se știa deja: unirea nu mai era o idee. Era un refren. Cine nu-l cânta, tăcea apăsat. Cine-l murmura, visa.

Și-ntr-o țară unde vremea politicienilor încă nu începuse cu adevărat, a fost nevoie doar de un poet, o revistă și un dans românesc pentru ca istoria să-și miște pașii.

1944 – Al Doilea Război Mondial : Nouăzeci și nouă de civili sunt spânzurați de stâlpii de iluminat și balcoane de către trupele germane din Tulle , Franța, ca represalii pentru atacurile machiziștilor.

Dimineața de 9 iunie 1944 a venit grea peste orașul Tulle, un oraș francez cu acoperișuri roșcate și balcoane de fier forjat, unde viața se retrăsese în tăcere odată cu zgomotul cizmelor germane.

Cu trei zile înainte, pe 6 iunie, debarcarea din Normandia aprinsese speranța. Machiziștii – partizanii francezi – începuseră să lovească în garnizoane izolate. În Tulle, lupta se dăduse cu sânge. Câțiva zeci de soldați germani fuseseră uciși, iar răspunsul a venit repede, rece, matematic.

Divizia SS „Das Reich” a intrat în oraș ca un cuțit în pâine moale. Sub privirile înlemnite ale femeilor, sub ochii înspăimântați ai copiilor, au început arestările. Peste 300 de bărbați au fost smulși din case și aliniați în piață. Nu li s-au adus acuzații. Nu li s-a permis să vorbească.

Ofițerii SS au ales: 99.

Nu aleatoriu, nici cu vreun criteriu anume. Tineri, bătrâni, muncitori, funcționari. Fără vină. Fără proces. Doar pentru că erau acolo.

Și atunci orașul s-a oprit din respirat. Pe stâlpii de iluminat și balcoanele de pe strada principală, cei 99 au fost spânzurați, unul câte unul, de camarazii lor, sub amenințarea armelor. Sfoara scârțâia, trupurile se legănau în liniștea spartă doar de plânsul înăbușit al mamelor și de ordinele seci, militare.

În acea zi, Tulle a murit de nouăzeci și nouă de ori.

Copiii au crescut cu acele imagini în ochi. Femeile au rămas cu pălării negre și case goale. Iar stâlpii – cândva făcliile orașului – au devenit simboluri ale rușinii și ale durerii.

A doua zi, trupele SS au plecat mai departe, către alt oraș, către alte „represalii”. Două săptămâni mai târziu, au comis masacrul de la Oradour-sur-Glane.

Dar Tulle nu a mai fost niciodată același. Din acel moment, în Franța ocupată, nu s-a mai vorbit doar despre rezistență. S-a vorbit și despre suferința mută a celor nevinovați, despre răzbunarea absurdă a unei armate care pierdea teren, dar își păstra cruzimea.

Cei 99 din Tulle nu aveau arme, nu aveau steaguri, nu aveau uniforme. Dar, în tăcerea lor, au arătat fața reală a războiului: nu glorie, ci spânzurători. Nu victorii, ci rușine.

1954 – Joseph N. Welch , procuror special al Armatei Statelor Unite, îl atacă pe senatorul Joseph McCarthy în timpul audierilor Armată-McCarthy , adresându-i lui McCarthy faimoasa mustrare: „Ați făcut destul. Nu aveți simțul decenței, domnule, în sfârșit? Nu aveți niciun simț al decenței?”

Iunie 1954. O Americă încordată stătea cu ochii lipiți de ecranele alb-negru. Nu pentru un meci de baseball. Nu pentru un discurs prezidențial. Ci pentru un spectacol murdar: audierea Armată-McCarthy.

Senatorul Joseph McCarthy, odinioară eroul vânătorii de comuniști, devenise o forță întunecată, un inquisitor modern cu o mapă plină de acuzații și un ton care sfârșea cariere, rupea familii și strecura frică până și în camerele Congresului.

În fața lui, în acea zi, nu stătea un om oarecare, ci Joseph N. Welch – avocat al Armatei Statelor Unite. Un bărbat sobru, cu voce calmă, de un rafinament britanic, deși era american get-beget.

Și, la un moment dat, McCarthy a mers prea departe.

Într-o ultimă încercare de a intimida, senatorul l-a atacat pe un tânăr avocat din firma lui Welch, insinuând că ar fi simpatizant comunist. Era un joc vechi, folosit de zeci de ori. Dar de data asta, tăcerea din sală s-a rupt nu prin frică, ci printr-un glas limpede și dureros de uman:

— Până când, domnule senator? Nu aveți niciun simț al decenței? În sfârșit? Nu aveți niciun simț al decenței?

