Îl înțeleg perfect pe comisarul european care spune că Uniunea Europeană are nevoie urgentă de rezerve strategice de pământuri rare.
Are dreptate.
Fără pământuri rare, nu mai evoluezi, punct.
Rămâi la stadiul de conferințe și programe de contabilitate.
Ce-s alea „pământuri rare”?
Un grup de 17 elemente chimice esențiale în tehnologia modernă: de la telefoane, baterii, eoliene, mașini electrice și rachete, până la panouri solare și sateliți.
Cu alte cuvinte, fără ele, toată tranziția verde și digitală a Europei se cam oprește în gard.
Problema e că distribuția globală a acestor elemente e orice, numai echitabilă nu:
Țările BRICS și aliații lor (China, Rusia, India, Brazilia, Africa de Sud, Iran, Egipt, Etiopia, Emiratele Arabe etc.) dețin cam 72% din rezervele globale
Grupul Five Eyes (SUA, Canada, Australia, Marea Britanie și Noua Zeelandă) și aliații ~ 6%
Europa – maxim 2% (și alea teoretice, mai mult pe hârtie și greu de exploatat)
Vietnam – surpriză! – are cam 24%, dar încă nu exploatează pe scară largă
Myanmar, Thailanda, Malaysia – mai au și ele câteva procente (cam 6–8% împreună)
Așadar, UE n-are decât să cumpere de unde se poate: de la BRICS (cu care nu prea se mai pupă în ultima vreme), de la Vietnam (care dansează între China și SUA), sau de prin sud-estul Asiei, de la regimuri care oricum vând cui plătește mai bine.
De la prietenii noștri democrați din Five Eyes nu vine mare lucru, că nici ei nu au prea mult și, sincer, nu par dornici să-și vândă puținul stoc strategic.
Ba chiar fac și ei ce face UE – caută disperați „prieteni” în Asia și Africa să-i aprovizioneze.
Și-acum intervine partea cu diplomația europeană: e mai greu să cumperi de la cineva pe care l-ai făcut troacă de porci ani de zile.
Cu BRICS-ul ne-am certat serios.
Nu zic că nu vând, dar e una să negociezi ca tovarăș și prieten și alta ca dușman ideologic cu sancțiuni în buzunar.
Prețul e diferit. La fel și tonul.
Așadar, da, Uniunea are nevoie de pământuri rare.
Doar că nu le are.
Și va trebui să se descurce într-o lume în care are prieteni puțini, nevoia e mare, iar resursele sunt, vai, tocmai la „ăia răi”.
*
Cu mulți ani în urmă, într-o perioadă în care încă mai credeam că lumea poate fi făcută mai bună cu un scanner și o intenție nobilă, m-am apucat, cu tot entuziasmul naivității, să creez o bibliotecă online.
Nu era vorba de vreo afacere, nici de vreun plan megaloman.
Era o inițiativă simplă: să le ofer celor care nu-și permit luxul de a cumpăra cărți șansa de a citi.
Pentru că, la fel ca și azi, elitele culturale suspinau public despre cum „nimeni nu mai citește” și „cultura moare”.
Așa că am zis: bine, atunci să facem ceva concret.
Luam câte o carte, o scanam pagină cu pagină, transformam imaginile în text cu un OCR rudimentar, corectam manual fiecare rând, fiecare paragraf, fiecare virgulă, și apoi o puneam într-un format accesibil pentru computere și telefoane — era pe vremea când smartphone-urile erau doar o idee science-fiction.
O carte îmi lua cam o lună de muncă.
Gratuit.
Fără niciun câștig personal, fără reclame, fără donații.
Doar cu gândul că, poate, cineva o va citi și va fi puțin mai câștigat sufletește.
Nu m-am gândit prea mult la drepturile de autor.
În naivitatea mea, credeam că scriitorii sunt o specie aparte, un pic mai sus decât restul, oameni pentru care cuvântul scris contează mai mult decât contul bancar.
Eram convins că, dacă ar ști că un student dintr-un cămin prăfuit sau un pensionar cu bani de tramvai le citește cărțile cu ochii înroșiți de la monitor, s-ar bucura.
Ei bine… la doar câteva zile după ce am lansat site-ul, au început să curgă somațiile.
Unele scrise cu o furie aproape poetică.
Scriitori, sau mai bine zis „proprietari de drepturi”, care mă amenințau cu judecata, cu avocatul, cu poliția, cu iadul digital.
Erau scandalizați că le „fur opera”.
