De ar fi să creezi o legendă, sau o poveste, de unde ai porni? Cum ai spune de împărțirea pietrei pe care ai călcat-o, sau de dorința râului de a face un cot? Este același lucru cu a spune că vârcolacul a mâncat luna, sau că Isus ar ajuta cu ceva pentru o ipotetică viață de apoi. Sau cu flacăra de la Solventul, de luat examene, cum era vorba între studenții care veneau dinspre Arad, în timpul sesiunii, cu trenul. Sau cu răspunsul ”să fie”, în Timișoara, când ți se spunea ”baftă”, înaintea examenelor, pentru că altfel se zicea că ai ghinion. Avem nevoie de totem, pe de o parte, și pe cealaltă, de țap ispășitor. Ne pierdem imaginația în pareidolie. Călcăm doar pavelele cu punct negru, pe stradă, obosiți sau distrați, în drum spre casă. Este și un mod de a crea zei, și de a ne ține mintea ocupată.
Tot așa este și cu Sânzienele. Povestea, în sine, e simplă: iei floarea, o pui în anume noapte sub pernă, îți visezi ursitul. Vei visa ceva cu șapte capete și cu pene violet? Cel mai degrabă, nu. Poate chiar cel care îți va locui visul dorinței de a-ți ști viitorul e cel ce ți-e trag atunci, cum el va fi ultimul lucru la care te vei gândi înainte de somn.
Visul este confirmarea unei dorinți, ca și cum ai aștepta ca cele de jos, ascunse ale tale să își dea o semnătură la o cerere în trei exemplare. Și ai nevoie de acel joc. Așa că… iei sânzienele ca mijlocitoare și martore. Și-l vei visa pe el, cel mai degrabă doritul, sau el, necunoscutul pe care încă îl aștepți. Sau nimic. Dar intri în joc. Pentru că ai nevoie de joc. De promisiune, chiar falsă. De reverie.
Așa a început și vara mea. Cu o reverie. La Muzeul Satului din Timișoara. Și, ca la orice vis pe care-l numești sârguincios, am așteptat un pic. Să văd ce rămâne, ce se straifică, până la a-mi pune ideile pe hârtie. (Exagerez poetic. În fapt, am așteptat să-mi treacă rănile de la picioare, după un scărpinat frenetic după interacțiunea cu țânțarii acelei nopți). Dar reverie a fost. Și povestesc acum ce și cum, cu ea.
Dar, mai întâi, așa cum se cuvine când intri în casă de gospodar, mă întâlnesc cu colegul și prietenul de la UVT, conf Dorel Micle, căuia i s-au dat în mână frâiele Muzeului Satului, să vorbim și despre cele concrete de când nu ne-am mai văzut, până la a ajunge la visul acesta al unei nopți de vară, cu sânzienele.
Așa că povestim despre mai multe acțiuni interesante ale muzeului, desfășurate între primăvară și vară, și una, cu ”măsuratul oilor”, pe care Dorel o și numește cea mai de succes, merită a curge mai multe întrebări și răspunsuri care să o edifice. Așadar, la început de mai, Muzeul a organizat o deplasare pentru a se documenta un eveniment local în localitatea Eftimie Murgu din Caraș. La deplasare au participat un grup de specialiști de la muzeu, specialiști etnografi, etnologi, istorici și oameni de presă. S-au documentat toate etapele acestui eveniment și s-au realizat fotografii și filmări.
Despre ce este vorba? S-au strâns toți oamenii ce aveau oi acolo, e o sărbătoare a satului, a comunității și un motiv de mândrie, ilustrând bogăția oamenilor. Se măsoară laptele, există 20-30 de familii ce au oi, și în cadrul acestui eveniment se ia laptele de la toate oile și se măsoară, să se hotărască, pentru mai târziu, cât va primi, din ce se produce, fiecare familie.
Sigur, totul se termină cu o chermeză. Se și binecuvântează stâna de către preot. Scandalurile se elimină prin măsurătoarea asta, se știe cine ce va lua din produse.
O sărbătoare interesantă, dar unde deja nu se mai merge în port, cum a constatat Dorel Micle, și unde căruțele sunt înlocuite încet-încet de ATV-uri. Exact de aceea și este bine să documenteze cineva aceste obiceiuri, cât mai există.
