Față de vânzoleala de jos, de la parter, de la Unitatea de Primire a Urgențelor, din a doua zi de Crăciun, cu toate traiectoriile de cometă ale tărgilor, ale diagnosticelor și ale soluțiilor, urcarea celor două etaje, cu liftul împodobit de sărbătoare, până la Anestezie – Terapie Intensivă e ca saltul de la un nivel la altul într-un joc cu Mario, doar că e cu mare cântec „avansarea” asta. Aici e liniște. Cel mai degrabă. Aici se vorbește așezat și fără gemete și țipete în fundal, pentru că aici pacienții sunt sau inconștienți, sau deja sedați. Dar și aici e o lume intermediară, o lume de trecere, spre puțin mai bine, sau spre moarte, pentru că aici ajunge tot ce e mai grav.
E medicul primar Ciprian Henția de gardă, împreună cu alți colegi, dar el gestionează povestea, e șef de gardă, e deja spre 9 seara când urc de la Urgențe, stau două ore și aici, mai mult să vorbim, și apoi pentru o tură foarte scurtă pe coridoare, pentru că aici nu îmi place să fotografiez, este aceeași seară ce ține de timpul Crăciunului, a doua zi, 26 decembrie, sunt interesată să aflu dacă și aici schimbă sărbătorile ceva, în afara faptului că medicii, asistenții și brancardierii nu își petrec încă o noapte din sărbătorile aparte ale anului cu familia – dar ei s-au obișnuit deja, nu că e bine, rău sau indiferent, dar e parte din meserie…
Avem un dialog despre ce e acum acolo, în cadrul căruia apar și două idei aparte, pe care o să le găsiți în josul materialului, și sunt lucruri care dau de gândit.
– Cum a fost azi la dumneavoastră? Ce cazuri mai aparte ați avut?
– Avem o fetiță de un an și nouă luni cu tumoră cerebrală, s-a făcut o operație preliminară, urmează una radicală. Avem un pacient tânăr care vine cu o gripă cu fenomene respiratorii urâte, a fost suspect de o meningită, avea un pic de febră, nu mare, pe parcursul spitalizării s-au accentuat fenomenele respiratorii, pacientul ajunge la un pas de moarte, e pe respirație extracorporală. E o gripă tip A, cu o evoluție așa de gravă că acum a ajuns în pragul morții – oxigenarea extracorporală este ultima redută, să tragem de timp, fără asta, moare, iar cu asta… nu există garanție că va trăi.
– Credeți că ar fi ajutat vaccinul antigripal?
– Cu siguranță ar fi ajutat vaccinarea antigripală, adică eu cred că ar fi ajutat, dar nu știm statusul lui.
(Aici mă prinde tusea, îmi cer scuze de întrerupere și promit că nu e nimic bacterian sau viral. Doctorul mă asigură că nu e cazul să îmi fac probleme, cum au pe secție și TBC, și covid, și gripă. Hm, până acum câteva luni încă scriam „covid” cu literă mare, ceva mai demult chiar adăugam și povestea cu 19 în coadă – acum văd că am trecut la litere mici, și știu ce înseamnă asta. Ne obișnuim cu toate, nu mai e căpcăunul de care (măcar noi) am scăpat fără să ne omoare, s-a banalizat povestea, mulți au lăsat garda jos, mulți nu mai sunt precauți. Cum spuneam în materialul precedent, doar o zecime din cei care așteptau la triere, la Urgențe, purtau mască, deși covidul, chiar cu literă mică, e încă aici. Vorbesc cu doctorul Henția despre chestia asta, dar și despre faptul că nu mi se pare firesc ca medicii să nu poată avea acces la rezultatele defunctei sau foarte-împușcatei-în-aripă-platforme-de-vaccinare, cum se lucrează cu noțiunea de „creier covid”, și ar fi util să se poată ști istoricul unui pacient, pentru a fi cât mai eficienți legat de ce trebuie să se întâmple în contextul diagnosticului actual).
– Aveți și TBC. Cum e cazul?
– E un caz social, e vorba despre o persoană fără ocupație stabilă, e și alcoolic și fumător. Anul trecut a dezvoltat o comițialitate, nu s-a ținut de tratament, ar fi putut să se trateze, acum a ajuns în comă, cu hematom intracerebral, și l-am descoperit și cu tuberculoză pulmonară – și are sub 50 de ani.
– Cum se feresc colegii dumneavoastră de a se contamina?
– A venit intubat din UPU.
– Cum e aici cu rezidenții? Locurile sunt toate ocupate?
– Nu am urmărit atent problema dar știu că au fost mai puține locuri alocate Timișoarei, pentru ATI. Anul trecut mai mulți au intrat și au renunțat, nu e ușor să faci gărzi de 24 de ore și să te lupți cu încărcarea emoțională. Acum doi ani, șapte rezidenți au plecat toți spre psihiatrie – paradoxal.
– Aveți tot ce v-ar fi necesar?
– Nu am tot ce mi-aș dori dar ne putem face treaba cu ce avem. Evident că mi-aș dori mai mult. Am o suspiciune de infecție covid, nu lucrează laboratorul de sărbători sau în weekend. Ca aparatură, le avem pe cele mai bune din oraș. Dar de la laborator zic că nu au suficient personal să asigure necesarul pentru PCR.
– Care e cazul cel mai grav pe care îl aveți acum?
– Pacientul pe oxigenare extracorporală…
– La dumneavoastră nu e inoportună întrebarea asta: câți dintre pacienți pot muri până mâine?…
– Sunt 36 de pacienți în momentul de față, și din aceștia se poate să pierdem doi… Dar e posibil să pierdem și mai mulți.
