Pregătiți ceasurile: OCTOMBRIE, transplant renal la Timișoara! Sau vom auzi de ce, IAR, „nu s-a putut!”

E ciudat când un interviu sună de parcă ar fi acolo două echipe ce trag de o frânghie, spre direcții opuse. Pentru că e vorba de aceeași parte de baricadă – măcar în principiu. Pentru că reluarea transplantului renal, la Timișoara, nu poate să pună oamenii implicați și interesați decât pe o singură parte: cea a celor care știu că e necesar, că e important, că sunt mulți pacienți care pot beneficia de așa ceva, și că ne râd și curcile (academice) de continuăm să nu putem face asta.

Sigur, că dializa e o șmecherie cu un uger enorm de muls, în România, și că transplantul renal ar pune căpăstru unor afaceri ce există sub luminoasa imagine a ajutorului medical, e o altă realitate, pe care ar trebui să fim ageamii să nu o știm. Dar acum nu vom intra în asta. Vom intra în… să spunem… ce se poate explica la suprafață, frumos, oficial, despre această procedură, și despre Timișoara. Urmărind și detaliind pașii și datele avansate pentru fiecare din bucățelele care trebuie să se întâmple, dacă vrem să avem, finalmente, iar, această procedură aici.

Așadar, așa vom explica acum mocneala acestui interviu, care a curs cu momente de exasperare, și inspirat/expirat adânc, și întreruperi de entuziasm sau de reluare a liniei care interesează – prin faptul că, da, Urologia Județeanului timișorean e o secție asaltată, și ți-e greu să te miști cu ce ai. Dar întrebarea de bază, în astfel de situații, e: dar s-a cerut mai mult? Așadar, vom crește macrameul întrebărilor și răspunsurilor între două verbe esențiale: a se dori și a se cere. Și, deși jurnalistul ajunge într-o postură inedită, ca și cum i-ar fi ta-su în așteptare de transplant de rinichi, reapare și întrebarea aproape obraznică, și în mod cert miraculoasă: CÂND?

N-am pe nimeni apropiat ce așteaptă transplant. Doar o armată de oameni, în spate, pe care nu-i cunosc, dar de a căror existență știu și scriu de un sfert de secol, care se țin cu dinții să nu moară. În cazul ăsta, de ugerul acela al dializei. Dar care mor, în timp, în lipsă de transplant. Oamenii cu organe pușcate, în cazul acesta, rinichi, nu pot aștepta oricât. A deveni „oameni-mozaic” le poate salva viața. Ceea ce așteaptă și ceilalți care intră pe ușa Urologiei. Sănătate. Și da, și aceia sunt mulți. Și e greu. Sufocant. Și revine întrebarea: și s-a cerut mai mult?

De aici, aspectul de câmp de război al cabinetului profesorului Cumpănaș, acum o săptămână, când ne-am pus să discutăm. Nu, nu suntem pe părți diferite de baricadă. Doar suntem oameni din care unul are probleme de așezat pentru a se putea chestia aia pe care „ne-o dorim toți”, cum se spune în interviu, pe de altă parte, e un om care a învățat să caute, găsească și întrebe de linii care să unească punctul A cu punctul B. Nu ignorați sau priviți de sus pisălogeala unui astfel de jurnalist. În istorie, pisălogelile duc la alte întrebări, ce nasc acțiuni. Și, uneori, rezolvări.

În fapt, cabinetul acela nu e deloc cu sârmă ghimpată – profesorul Alin Cumpănaș a răspuns amabil întrebărilor mele, am găsit acolo portretul profesorului Petru Drăgan, pe care l-am respectat mult și a cărui amintire o doresc apărată, și am vorbit despre încercările celuilalt profesor dispărut dintre noi, Viorel Bucuraș, care mi-a fost prieten și cu care am vorbit de zeci de ori despre piedicile și strădaniile pentru a se ajunge să se reia, în Timișoara, transplantul renal. Și pentru că, înainte de interviu, profesorul Cumpănaș mi-a arătat secția pe care o conduce, și nu am decât cuvinte de laudă la adresa schimbărilor. Și nu doar pentru lucrurile mari și care stau în șcătula evidențelor – faptul că ai doar trei pacienți în salon, că au baie, că e totul luminos și utilat. Ci am văzut și lucrurile mici, care arată grija unor oameni „ca pentru casa lor” – rinichii din hol, de la nivelul solului, care îți aduc aminte, frumos, unde ești, culorile florilor pictate pe uși, tablourile cu fotografii de bun gust care tapetează o parte de secție, spațiul în care urologul șef dorește să aibă o zonă expozițională cu lucrări de artă, pentru a mai primeni un strop (de tot suntem la Uro, stropii sunt ceva foarte important) șederea aici a pacienților și trecerea aparținătorilor lor.