Și revenim la intrarea în vară, de care spuneam. Și la sânziene. Cei de la muzeu și-au anunțat astfel intenția de a re(!)aduce în atenția timișenilor obiceiul legat de sânziene: ”Muzeul Satului Bănățean Timișoara vine în întâmpinarea necesitătii de cunoaștere, culturalizare și mediatizare a tradițiilor populare românești și își propune organizarea unor spectacole și evenimente culturale interdisciplinare și trans-disciplinare care să ofere vizitatorilor experiențe unice și inedite, îmbinând în mod strălucit artele scenice, artele interpretative clasice, moderne, religioase și laice cu tradițiile populare românești. Se adresează publicului larg în general, tinerilor în special, care au pierdut legătura cu lumea ancestrală a satului, oferind o experiență unică, care are în prim plan valorizarea vechilor ritualuri, obiceiuri și tradiții românești”. Spus mai simplu, se ia un obicei și se face din el ceva nou, astfel încât să fie servit într-o formă digerabilă celor ce habar n-aveau de el sau riscau să uite.
Și, de aici, spectacolul cu ”Șoapta Sâzienelor – Noaptea de Sânziene – spectacol sincretic” – de la fine de iunie. S-a dansat, s-a cântat, fete și-au visat și obținut alesul, ne-au mușcat țânțari, am auzit păsărele (asta, înainte de spectacol). Și totuși, de ce a fost interesantă chestia asta?
Uitați-vă la titlu. Știți ce povestește Puck, în ”Visul unei nopți de vară”, de Shakespeare? Începe așa monologul: ”Eu sunt un duh ce zbor întreaga noapte prin văzduh”. Ei bine, în spectacolul de Sânziene de la Muzeul Bănățean al Satului s-au învârtejit duhuri. Nu ca sunet, nu ca gest, neapărat. Ci ca lumină. Și de veți spune că nu e mare lucru, nu aveți dreptate. Dar să vedem cum au curs ”ostilitățile” visului de intrare în vară.
Discutasem înainte cu doamna Maria Hadiji, muzeograf, despre obiceiul sânzienelor, cum a fost el documentat, pe unde se mai păstrează sau nu, cum s-a ajuns la acest spectacol. Mi-a plăcut însuflețirea pe care o poate avea un om de muzeu, povestind despre nișa lui. Și a devenit și mai interesant ce va ieși de aici.
A venit crepusculul, apoi chiar întunericul, au vorbit publicului directorul muzeului, muzeografa Maria Hadiji, un preot mai puțin inspirat și soprana implicată în realizarea spectacolului, Beatrix Liela Imre, care a și participat în o parte care a trenat întrucâtva, a spectacolului. Dar lucrurile au prins contur și, după o vreme, a început și magia.
Vorbind de magie, mi-a plăcut textul pe care ni l-a oferit Dorel Micle, în debutul serii, așa că i l-am cerut pentru a-l pune și aici. Iată-l.
”Cucul, o pasăre migratoare devenit pasăre-oracol, cu funcție de orologiu calendaristic, prin bioritmul său stabil, marchează cu cântecul său, la apariția sa în apropierea echinocțiului de primăvară, în ziua de Bună Vestire, începutul unei perioade de trei luni, care se încheie în jurul solstițiului de vară, adică în preajma zilei de astăzi, 24 iunie. Deși solstițiul de vară este marcat de un ciclu scurt de renovare a timpului, deschis de Sânziene și închis de Sânpetru (29 Iunie), sărbătorile care îl compun sunt reprezentative pentru structura generală a Calendarului popular.
Sânziana este o plantă erbacee din familia Rubiaceae, substitut fitoform al zânei fecioare care dă miros și leac florilor, rod bogat al holdelor de grâu și orz, folosită în farmacopeea și cosmetica populară. Locul aparte deținut de floarea de sânziene în obiceiurile populare românești nu se datorează mirosului și frumuseții sale, ci valorii de simbol calendaristic.
Din flori de sânziene și spice de grâu se împletește o cunună, substitut al sacrului: purtată pe cap de o fecioară, în ceremonialul complex numit Dansul Drăgaicei, este identificată cu zeița Diana (Dimitrie Cantemir, N. Densușianu, Tudor Pamfile, Ion Ghinoiu).
Cu alte cuvinte, astăzi o amuțit cucul, oameni buni! S-o înturnat vara cu fața la iarnă, s-o răsucit frunza ulmilor și teilor, iar pe bolta cerului nopții, printre licurici, s-o ivit și Cloșca cu Pui! Fetele au cules florile de sânziene înainte de revărsatul zorilor, au împletit cununile și care, aruncate fiind, au căzut pe acoperișuri – semn de bucurie și mari împliniri. Le-au pus și în păr, în buzunare, în sân, s-au încins cu ele la brâu și le-au pus sub pernă pentru ca la noapte, în vis, să le apară ursitul.
Flăcăii și-au meșteșugit, din lemn și rășină de brad cu fire de cânepă, făcliile pentru rotit, asemeni soarelui pe bolta cerului de la răsărit la apus, ca să îl ajute să învingă întunericul și să dea din vigoarea lui roadelor grădinii.
