La Timișoara, rugbyul a pus și el umărul la palmaresul sportului de pe malurile Begăi. Din rândurile de mai jos, iubitorii sportului o să constate că rugbyștii au fost „oropsiții” orașului și în „Epoca de Aur”, nu doar astăzi.
Într-un material apărut în ziarul „Sportul”, în data de 8 octombrie 1970, sub semnătura corespondentului principal Petru Arcan, acesta critica, cu mânie proletară, condițiile în care lotul Universității Timișoara era nevoit să se antreneze. Pentru a pregăti confruntările cu granzii campionatului de atunci, Grivița roșie, Dinamo și Steaua, jucătorii pregătiți de Dumitru Antonescu stăteau la mila autorităților.
Revolta lui Petru Arcanu a pornit de la faptul că Timișoara reușise, la finele sezonului 1969-70, să devină prima echipă din provincie care termină campionatul pe podium, până la acel moment totul fiind o „afacere” bucureșteană în rugby-ul românesc. Materialul a fost publicat sub cronica etapei, în care Universitatea Timișoara se întorcea victorioasă de la Iași, 8-3 (3-0) în fața Politehnicii Iași, în etapa a V-a a diviziei A.
Dacă vreți, a fost primul „avertisment” al Timișoarei rugbystice că minunea avea să se întâmple. Iar în 1972, ea s-a produs.
În rândurile de mai jos, articolul corespondentului Petru Arcanu, publicat sub titlul: Unde se antrenează timișorenii?
„Este un fapt recunoscut că rugbyul a prins puternice rădăcini în oraşul de pe Buga. Un antrenor pasionat, D. Antonescu, a reuşit în anii din urmă, să aducă în prim-planul performanţei o echipă — aceea a Universităţii Timişoara — care, anul trecut, în divizia A, a ocupat locul 3, după redutabilele formaţii ale Griviţei Roşii şi Stelei.
Răscolind puţin istoria rugbyului nostru, constatăm că „U“ Timişoara realizează cea mai bună performanţă în rugby a unei echipe din ţară. Era firesc ca după un asemenea rezultat, echipa timişoreană să-şi sporească acum creditul, să obţină cît de cît o oarecare înţelegere faţă de nevoile ei imediate. Şi prima dintre aceste nevoi o reprezenta terenul pentru antrenament. Dar, nu ! De 13 luni — tristă aniversare! — rugbyştii de la „U“ Timişoara se pregătesc în condiţii de provizorat, pe unde apucă, aruncaţi de colo colo, din diferite motive, mai mult sau mai puţin obiective. Să rezumăm:
- pe stadionul Politehnica rugbyştii n-au acces — decît la meciuri oficiale — deoarece terenul este în curs de reamenajare, în exclusivitate pentru fotbalişti;
- terenul Tineretului, care ar fi reprezentat o soluţie, măcar temporară, a fost cedat, de asemenea, în exclusivitate, secţiilor Liceului nr. 4, cu program de educaţie fizică;
- principalul stadion al municipiului — „1 Mai“ — este şi el zăvorit pentru rugbyştii de la „U“, deoarece acolo efectuează antrenamente numai fotbaliştii Politehnicii.
Cu chiu, cu vai, li s-a îngăduit rugbyştilor timişoreni accesul pe terenul Voinţa, situat undeva la periferia oraşului. Iată situaţia precară în care se află echipa de rugby „U” Timişoara. Se impun măsuri urgente pentru a elimina aceste neajunsuri, reglementind situaţia unei echipe care prin rezultatele ei face cinste sportului bănăţean. Le aşteptăm din partea organelor sportive ale municipiului Timişoara, surde deocamdată la apelurile repetate ale rugbyştilor.”
Dacă atunci nu aveau unde să se antreneze, astăzi, echipa de rugby a Timișoarei are propria arenă, care poartă numele marelui Gheorghe Rășcanu, căpitanul echipei campioane din 1972. Condițiile de astăzi sunt precare pentru o echipă campioană, dar, ca și atunci, și astăzi jucătorii își văd de treabă, chiar dacă starea de fapt îi doare.