O secție faină, pot zice. De top. În care am schimbat câteva vorbe și cu pacienți, pe care i-am văzut mulțumiți și apreciind condițiile în care stau. Dar – pentru că dacă nu exista loc pentru „dar”, nu avea loc nici acest interviu – am văzut (și pozat) și faimoasa tăbliță care anunță că acolo se face transplant renal. Și, cum nu e bine să te joci cu realizările constructorilor/designerilor, dacă tot se anunță chestia asta, e bine să o facem să aibă și acoperire. Așadar, despre RE-renal.

 *

– Domnule profesor, unde stăm cu ideea de reluare a transplantului renal în Timișoara?

– (Inspiră greu) Proiectul de modernizare a secției a început în 2013-2014 – profesorul Bucuraș, care și-a dorit pe de o parte să avem condițiile minimale, să spunem, legate de autorizarea sanitară pentru transplant, însă pe de altă parte a fost dorința ca și restul secției, că o știți cum arăta, să arate civilizat. Deci astea erau cele două. Acuma clar că în tot acest proiect, care, din păcate, s-a mișcat greu… Gândiți-vă că în 2013 a fost inițiat, în 2015 era deja în faza de aprobare, lucrările au început în 2018, a mai stat încă aproape un an pentru că, inițial, câștigătorul după câteva luni și-a declarat falimentul, a renunțat, a trebuit reluată licitația, am început în 2019, pe sfârșit de an, cu noul constructor, după care a venit pandemia. Ca să fie totul… Pandemia, din punctul nostru de vedere, a fost un lucru care a îngreunat și mai mult activitatea, pentru că a trebuit pe de o parte să dai progresiv câte o parte din secție – în trei părți am împărțit lucrarea, ca să fie… ca să ne păstrăm…

– Să aveți continuitate.

– Da.  Era împosibil să spui… închidem, și șase luni de zile nu mai faceți urologie, că n-ai unde să-i trimiți, așa încât pe lângă faptul că a trebuit să renunț la 30% din locuri, ai avut acea dilemă, cum faci saloanele ca să ai circuite, covid negativ, covid pozitiv, netestații. O nebunie…

– Dar ne întoarcem…

– Da, partea de transplant…

– Să spunem și că ați trecut prin niște frâne… care vi s-au pus din afară…

– Nu neapărat frâne…

– Dacă nu puteți spune dumneavoastră chestia asta, pot să o spun eu, pentru că se știe în oraș.

– Nu neapărat. Știți ce a fost? În mod clar condițiile pe care noi le puteam oferi pentru partea de compartiment de transplant nu erau ceea ce trebuia să fie. Adică nu aveai condițiile unei zone în care să poți să ții pacienții cu transplant. Aia a fost prima. Că de aia a pornit și Vio Bucuraș cu proiectul ăsta. Dincolo de restul. Acuma nu știu toate detaliile din perioada respectivă, poate le știți mai bine decât mine…

– Le știu de la Bucuraș.

– Cert este că în 2022, în vară, a fost redeschiderea, asta a fost oficială, după care sigur că lucrările,  mă rog, partea de mici finisaje, au mai continuat câteva săptămâni. Ce avem de făcut pentru reluare. Reluarea activității înseamnă,  pe de o parte…

– De transplant vorbim, da?

– Da. Reluarea activității de transplant înseamnă în primul rând  reconfigurarea unei echipe, pentru că deja suntem altă generație. Din generația care a făcut transplantul, ultimul, prin 1999, sau 2000…

– Și după s-a mai făcut!

– 2000 și ceva, atunci, foarte rar. De atunci suntem foarte puțini. Asta însemnând urologi – din urologi…

– Da, e clar!  S-au schimbat generațiile!

– Bun. Și anunci înseamnă urolog, nefrolog, știți foarte bine, laborator imunologie și așa mai departe…

– Asistenții dedicați, un bun coordonator de transplant…

– Asistenții dedicați… din păcate, nu mai avem nici unul din cei care au fost implicați, ceea ce este o problemă.

