M-am mai ars. Am mai fost dezamăgită de politicieni, sau m-au mințit. Ultimul e Dominic Fritz, primar al Timișoarei mele, care a ajuns în scaunul acela și datorită votului meu – lucru care, desigur, nu se va mai întâmpla. Și, cu toate astea, risc să spun iar că am încredere într-un politician.
Nu de la mine – de departe, de peste o țară, de la Galați. Dar om cu doctorat făcut în același loc ca și mine, la Universitatea de Vest Timișoara, om de care mă leagă conștiință și agoniseli ale culturii: profesorul de filosofie Doru Căstăian. Pentru mine, el e „filosoful de la Merito”, învățându-i pe copii ce înseamnă un profesor dedicat, el e cel care a vorbit elevilor din Galați, de la liceul lui, atunci când un om al străzii, din urbea lor, a fost omorât doar pentru că era al străzii, pentru a-i învăța omenia, sau care s-a pus să ajute, tot cu elevii lui, la a se lipi afișe, când tatăl unei cunoștințe a dispărut, în iarnă.
Mi-s dragi mai multe fragmente pe care le-am scris despre Doru Căstăian, în ani, dar o să trec aici, ca un îndemn de cugetare asupra omului, doar acesta, din 2018 (altele le găsiți în linkurile albastre de mai sus):
„Îmi scrisese o cunoscută de departe că s-a pierdut tatăl ei. Era necăjită, nu știa ce să mai facă, era Crăciunul și cei de la poliția din Galați, unde se pare că ajunsese tatăl ei, plecat dintr-o localitate din apropiere, nu prea aveau chef de căutări. După discuții cu ofițerul aflat în tură, și cu superiorul lui, care petrecea, acasă, l-am mobilizat pe Doru Căstăian, liasone officer-ul meu, când e de făcut ceva bun în acea parte de țară. L-am rugat să facem foi cu chipul bătrânului, cu datele de contact, și să vedem de le putem răspândi pe străzi.
Era Crăciun, deci vacanță, și totuși Doru a reușit să mobilizeze o mână de elevi care au împânzit Galațiul cu afișele acestea, care dublau (poate chiar cu mai mult succes) munca poliției de acolo. Au fost zile în care familia bătrânului a sperat un pic mai mult, datorită implicării elevilor de la Liceul de Artă. Speranța contează enorm, atunci când zilele trec greu, și când simți că ajutorul nu vine de acolo de unde ar trebui, după regulile societății.
Bătrânul nu a fost găsit în viață, din păcate. Dar a fost atâta de important că un profesor și niște tineri au lăsat deoparte sclipiciul și țipla colorată ale zilelor de sărbătoare, pentru a ajuta o familie disperată, pentru care clipele contau altfel… Nu există manual pentru lecțiile acestea, există doar har al profesorului, care trage copiii în bine, după el, în viață. În cea adevărată.”
Doru este întrucâtva și al nostru, al timișorenilor, prin formarea intelectuală și prin osul pus la acțiunile noastre, fie ca „nopți ale filosofiei”, fie, acum o lună, la prelegerea „Despre potențialul (post)umanist al științei”, din cadrul superbului ciclu de prelegeri „Conectați la viitor” – cu idei lăsate să rosească, prezentate în Universitatea de Vest Timișoara (din fața căreia pun o poză de acum o vreme, unde suntem împreună cu prorectorul Mădălin Bunoiu).
Îmi vine să-mi mut buletinul la Galați, pentru când o fi, pentru două săptămâni, pentru a-l vota pe Doru Căstăian. S-a mai făcut. Dar… o să votez aici, cum vreau să scap de Fritz cu orice preț, pentru că a mințit, m-a mințit, public, atunci când a promis că nu vor mai muri aiurea ființe în orașul ăsta. Așa că, Doru, descurcă-te fără votul meu, dar cu deplina mea încredere, aruncată spre tine, ca un avion de hârtie, de peste munți. De vei minți și tu, de te vei strica la cap, cu puterea, o voi spune și la tine. Dar, totuși, am încrederea că ești un om îndeajuns de echilibrat să nu se întâmple și la tine așa ca la alți politicieni. Galațiul e norocos că te are. Sper, din tot sufletul, să te și lase să faci. Pentru voi toți.
Vă invidiez, oameni buni de la Dunăre, vă invidiez…
Ramona Băluțescu
