Cumva, parcă suntem o mână de ruginiți, la un bal geriatric. Sastisiți de cât știm, obosiți de cât am făcut. Și, încet-încet, ceva ne dezmorțește. Bucuria și prospețimea cu care urcă pe scenă, la Sala Lira a Casei de Cultură din Timișoara, o mână de copii. Care sunt anunțați ca fiind jurnaliști. Și poate sunt jurnaliștii de mâine. Pentru că exact asta e chestia faină – că toate încep de undeva, iar pentru generația viitoare de jurnaliști se prea poate că începutul e acum.
Merg la Sala Lira invitată de colega mea de facultate, Georgeta Petrovici, care, pe lângă ziarele și PR-urile la care prestează are, de o vreme, și portalul Știri pentru Copii de dus. Ne-a amuzat chestia asta, acum niște ani, dar, în timp, elefantul acela ales ca marcă pentru portal ne-a ajuns tuturor apropiaților în cap, ca tatuat pe meninge, și, de am avut chestii care se potriveau „pentru elefant”, semnalizam.
Dar Geta, împreună cu colega noastră și prietena ei Adina Borcan, a dus, anul acesta, spre o nouă matcă toată povestea. Adică nu a mai fost vorba de niște chestii ce se postează ca potrivite și interesante consumatorilor de bomboane pe băț, și nu a postat materiale încropite de niște țânci prinși cu arcanul prin oraș (glumesc!), ci s-a mizat pe educarea, înspre cerințele și regulile jurnalismului, a copiilor implicați în proiect.
Așadar, copiii au învățat cam ce trebuie să existe într-o știre (și clasicele întrebări), cum să faci o fotografie, cum să discuți cu o persoană, pentru un interviu. Mai apoi, copiii au ajuns la diverse evenimente și au făcut interviuri cu câteva personalități ale orașului.
Să vedem ce spune redactorul șef al Știrilor pentru copii, Georgeta Petrovici, despre aeastă realizare:
– Spune-mi câteva cuvinte despre proiect, te rog.
– Portalul există de mai mulți ani – de-a lungul timpului noi am mai avut proiecte cu copii, în care ei au făcut articole. De exemplu, în pandemie, copiii au realizat interviuri cu personalități culturale sau vedete ale județului Timiș. Acum este prima dată când s-au făcut și traininguri cu cei mici. Acestea au avut trei componente. Pe lângă faptul că au învățat să se documenteze și să redacteze, copiii au aflat și cum se fotografiază și cum se filmează o știre, de la profersioniști în domeniu. Publicația „Știri pentru copii” există (independent de astfel de proiecte) de aproximativ 10 ani, pornită de Adina Borcan. Ziarul e gândit ca un instrument educativ și infortmativ pentru copii și părinții lor, abordând, pe de o parte, subiecte de interes pentru cei mai mici cititori (noi ne adresăm unei plaje destul de largi, de la copiii care au învățat deja să citească, până la adolescenții care împlinesc 18 ani), dar și unele importante din viața societății, să spunem, adulte, pe care le „traducem” pentru ei într-un limbaj accesibil. În continuare, copiii care fost incluși în acest proiect al micilor jurnaliști vor beneficia de sprijinul nostru în cazul în care doresc să continue să participe la evenimente și să realizeze articole. Noi am rămas în legătura cu ei și îi atenționăm când sunt evenimente interesante prin oraș.
– Crezi ca e o bună modalitate de a trezi copiilor interesul pentru a deveni jurnalisti?
– Da, pentru că pot să ia contact cu meseria asta prin intermediul unor profesioniști, care au fost trainerii lor, și prin expunerea la evenimente, despre care au avut de relatat, și au învățat cum să relaționeze în diverse situații. Foarte mulți au spus că se gândesc să ajungă jurnaliști.
– Cum e gramatica celor cu care ați lucrat? Pentru mine e foarte important aspectul ăsta.
– Am fost surprinsă pentru că foarte multe texte au fost mult mai bune decât citim în presa de adulți. Adina chiar spunea, într-un interviu, că a avut un text în care a pus o virgulă, eu am avut un text de la o fată de 11 ani în care n-am avut de ce să intervin. Ăsta ar fi visul oricărui redactor șef.
– Dar are și talent?
– A făcut o știre perfectă. Cred că da.
*
În fapt, așa se învață, pornind de la știri. Mai apoi vezi dacă omul are și scânteie, și își poate folosi fantezia și cunoștințele, la care se adaugă o excelentă cunoaștere a limbii, pentru ceva aparte. După mine, reportajul e „mama tuturor lucrurilor”. Dar o știre bine înțeleasă ca desfășurare și bine redactată e un început superb. Mai apoi vine școala specializată (de ai norocul să nu dai de profesori cretini sau lipsiți de talent) , vine experiența. E ca un creion care se ascute, încet-încet. De nu ai mină, degeaba ascuți lemnul. Dar, exact pentru a se vedea ce e și ce nu, e bun acest proiect. Ca start.
Așadar, stau în Sala Lira și văd un puhoi de părinți și bunici de mână cu copii, pe lângă care vin adolescenții, care deja se țin unii pe alții de mână, câțiva. Și văd și colegi de-ai mei, și cunoscuți, cu copiii lor, azi porniți, măcar ca prim pas, pe acest drum, al presei.