A fost ca o palmă în mijlocul Congresului. Și o lovitură în plexul Americii.

Publicul a amuțit. Apoi a început să aplaude. Nu zgomotos, nu ostentativ. Doar suficient cât să se audă că frica se destramă.

În acea clipă, senatorul McCarthy a pierdut ceva ce niciun vot, niciun comitet, nici măcar președintele nu-i putea lua: a pierdut încrederea poporului.

În următoarele luni, cariera lui s-a prăbușit. Audierea, difuzată la televizor în toată țara, a rămas în istorie nu pentru dosare și procese, ci pentru acea întrebare simplă, umană, devastatoare:
„Nu aveți niciun simț al decenței?”

În America anilor ’50, bântuită de spectrul roșu, Welch n-a fost doar un avocat. A fost conștiința unei națiuni.

1959: Este lansat la apă „George Washington”, primul submarin dotat cu rachete balistice.

Era vara lui 1959, când liniștea oceanului a fost tulburată nu de furtună, ci de ceva mult mai rece și calculat: un colos de oțel, lung cât un stadion, pregătit să plutească nevăzut prin adâncuri și să poarte, în pântecul său, apocalipsa.

I se spusese USS George Washington, dar nu era o corabie în slujba libertății, ca președintele al cărui nume îl purta. Era o fiară tăcută, primul submarin din lume înarmat cu rachete balistice cu ogive nucleare.

Când s-a scufundat pentru prima dată, lumea nu a aplaudat. A oftat. Într-un birou din Washington, generalii și politicienii au zâmbit rece, cu satisfacția celor care cred că au adus pacea amenințând cu iadul.

În Moscova, în schimb, s-au tras linii pe hărți. Cercul roșu care marca raza de atac a submarinului acoperea tot continentul european. Pacea, începând de atunci, n-a mai fost tăcerea dintre două războaie, ci echilibrul fragil între două degete tremurânde, fiecare pe un buton roșu.

Submarinul putea lansa 16 rachete Polaris, fiecare capabilă să distrugă un oraș întreg. Nu era doar armă, era mesaj: „Suntem sub valuri, suntem invizibili, dar suntem aici. Și putem răspunde.”

A fost începutul doctrinei distrugerii reciproce. O idee simplă și sinistră: dacă trimiți rachete spre noi, noi trimitem spre tine, și nimeni nu mai trăiește să cânte imnuri după.

Și totuși, în toată groaza acestui calcul rece, submarinul „George Washington” a funcționat ca o cruce nucleară subacvatică, ținând în echilibru frica, orgoliul și disperarea omenirii.

Nu a tras niciodată o rachetă în luptă. Dar, ani la rând, a plutit sub mări cu tăcerea unei amenințări absolute.

1999 – Războiul din Kosovo : Republica Federală Iugoslavia și NATO semnează un tratat de pace.

Pe 10 iunie 1999, într-o sală fără poezie, fără flori și fără eroi, s-a semnat tratatul de pace dintre Republica Federală Iugoslavia și NATO. Nimeni nu râdea. Nici nu plângea. Era doar epuizare, pe fețele tuturor. După 78 de zile de bombardamente, după sate arse și copii pierduți între granițe, după sute de mii de refugiați, tăcerea era singura victorie posibilă.

Pacea nu a venit ca o împăcare. A venit ca o rană coaptă, legată strâmb. Belgradul fumega încă din loc în loc. În Kosovo, familiile ieșeau tremurând din păduri, căutând casele pe care poate nu le mai aveau. Armata iugoslavă se retrăgea încet, ca o umbră vinovată. Trupele NATO intrau zâmbind prudent, cu ordine precise și degete nervoase pe trăgaci.

Occidentul jubila în șoaptă. Spunea că a fost o intervenție umanitară. Slobodan Milošević, înfrânt dar încă în funcție, își ascundea înfrângerea sub lozinci și camere de filmat controlate. Dar poporul, de ambele părți ale conflictului, știa adevărul: nimeni nu câștigase cu adevărat. Doar moartea își mai îngrășase puțin arhiva.

Tratatul aducea în Kosovo o misiune internațională – KFOR – care avea să vegheze asupra păcii, dar și asupra urii care fierbea în subsoluri, în ochi, în istorii prea lungi pentru a fi dezvățate în câteva luni.

Kosovo a devenit protectorat, Iugoslavia și-a pierdut o parte din suflet, iar Europa, o dată în plus, a înțeles că războaiele nu mai încep în tranșee, ci în sufragerii, la televizor, și se termină cu hărți redesenate în birouri cu aer condiționat.

Și totuși, într-o zi de vară, două semnături au închis, oficial, o rană. Nu era vindecare. Dar era o pauză. Și pentru mulți, o pauză înseamnă viață.