– Iar: este firesc.

– Da. Care sunt problemele de care ne-am lovit? Principala problemă de care ne-am lovit, și n-am putut, așa cum am sperat… în 2022 am crezut că în câteva luni reluăm. Nu e chiar așa simplu. În primul rând, ne-am trezit cu un val de pacienți urologici. La ora actuală suntem – e mult spus – sufocați dar suntem…

– Asaltați.

– Supraîncărcați. Deci dacă o să aveți, și sigur mai aveți cunoștințe, o să aflați că există timp de așteptare, în afară de cancere, pe care le prioritizăm totdeauna, dar cazurile ca adenoamele, altă patologie, să zicem nu atâta de urgentă, sunt și câte șase luni pe lista de așteptare.

– Wow!

– Ca să vă faceți o imagine care-i activitatea. În primul rând, ne-am redus numărul de locuri de la 85, câte erau fiindcă aveam cinci paturi într-un salon, acuma există maxim trei, cu baie, ceea ce e absolut corect. Dar am pierdut 20 de locuri dintr-odată, pe de o parte, pe de altă parte imaginați-vă cam ce rulaj este dacă inițial aveam undeva la 2500 de pacienți pe an, și anul trecut am avut 4100. Deci este enorm de mare numărul de pacienți. A fost și Covidul, care a făcut ca multă patologie să fie amânată și să-ți vină cazuri care probabil că trebuiau operate și tratate acum doi ani…

– Dar Covidul a și permis extinderea unor secții – nu știu cum a fost la dumneavoastră, dar mi-ați vorbit despre mici extinderi, care s-au întâmplat totuși.

– Da.

– Deci de bine de rău asta e ce aveți. Cu ce aveți se poate face ceva?

– Da, se poate face. Ăsta a fost și este principalul factor care cumva ne limitează posibilitatea de a-i da drumul cât mai repede. Pentru că în momentul în care îi dai drumul, partea de compartiment, alea nouă locuri din cele 65, și alea trebuie să le sacrifici, și acolo, dacă ai dat drumul, se închide…

– Da, da.

– Și faci cazurile. A doua problemă e legată de formarea echipei. Trainingul – inițial era vorba de… Noi aveam… Sau Vio Bucuraș avea…

– Spania.

– Barcelona, da. Alberto Breda, este  invitația de la el.

– Care continuă.

– Da. Este un centru foarte bun, este excepțional omul ca și deschidere.

– Aveți și invitația Clujului. Ce alegeți?

– Există și Clujul, există și Bucureștiul. Avantajele unei colaborări, să spunem, naționale sunt că e mult mai accesibil să te duci, să vezi și să vii înapoi. Sigur că pare foarte frumos și sună bine, numai că e mult mai ușor să știi că ai un coleg care se urcă pe avion de la București, și vine, și a doua zi îl ai aici, sau îți vine de la Cluj, te duci trei ore cu mașina pe autostradă, sau că te duci la o pregătire și îți zice hai că am un caz interesant. Când? Mâine. OK. Mă duc deseară, urc în avion, mâine dimineață sunt la tine.

– Până aici e totul frumos. Dar… se întâplă?

– Deocamdată… da… suntem la faza de training… Ne ducem și învățăm…

– Păi nu sunteți încă la faza de training. Aia e problema!

– Suntem la faza de training…

– Nu! Sunteți la faza că AR TREBUI trainingul.

– Ar trebui training. Am mai fost de câteva ori, noi, urologii.

– Haideți să vă întreb: dumneavoastră personal aveți deja bifate orele…

– Da!

– Bun. Mai există și altcineva din secție care le are?

– Mai am încă rezidenți pe care…

– Rezidenți?!

– Da, pe care i-am trimis… Da, sunt și rezidenți în echipă. E nevoie și de rezidenți.

– Adică sunteți singurul, până la rezidenți, care are deja trainingul?

– Restul își fac trainingul. Sunt în curs de pregătire. Nu, nu au încă făcut.

– Ce înseamnă „în curs de pregătire”?

– Deci coordonatorul…

– Ce înseamnă „în curs de pregătire”? Eu știu că nu s-a plecat niciunde, în locurile astea unde se putea face. Poate știu prost?