– Cum sunteți învățați să gestionați asta?…
– Nu prea am fost trăinuiți. E greu să dai vestea familiei. La pacienții cu care ai interacționat mai mult și le-ai cunoscut familia e puțin mai ușor. Dar de ți-a fost pacient doar azi, e mai impersonal. Dar puține decese survin așa, neașteptat. Există familii ce nu acceptă realitatea, ne mai acuză de incompetență, de răutate…
– Ați vorbit vreodată cu un psiholog despre această presiune? Ați avut, parcă, niște investigații de burnout în timpul covidului.
– La noi mereu e cu burnout. Chiar de nu mi-am pus problema concret, până acum, că ar trebui să facem și noi o vizită, poate ar trebui să existe ceva instituțional, periodic, la trei sau șase luni, să zicem, și să existe o discuție, un control. Să fie instituționalizat ca să nu se spună că e ăla slab…
– … sau că e nebun, cum se lipește uneori eticheta, aici, pentru mersul la un psiholog…
– Da, și atunci s-ar întâmpla mult mai ușor, și ar fi acceptat. Și util. În plus, noi, conform legii, ar trebui să avem 10% locuri libere pentru catastrofe, dar rar se întâmplă să avem trei paturi libere. În situația în care ai un pacient care nu e critic, în momentul de față, dar trendul e spre agravare, te gândești, anticipezi, să îl ajuți acum, și aici nu ai acel loc, și ai foarte mulți pacienți la care perspectivele sunt extrem de negative – unii ar trebui trimiși în locuri de un grad inferior. Nu e ok să fie pline paturile cu pacienți ce… joacă table.
– Așa e. E a doua problemă interesantă pe care mi-ați ridicat-o. Prima e că ar fi bine să existe acest – să zicem – abonament al discuției periodice cu un psiholog specializat pe burnout (și există oameni cu astfel de specializare în Timișoara), iar al doilea lucru este că ar fi necesară o diversificare a acestei „lumi intermediare” care e terapia intensivă, unde cei pentru care s-au consumat o mulțime de resurse dar care, după aprecierea dumneavoastră, nu mai au șanse de viață sau de revenire la normal să poată avea un alt gen de paturi unde să fie îngrijiți. Cred că sunt lucruri ce se pot realiza, și care merită să fie luate în discuție de către factorii de decizie din specialitatea dumneavoastră.
– Da, experiența noastră ne ajută să realizăm când cineva nu mai are șanse.
– Ce a fost altfel, azi, aici? Când am făcut un material, de Paști, în vremea covidului, la Terapie Intensivă, unul dintre pacienții ce puteau vorbi mi-a spus că a mâncat și sarmale.
– Pacienți care să mănânce supă și felul doi, la noi pe secție, nu prea sunt – poate doi sau trei. Restul sunt hrăniți prin tub. La noi nu aduc schimbare sărbătorile. Iar pacienți care îți dau satisfacția unei conversații sunt puțini. Și sunt puțin dispuși la interacțiune și cei care sunt.
*
Este mereu loc de ceva în plus, să fie mai bine. Cele două idei ale doctorului sunt foarte bune, și voi discuta despre ele și cu managerul spitalului, prof. Dorel Săndesc, care e medic ATI, deci are inima mereu deschisă pentru oamenii de aici, și le înțelege nevoile, precum și cu alți medici anesteziști, din țară.
Mă gândesc la lucrurile astea în timp ce facem câțiva pași pe coridor. În plus față de oameni și tuburi, oameni și tuburi, mereu, oameni și tuburi – și icoane, din loc în loc – adică ceea ce deja știam, pe aici, avem brăduți de Crăciun, acum, pe coridor, iar unul dintre ei plasat strategic lângă un extinctor (glumesc – probabil e doar o întâmplare). În timp ce pozez, puțin și scurt, cu un nenorocit de telefon (mi-am uitat camera foto acasă), nu pot cere timp de expunere după cum mi-ar conveni, și cei care trec pe lângă mine, aici, doctori sau asistenți, obișnuiți să se miște repede și bine, devin un fel de himere alungite. Ceea ce, unui ochi care știe fotografie îi dă deja un indiciu că aici nimeni nu se mișcă așa, în dorul lelii, chiar de nu e mereu presiunea de la Urgențe, de jos.
Înainte de ieșire, din această „lume intermediară” așa de aparte, unind viață și moarte, îl întreb pe doctorul Ciprian Henția de ce sunt așa mulți oameni (personal medical) într-una din încăperi. Îmi spune că acolo e pacientul cu problemele ce au curs de la gripă. Îmi revine în minte ce îmi spusese la începutul discuției. Că e grav, foarte grav. Paradoxurile meseriei, angrenate pe cele ale societății… Ne pierdem în intrigi pentru mărirea noastră și micșorarea altora, migălim un an întreg la asta, iar acum, de Crăciun, de Revelion, la fine de an, ne sărbătorim victoriile, uneori călcatul pe cadavre, uneori împilările, uneltirile, punem totul pe masă pentru asta, să fie pregătit, și… în ora următoare putem fi aici, unde cineva nu știe dacă ne va mai putea confecționa un mâine…
În oraș, pentru mai toți, e Crăciun. În Spitalul Județean din Timișoara, la ATI, victoriile și măririle nu se numără, ca la luminițele ce se văd pe ferestrele de aici, și ce par așa de departe, în sarmale, ci în secunde câștigate, adăugate la fir. Mi-e drag să fiu cu oamenii ăștia, în sărbători, să le aduc aminte că ne pasă de munca lor și că știm cât de mult înseamnă. Și dacă ceva se poate face să le fie mai bine, cu toate poverile vieților noastre subțiate și pe cale să se rupă, în spate, atunci e bine să începem să vorbim despre asta, chiar de acum.
Ramona Băluțescu