Unora dintre copii de azi le știu părinții de când erau ei copii mici. Cum e Oana Monoran, cu tatăl căreia am lucrat la Ziarul Timișoara până în 1993 – la începuturile frumoase ale presei de după Revoluție. Pe Avi, al colegei mele de facultate Luciana Friedmann, îl știu de când era în burtică, iar pe Luciana de cu vreo două decenii înainte. Sunt aici și colegii noștri Bujor Popa și Beni Marta, jurnaliști vechi, și glumesc cu Beni întrebându-l de a venit să racoleze ceva oameni noi pentru publicația lui. Văd ce a lucrat Anna Gafencu, la capitolul fotografii, la „Festivalul inimilor”, de unde cu câteva săptămâni înainte făceam eu niște fotografii cu tatăl ei, pentru un interviu. Suntem interconectați. Poate ei sunt cei care ne vor prelua meseria.
„Un jurnalist adevărat vine cu legitimația” – spune Adina, în deschiderea serii de ceremonie, și pufnesc într-un râs mut, undeva în spate. Dacă ar ști copiii cât de mult ne urâm noi talăngile acelea care ne atârnă uneori de gât, la evenimente de presă… Și totuși, îmi aduc aminte de începuturi. De prima săptămână de facultate de jurnalistică, și de profesoara noastră Maria Brandl Gherga ce ne-a făcut niște legitimații pe care scria „student jurnalist”, mari cât o zi de post, de un maroniu-gălbui-căcăniu, și pe care unii din colegii mei (nu dau nume, dacă dați o bere, împricinații) o purtau cu foarte mare mândrie prin oraș, la chestiile la care eram trimiși.
Așa sunt și copiii și adolescenții de acum (nu cred că o persoană de 17 ani și un pic agreează apelativul de „copil”), îi vezi după cum pășesc pe scenă că debordează de bucurie să fie strigați ca… jurnalistul X. Și iar zâmbim, noi, ăștia, încărunțiții din spate. Și parcă suntem o mamă ce-și vede progenitura făcând primul metru cu bicicleta.
Povestește una din cele două fete șefe (asta e, iar, ceva ce vor învăța cei mici în ani, că poți să fii la 30 de ani, la 50 sau la 90, dar cei/cele de o vârstă cu tine vor fi mereu „fete” și „băieți”), Geta sau Adina, nu mai știu care, că micii jurnaliști, la un atelier cu un pompier, au fost întrebați dacă vor să se facă jurnslisti, și au răspuns: „Nu, vrem sa ne facem pompieri”. Și iar, pentru noi, cei hârșâiți în meserie, amintiri. Pentru că nu ești jurnalist adevărat de nu te îndrăgostești puțin de meseria celui de care scrii, încercând s-o înțelegi, ca s-o descrii. Stau martori papucii mei de spital, după zecile de operații pe care le-am pozat, șpaclul cumpărat după ieșirile cu echipa de arheologi sau ginkgo-ul plantat de curând, și din drag față de materialele din zona grădinilor botanice pe care le-am făcut în timp.
Zâmbetul coboară puțin spre altceva, când se aude și întrebarea „se poate trăi din jurnalism?” – aici nici măcar nu vreau să trec ce gândesc, ce am văzut de ani de zile – e o seară a bucuriei, de ce să o schimbăm?
Așa că, încet încet, în amintirile noastre, de la copii la adolescenți urcă pe scenă, după ce-și aud strigat numele, în față cu „jurnalist”, cum spuneam, și iau diplome și pachete cu chestii faine, de la sponsori. Între timp, cresc lângă mine alți doi copii, care-mi sunt dați în grijă de colega mea, Andreea Oance, care trebuie să ajungă repede pe scenă, să spună ceva despre jurnalistul cultural.
Preiau din voleu „mini-Oancele”, cum le alintă mama lor, acum două zile eram eu la emisiunea lui Andi, la Radio Vest, și vorbeam despre chestii serioase medicale (bine, și râzând, cum șade bine când ai interlocutori faini), iar acum îi babysituiesc fetițele, le întreb, în șoaptă, de au emoții când vorbește mama, să nu se încurce, îmi răspund amândouă „nu”, imediat, de parcă s-ar fi vorbit, seara târziu îmi trimite Andi un mesaj cu ce au povestit fetițele, tatălui lor, despre mine: „Tataa, am fost cu mama la o scenă, și a vorbit despre jurnalism, și noi am stat cu o doamnă, colega lu’ mama, care ne-a liniștit”. Râd isteric, îi spun Andreei că nici n-a fost cazul, că erau foarte liniștite și atente, îi dau o poză proastă dar simpatică pe care am făcut-o cu tableta, cu cele două, cât era ea pe scenă.
Se termină, avem în hol prăji, și sucuri, și niște vin pentru părinți, se vorbește animat, se târăsc pachete și diplome, un puști încearcă pianul, alții se dau la fructe, fetița Oanei strigă de câteva ori „mama” fără succes, apoi strigă „mama Oana Monoran” și râdem – pariez pe dorința de muncă și ingeniozitatea celor ce sunt, azi, mici – mâine poate îi vom duce în redacții, de vor mai exista și redacții fizice, vom bea o bere cu ei și ne vom întreba cu cine votăm, după ce am scris împreună despre cine ar fi de votat…
*
Evenimentul a fost organizat cu sprijinul mai multor parteneri și sponsori: CONSTRUCTIM SA, CARTOON NETWORK România, DISNEY România, BOROMIR, MERLIN Beverages, PERENNA, CRAMELE RECAȘ, Librăria LA DOUĂ BUFNIȚE, ESTETICA, Editura FRONTIERA, COLOSSEUM, CLICK ADV, CASA DE CULTURĂ A MUNICIPIULUI TIMIȘOARA.
Proiectul face parte din programul cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023” și este finanțat prin programul Legacy Timișoara 2023, derulat de Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara, cu sprijinul Ministerului Culturii.
foto (c) Constantin Duma, Ramona Băluțescu
Ramona Băluțescu