– Am fost la Cluj. Acolo am făcut vizitele respective.

– Nu e vorba de vizite…

– Și trainingul.

– Cine a făcut trainingul la Cluj?

– Doar eu am fost. Atât.

– Mmm. Este nevoie de o echipă mai mare, pentru transplant!

– Este nevoie, dar asta încerc să spun, că…

– Domnule Cumpănaș, ține de dumneavoastră, de semnătura dumneavoastră! Știu că aveți nevoie de oameni, dar așa cum vă duceți mâine, și să spunem și asta, pentru că e prestigios, vă duceți cu o echipă, nu sunteți singur, care merge la Paris, înțeleg că sunt mai mulți oameni care pleacă…

– Da.

– Deci dacă secția dumneavoastră se poate lipsi de niște oameni care să meargă la un congres – și e firesc să fie așa – cred că e firesc să se facă și acest training! Când se va face?

– Se face, se face.

– Dați-mi un termen.

– Vreți să vă dau un termen…

– Pentru că l-am întrebat și pe doctorul Săndesc acum un an. Și mi-a dat un termen care nu era realist.

– Să vă dau un termen. Eu zic că undeva în toamnă cred că am putea să reluăm activitatea.

– Ce înseamnă asta?

– Adică să începem să facem primele șase transplante, conform legislației, trebuie să…

– Să le faceți aici?

– Da!

– În toamnă?

– Da!

– Haleluia! Bun, dar asta înseamnă că până în toamnă dumneavoastră veți avea numărul de medici și de asistenți care să fi făcut acest training?

– Numărul… Nu există stabilit un număr, deci nu ești obligat să ai un număr de medici…

– Dar trebuie să ai o echipă, nu poți să fii unul!

– Exact! Trebuie să-ți gândești o echipă care să îți poată acoperi activitatea oricând ai un donator…

– N-o să începeți cu donator cadavru. Știm amândoi asta!

– Știm amândoi asta, da. (Râdem).

– Și știm și de ce – nu vă permiteți să greșiți. Și este mult mai simplu dacă îl faceți de la donor viu.

– Da, este adevărat. Rezultatele sunt mult mai bune. Pe de altă parte, știți că numărul de donatori cadavru a scăzut foarte mult.

– Unii dintre noi știm și de ce a scăzut. Să întrebăm, comparativ, față de Oradea, câți donatori au dat Banatul sau Timișoara?

–  A, nu. Ziceți de local. Dar eu nu zic de local. De exemplu, activitatea de la Cluj și București, comparativ cu ce a fost pre-pandemie, este sub jumătate, ca număr de donatori în moarte cerebrală.

– Aveți dreptate și cu asta. Și aici, din păcate, legăturile sunt cu neîncrederea față de medici, cu ceea ce spune BOR-ul – și aici am venit deja cu niște propuneri concrete. Vom mai vorbi despre asta.

– Aici întotdeauna a fost de ajutor sprijinul mass-media.

– Și asta, sigur.

– Pentru că dacă mass-media îți împinge lucrurile în direcția asta…

– Haideți înapoi. Deci până în toamnă avem primele transplanturi, spuneți, de la donor viu.

– Foarte probabil că de la donator viu.

– Dar pentru asta e nevoie de o acreditare. Ultima dată când s-a încercat o acreditare… îmi pare rău, dar au fost tălpi inclusiv de la persoanele din DSP care au fost parte din echipă.

– Asta nu știu să vă spun.

– Asta o spun eu, și pot să-l citez pe Vio Bucuraș, și am încredere că ce mi-a spus atunci nu era pe câmp.

– Sunt niște criterii foarte clare pentru acreditare…

– …dar se pot interșanja. Și iar o să spun o măgărie – nici Clujul nu este „the best of” la toate lucrurile care ar fi trebuit bifate.

– Păi știți că Clujul a primit și este cu un ordin, sau nu știu, de conformare, că aveau termen de un an în care să-și rezolve niște chestii pe care nu poți să le rezolvi nici în…

– Da, știm că există niște lucruri care – haideți să spunem așa – nu sunt pe linia dorită, pentru acreditare, adică ori cu bunăvoință, ori cu… nu dau asta, dar o dau pe asta, se poate, totuși, lucra. Credeți – asta n-o mai știu – credeți că, în momentul ăsta, Timișoara, dacă trecem de trainingul oamenilor, în ce privește circuitele sau dotările, pe care cel puțin domnul Alin Nica a spus că vă ajută să le obțineți, credeți că până în toamnă am putea fi acolo unde se dorește?

