Adi Bărar, vei fi și de aici cu noi, spre lucrul bun

Foto: Facebook Cargo

„Adrian Armand Bărar (n. 15 ianuarie 1960, Timișoara – d. 8 martie 2021, Timișoara), A FOST un chitarist, compozitor textier și producător muzical român, fiind totodată fondatorul formației Cargo.” La 8.50 dimineața pagina de Wikipedia a lui Adi Bărar a fost modificată. Verbele ce se vor lega de Cargo și de Adi primesc formă de trecut. Încă o mare tristețe pentru Timișoara. Timișoară în care acum 15 ore se protesta împotriva carantinării și a măștilor.

Pur și simplu, te întrebi ce înțeleg acești concitadini ai noștri din povestea cu măsurile luate pentru sănătatea noastră. Ne furăm singuri căciula, de la vlădică la opincă. (Iar aici povestea cu vlădica nu e doar o expresie – vorbesc de mitropolitul Ioan Selejan), nu se poartă măști, sau se poartă șmecherește, pe gură, ne ferim doar de poteră, nu de virus, mai tragem câte un chef, că doar noi nu suntem fraieri, nu ne vaccinăm, că bagă ăia cipuri în noi. Și, desigur, Covidul nu există.

Dar Adi Bărar a murit de el. Până și idioții de care spun se mai bâțâie pe câte o muzică bună, nu doar pe manele. Și atunci… de ce a murit Adi Bărar? A fost răcit? Și toate vor rămâne și pe mai departe așa, cu masca luată ca „botniță”, cu Covidul luat ca „simplă gripă”?

Mi-am sunat câțiva prieteni timișoreni, care știu că iubesc rockul, când am auzit că, în ciuda speranțelor noastre, Adi s-a dus. Dar, cum ieri seara fusesem și la întrunirea aia tot atâta de logică precum a celor din KKK, doar materialul de ars fiind diferit, am mai avut un telefon de dat. De revoltă, de futu-i mama mă-sii de viață, de ce fras altceva am mai putea face. La doctorul Dorel Săndesc, ce conduce ATI-ul Județean, care, absolut orice ar zice oricine de pe lumea asta, CRED și BAG MÂNA ÎN FOC că a făcut absolut tot ce a fost omenește posibil pentru ca Adi Bărar să rămână cu noi. Am sunat să mă cert nu cu cineva, ci alături de cineva, să scrâșnesc o întrebare, să încerc să îmi spăl revolta. Am avut un dialog scurt, dar binevenit.

 – OK, știu că ai făcut tot. dar cum e pentru un medic căruia îi moare un pacient aparte, un prieten, încă un om drag al orașului, când, în același oraș, ieri se demonstra împotriva carantinării, a măsurilor sanitare, a vaccinării? Cum e?… Cum duci?

 – Să știi că e foarte interesant, atâta suferință și atâta moarte evitabilă am văzut și am trait aici, și legate cumva de prostia umana, ce produce, ea, prostia, suferință și moarte, încât, acum, legat de Adi, care a fost un pacient special, cu care am avut o relație intensă și frumoasă, revolta era deja la maxim. A fost pentru mine special, pentru comunitate, dar noi deja suntem de o vreme la maxim cu dezamagirea, cu revolta. Nu pot să spun că acum simt revoltă mai mare, că e prietenul meu – o simt constant, luptăm aici, să vaccinăm oameni, pe coclauri, în județe. Nu avem dreptul să abandonăm, ieșim acum în lume unde putem ajuta, în locuri cu oameni necăjiți, netransportabili, bolnavi cronic, ei sunt esențialii noștri, asta vom face și mai abitir de acum. Ne-am arătat disponibilitatea totală pentru nedeplasabilii din oraș. Așteptăm organizarea, să putem ajuta și mai mult.

Da, e o formă de culcat revoltă, de trecut leul acesta îndărătnic printr-un cerc care să schimbe și să ducă spre util și creator. Oamenii care nu înțeleg cum să nu pună o virgulă între subiect și predicat vor continua să încerce să ne învețe ce e în „otrăvitul vaccin”. Dar unii dintre noi, care și așa au tras deja de la început, vor merge mai departe ȘI în numele celui care, de la 8.50, azi, pe Wikipedia apare ca… „a fost”, dragul nostru Adi Bărar.

Aș putea să mă opresc la citatul dat azi, la anunțul decesului, pe pagina Cargo:

„Și de-o fi și eu să mor

Nu vreau să vă întristați!

Să cântați și să jucați, până în zori…

Și dacă din când în când

O să mă primiți în gând

VOI FI APROAPE DE VOI!”

Dar nu, nu te vom asculta, Adi, te vom plânge cât o ploaie mare. Însă, apoi, știi tu, dacă ploaia s-ar opri, ne vom șterge lacrimile și vom merge mai departe cu ce e de făcut, ȘI în numele tău. Sunt aproape sigură că următoarea caravană de medici buni, care-și vor rupe din timpul lor să facă voluntariat, împotriva bolii care te-a răpus, va avea, undeva, marcat, pe lângă tricourile medicilor de la ATI Județean Timișoara, cu Anesthesia rocks, și numele tău. În amintirea ta. Pentru noi.

Ramona Băluțescu