Să ne prindem, deci, în Dansul Drăgaicei, asemeni Sânzienelor, zânelor bune din alaiul Marii Zeițe, Împărătesei, Stăpânei Surorilor, Reginei Holdelor, Miresei!”
Este o readucere aminte a credințelor celor de mai demult. Despre felul în care migăleau ei legende, pentru a-și explica lucrurile ce încă nu aveau înțeles, pentru a se alina, pentru a-și da nădejde, pentru a își spune că li se vor împlini visele.
Să revenim un moment la vise. În limba noastră, a visa la ceva e un echivalent bun cu a dori. Totuși, ce ne spune și ”tatăl viselor”, Freud, despre acest fenomen? ”Conţinutul manifest al visului nefiind format decât din situaţii concrete este necesar ca ideile latente, pentru a fi introduse aici, să sufere o deghizare care să le facă utilizabile pentru reprezentare. Dacă ne gîndim la frazele unui articol de ziar sau la cele dintr-o pledoarie în faţa curţii cu juri şi dacă ne imaginăm posibilitatea de a le înlocui printr-o serie de imagini vizuale, ne vom face o idee despre transformările la care lucrarea visului trebuie să supună ideile latente ca ele să devină susceptibile pentru o reprezentare concretă.”
Tot în ”Interpretarea viselor” găsim: ”Chiar atunci când visul copilului se complică şi se rafinează, el rămâne totdeauna uşor de redus la satisfacerea unei dorinţe.” Completat de: ”Sentimentul popular, influenţat mediocru de către aceste aprecieri ale ştiinţei şi puţin riguros cu privire la originile profunde ale visului, se încăpăţânează în antica sa credinţă. Pentru el, visul are un sens şi acest sens ascunde o previziune. Pentru a o elibera din conţinutul visului, care este adeseori mult prea confuz şi misterios, este necesar să se aplice anumite procedee de interpretare, iar aceste procedee constau, în general, în înlocuirea conţinutului visului, aşa cum a rămas el în memorie, printr-un alt conţinut. Transpunerea se poate face în amănunt, cu ajutorul unei chei care nu trebuie să varieze. Se poate, de asemenea, înlocui dintr-o dată obiectul esenţial al visului printr-un alt obiect faţă de care primul n-ar fi decât simbolul.”
Și abia acum suntem pregătiți pentru primul vis al verii. Pentru că spectacolul de lumini devine duh în sine, grație tehnicienilor, care cu adevărat ne iau de mână și ne introduc în basm, oricare ar fi fost el.
Nu vă mirați – și Beckett are spectacole unde nu se întâmplă decât lumini. Dar aici e cu atâta mai mult. Avem oameni ce recită, ce cântă. Și, finalmente, visul acelei nopți, eteric și discordant în același timp, dar care, până la urmă, reușește să te ia și să te poarte în epopeea individuală a fetei ce-și visează ursitul, dar nu oricum, ci momind visul cu ajutorul sânzienelor.
Devenim părtași în această ademenire, ne înfrățim cu natura, remarcăm, după ploicica zilei, mirosul reavăn, prindem ultimele triluri de pasăre iar luminile stranii, ca de focuri de pe comori, ne fac să înțelegem lucrul pe care l-am pomenit la început – cum îți cioplești legendă sau atunci când nu înțelegi, sau atunci când ai dori ca înțelesul tău să ia neapărat un anume chip.
Mi-a plăcut feeria tinerei ce, cu ajutorul vrăjii plantelor, vrea să știe că cineva îi va îngădui visul. De la ridicarea, de prima dată, a cununii de sânziene și până la a se ajunge la așezarea pe cap a cununii de mireasă poate să fi trecut oricât (cum e și-n viață), cu întâmplări și mijlociri firești. Prilejul întâlnirilor și deciziilor dintre tineri e folosit în dans și în gesturi ce se pierd ca un cosor de argint în felia de tort, inedită, a efectelor speciale de lumini și abur.
La finele spectacolului îl iei pe Freud de mână spre ieșire, spre busul care, deși e târziu, ciudat dar încă e funcțional, să te ducă spre oraș, și îți spui, academic, că noi visăm o dorință, un vârf de linguriță de isterie, o cerință sexuală îmbrăcată în ie – dar na, poate e mai frumos așa, decât despuiată. Și totuși, rămâne cu rest. Pentru că inefabilul e greu de măsurat, ca oaia anterioară, în cuvinte. Am plecat în minte cu luminile, ca o dâră ce rămâne după furișarea unei zâne mici după care, deși nu credeam, acum zâmbresc știind că poate popula o pădure. Chiar și în același timp cu cei mai furioși țânțari.
Ramona Băluțescu