– Da, da, putem fi. Acum nu vorbim… Repet. În condițiile în care îți reiei o activitate de tipul ăsta, nu te aștepți la un număr mare de… E normal. Comparăm, de exemplu. Vă dau tot așa, Clujul. Pentru că știu și am vorbit cu ei, și am înțeles că și Bucureștiul e la fel. Clujul avea 170 de transplante pre-pandemie, anul trecut au avut donator în moarte cerebrală și donator viu undeva la 90. Donatori în moarte cerebrală erau undeva la 67, 68, din câte am înțeles, și Bucureștiul la fel. E foarte puțin. Deci la ora actuală este o problemă majoră asta. Pentru noi, începutul sigur că va fi cu donator viu, după care va trebui încet încet să vedem în ce măsură ne putem integra. Vom depinde foarte mult de felul în care se va relua donarea de organe. Și dacă lucrul ăsta nu se va face…

– Dar e un cerc vicios. Pentru că în epoca în care trăim este firesc să face totul după hârtii. Și este nevoie de acea acreditare, recte toate lucrurile de care vorbiți pot să curgă și să se pună în o matcă, inclusiv reluarea donării, acceptul și nu-știu-ce, atunci când o să fie acreditarea pentru procedura asta, și atunci pornim cu acea hârtie.

– Da, sunt criteriile. Pentru partea asta noi am avut săptămâna asta, la începutul săptămânii, ședință la direcțiune, cu managerul…

– Da, mi-a spus.

– …cu directorul medical, să vedem pas cu pas care sunt etapele. Și am luat-o fiecare punct cu punct. Ăsta îl avem? Îl avem. Ce avem nevoie? Este acreditarea? Păi aici este vorba și de laborator, și de imunologia de transplant, care toate trebuie să aibă acreditările lor, fiecare în parte pentru activitate. Pentru echipa chirurgicală îți cere să ai vechime, experiență în asta, să ai un număr de operații, să ai complexitatea cazurilor. Din punctul meu de vedere, dacă lucrurile merg bine, eu spun că undeva, hai să spunem în octombrie, ar trebui să le avem primele făcute. Adică nu văd un motiv pentru care nu am putea să le facem.

– Eu văd un motiv pentru care nu ați putea să le faceți: că nu aveți hârtia aia! Unu.

– O să fie…

– Și hârtia aia nu o s-o aveți dacă nu o să trimiteți echipelea alea să-și facă numărul de transplanturi, și de ore, și de training.

– O să le avem, și hârtiile, pentru că lucrurile se mișcă. Repet: se mișcă greuț, pentru că avem și activitatea, și de asta vă spun, e foarte… Adică trebuie găsit cumva echilibrul, pentru că până la urmă, ok, este o activitate pe care trebuie s-o facem. Pe de altă parte, ai ăștia 4000 de pacienți pe care trebuie să-i faci. În mod clar, ce înseamnă transplant înseamnă vârful, și în orice echipă…

– Transplantul renal nu mai e o procedură atâta de greu de făcut!

– Nu, nu, nu, dar e vorba de echipa pe care o ai acolo, în orice echipă ai și vârfuri.

– Nu poți să pui ultimul, dar…

– Ai nevoie de oamenii ăia de bază cu care să poți să faci asta. În orice echipă ai și mai buni, este și Ronaldo, ai și ăla care e… Și atunci trebuie să găsești un echilibru să faci și activitatea asta, că nu poți nici pe omul ăla să-l tot amâni. Este un pic mai delicat, dar o facem.

– Bun, am niște întrebări micuțe și punctuale.

– Vă rog.

– În momentul ăsta, la Agenția Națională de Transplant încă nu există transparență legat de listele de așteptare. Dacă dumneavoastră ar lua strict cazurile care țin de clinica dumneavoastră, să luați să calculați roughly…

– Da…

– …pentru câte persoane ați avea acum indicație pentru transplant, văzute, pe listă de așteptare?

– Pentru cea din Timișoara?

– Da.

– Nu știu să vă spun, asta numai nefrologii. Nefrologia cu centrul de dializă.

– Nu comunicați cu ei?

– Eu vă pot spune că, în țară, la ora actuală, lista de așteptare pe țară este undeva în jur de 4000.

– 4000 – așa știam și eu, și a fost și mai mare în anii trecuți.

– Cât este pe centru – pe de altă parte, din câte am înțeles, se dorește o alocare pe lista unui singur centru. Ceea ce, mă rog, iar complică mult lucrurile. Pentru că o să fie un pic greu ca un pacient care vine și zice ok, eu vreau să mă pun pe lista acestui centru, care e acum la început și a făcut câteva…

– Cred că nici nu are rost să intrăm acum în asta.

– Nu, astea sunt lucruri care… Ideea e că suport există. Am avut disponibilitate și de pe partea de Consiliu Județean, avem suport…

– Asta voiam să vă întreb – era una din întrebările rămase. S-a trimis deja o listă… de când ați reluat mai aprig discuțiile astea, s-a trimis o listă la CJ cu ce ați avea nevoie, care ține ei, recte de bani?

– Din câte știu eu, da. Noi trimitem la direcțiune. Deci direcțiunea spitalului are lista…

– Dumneavoastră ați trimis acum câteva zile, adică de vreo patru zile, așa mi-a zis directorul.

– Da, am pus pe listă…

– Deci nu știți dacă s-a trimis mai departe.

– Nu știu dacă s-au dus mai departe…

– Că acolo (N.n.: la Consiliul Județean) se întâmplă acum niște chestii, și poate că ar fi bine…

– Eu nu cred că ar fi un impediment, pentru că toată lumea își dorește…

– Da, dar toată lumea trebuie să și înțeleagă… Și până îi explici altuia care vine, poate, din afară – sperăm că nu e cazul – mai trece timp.

– E adevărat.

– Și dumneavoastră lucrați și cu timpul.

– E adevărat. Dar o facem. Primul lucru la care o să fim foarte atenți va fi ca lucrurile astea să le așezăm bine, adică să fie bine făcute. Nu vreau să… Adică…

– … să fie ca la cardiologie…

– Exact.

– …când au chemat, și ploua în sală, când au cerut reacreditarea.

– Nu vreau să grăbim, eu știu că există… și poate că unii și-ar dori mult mai repede, mult, să facem, să facem, numai că lucurile astea trebuie să le așezi bine și, repet, fără să compromiți partea de activitate de urologie. Și întotdeauna, știți că și la lansare, când am relansat, toată lumea, inclusiv presa, a venit și a întrebat de transplant, și am zis da, ok, dar transplantul înseamnă șapte locuri, opt locuri, dintr-un total de 65 – restul înseamnă 4000 de oameni pe care îi tratezi. Să nu cădem în greșeala de a fugi doar după…

– …senzațional. În același timp, nu ne permitem să nu facem transplant. Uitați-vă la țară. Există vreun oraș cu o clinică universitară de urologie civilizată care nu face transplant? Da! Timișoara! Atât!

– Unde?

– În România.

– Păi există.

– Scuze, nu vorbesc de o facultate de medicină din… Oradea sau din Arad.

– Există centre universitare…

– Nu, centre universitare vechi nu există.

– Bucureștiul și Clujul fac.

– Și Iașiul face!

– Un număr foarte mic…

– Dar face! Sunt acreditați! Suntem singurii din centrele mari vechi care nu facem transplant.

– O să facem!

– Mai am o întrebare oficială care e de pus.

– Vă rog.

– Din toate chestiile astea… e luminos ce îmi spuneți, dă bine. Dar dacă dumneavoastră avansați octombrie ca o dată în care să avem și acreditare, și să se poată face, știți să-mi spuneți pe ce număr de doctori și asistenți v-ați gândit să-i implicați, și când vor merge să-și facă acele stagii? Asta mă interesează. Nu mă interesează nume, mă interesează câți și când!

– În echipă ne gândim să avem cinci urologi. La asistente, în mod normal există normative de personal, asta am discutat și la direcțiune, pentru că trebuie să ai personal…

– Dedicat, clar.

– … care impune alte normative. Sigur că poți să detașezi – detașarea poți să o faci în primele luni, pentru că ai un număr mic de cazuri, și…

– …și după aia te mai miști.

– După aia începi să te miști. În momentul în care începi să ai rulajul, pot să vină și finanțările, suplimentări organigramă, modificare, nu știu ce, și îți faci. La început o să facem cumva… că nu ai cum… pe de altă parte nu are nimeni cum să-ți aprobe o schemă de personal care să-mi aducă nu știu câte asistente.

– Da, dar mi-ați spus de număr. Când îi trimiteți pe oamenii ăștia? Că de asta întreb de ani de zile… De ani! Sunt ani deja!

– Într-o lună de zile o să avem cel puțin trei oameni care să aibă stagii în centre care fac transplant, recte Cluj, București.

– Trei oameni, vorbind la nivel de medici sau…

– Nu, trei oameni la nivel de medic.

– Bun. Și asistenți?

– (Expiră adânc) La nivel de asistenți…

– Aveți nevoie de ei!

– Este adevărat! Acolo va fi o problemă legată de mersul la training pentru asistenți. Va fi o problemă pentru că…

– Da, dar dacă îmi spuneți octombrie, făcut, trebuie rezolvat înainte!

– Ne gândim să transferăm, să detașăm asistenți care lucrează pe centrul de dializă, pentru că acolo ei încă mai au personal care a fost implicat în activități…

– OK, și când se poate întâmpla chestia asta?

– De transferat?

– Da.

– Păi o să-i detașăm în perioada în care ne reluăm activitatea.

– Și să-i trimiteți la practică?

– Trimisul la practică…

– Știți că dacă nu vă întreb, toată discuția asta este exact ca tăblița aia. Este frumos să vorbim de octombrie, dar nu se întâmplă!

– Eu știu… Pentru partea de asistenți medicali o să fie (expiră greu) în funcție de cum ne putem organiza activitatea. Câte persoane pot să detașeze. Gândiți-vă că suntem cu deficit de personal! Deci noi suntem cu…

– Dar mi-ați putut totuși spune luna mai pentru doctori…

– Da, pentru că doctorii știu pe care…

– Și pentru asistenți?…

– Doar în linii mari…

– Puteți spune măcar un iulie?

– Ce, de trimis?

-Da.

– Da, până în iulie putem să trimitem. Dar nu o să putem… O să avem de trimis… doi oameni… unul… doi…

– Da, dar este începutul!

– Da! Numai așa putem face.

– Că știți, început era și în februarie când a venit Dodo director, și a rămas pe zero treaba până acum.

– Da, a rămas pe zero, numai că să știți că și acum, repet, problema majoră va fi legată de cum manageriez…

– Secția rămasă…

– Da, secția rămasă…

– Da, știu ce spuneți!

– …în condițiile în care ai o presiune uriașă, și în care n-ai cum să distribui în altă parte. Toată lumea vine ca la Mecca. Din păcate.

– Da… Deci Urologia e una din secțiile asaltate…

*

Vom vedea cum ticăie sau bat șuruburile pentru fiecare din micile înfăptuiri care trebuie să ducă la „octombrie-transplant”, în timp. Vom vedea de termenele avansate. Eu nu cred că sunt viabile. Dar va fi o deosebită surpriză bună de vor fi. Dar nu o vom aștepta – vom lucra pentru ea.

Nu-s dintre jurnaliștii care iau în brațe o chestie medicală oferită la conferințe de presă, și dau titlu bombastic, fără să gândesc. M-am uitat, zâmbind spre rânjet, la  cele publicate de colegii mei, în ultimii ani, la declarații cum că se poate, va reîncepe, suntem aproape acolo – despre transplantul renal. Luate pe nemestecate. E greu să treci de datele oferite de medici, și să întrebi de ce. Sau chiar să știi, în ciuda explicațiilor lui de ce, ce nu stă în picioare.

Transplantul nu se face cu rezidenți. Nu aici. Ai nevoie de ei, dar, de îi crești ca să umpli golul de sub tine, până la ei, dândui-i deoparte pe ceilalți de până la ei, nu poți face transplant în octombrie. Și cred că ne-am săturat toți de termene nerealiste. Date de împăunare sau ca să se scape de gura cuiva. Așteptăm rezultatele parțiale. E aproape mijloc de aprilie. În mai vom vedea de s-a mișcat ceva. Apoi în iulie. Și vom mai avea o droaie de întrebări pentru mulți alții, din jur, implicați. Pentru ca Urologia din Timișoara să ajungă iar să creeze oameni-mozaic, dând viață și așa.

Ramona Băluțescu