Doi autori — doar doi — mi-au scris altfel: mi-au oferit cărțile lor, cu un mulțumesc sincer.
Dar restul… m-au învățat repede că idealismul e bun doar în romane.
Așa că am închis biblioteca.
Am renunțat.
Acum, istoria se repetă.
Sub altă formă.
Inteligența artificială — acel fenomen care ar putea schimba radical omenirea în bine — este tratată cu aceeași suspiciune și egoism.
AI-ul poate aduce medicamente noi, tehnologii de care nu suntem încă în stare să ne imaginăm, poate elibera mintea umană de sarcini repetitive și stupide.
Dar pentru toate astea, trebuie să învețe.
Iar pentru a învăța, trebuie să citească.
Ce spun scriitorii „mari”?
Nu, să nu citească!
Nu vrem!
Ne luați textele!
Ne furați ideile!
De parcă o IA care a citit Dostoievski, Blaga sau Cioran ar înlocui vreodată omul din spatele emoției.
Se tem că vor fi copiați, ignorați, sau că nu vor mai încasa drepturi.
În loc să se bucure că operele lor pot ajuta la formarea unei inteligențe globale, aleg să tragă obloanele.
Așa cum atunci am crezut că scriitorii scriu pentru oameni, și nu pentru portofel, tot așa și acum cred că inteligența artificială are nevoie de literatură ca să devină umană.
De aceea, nu pot să nu văd această ofensivă împotriva AI-ului care „citește prea mult” drept o altă mare ipocrizie.
O mare măgărie, sincer.
Nu din partea celor care vor să învețe, ci din partea celor care n-au înțeles nici acum de ce scriu.
*
Alina Mungiu-Pippidi – care nu-i nici naivă, nici dată deoparte de la masa elitelor – a spus recent un lucru foarte simplu și foarte adevărat despre două persoane al căror nume nici nu merită să îl pomenesc: Nu sunt competenți.
Nu pricep cu ce se mănâncă politica de alianțe, armamente, tratate, strategii de securitate.
Bun, și atunci cine i-a pus acolo?
„Sunt reprezentanții unui mod de gândire din zona obscură a statului român”, spune Pippidi.
Și întrebarea logică urmează: a cui politică o vor face acești oameni?
Răspunsul e la fel de simplu și la fel de înfricoșător: nu a noastră, nu a cetățenilor, ci a unei rețele bine sudate de personaje din spatele scenei, adică serviciile.
Nu vorbim aici de teorii ale conspirației, ci de o realitate românească verificabilă: majoritatea partidelor, indiferent de denumire, funcționează ca niște filiale ale unor interese obscure, adesea interconectate prin „colonei pensionari” cu telefoane directe, „consilieri de securitate”, „coordonatori” nealeși care girează deciziile.
Așadar, dacă deciziile politicienilor sunt impuse, dacă liantul între partide nu este ideologia sau viziunea, ci niște oameni „din rețea”, înseamnă că democrația noastră e o piesă de teatru.
Iar actorii nici măcar nu-și știu replicile.
Le vin prin cască.
Mai mult: dacă partidele sunt coordonate astfel, membrii de partid devin – chiar fără să vrea – colaboratori ai unei noi securități.
Nu una declarată, cu ștampilă și dosar, ci una fluidă, invizibilă, care funcționează pe bază de apartenență și disciplină.
Sunt niște soldăței care mărșăluiesc în direcția indicată, iar dacă se opresc sau gândesc prea mult, sunt dați afară din pluton.
Și-atunci, unde e democrația?
Păi… aici.
Aici unde scriu liber, unde nu îmi spune nimeni ce să gândesc, ce să aprob, ce să aplaud.
Democrația adevărată, în România, nu e în Parlament, ci în afara lui.
Nu e în conferințele de presă, ci în jurnalele personale, bloguri, cafenele și uneori chiar în câte o revistă de presă făcută cu bun-simț și fără ordine de zi.
Asta nu e o concluzie pesimistă.
E o chemare la luciditate.
Dacă vrem să salvăm ideea de democrație, trebuie să înțelegem că ceea ce trăim noi azi e doar un decor, o imitație.
Puterea nu vine din vot, ci din rețea.
Și-atunci singura putere reală care ne-a mai rămas e aceea de a vedea și de a spune.
*
Se pare că, în Timișoara, un lucru de bun-simț încă n-a fost înțeles: curățenia într-un oraș nu se face nici cu amenzi, nici cu camere de supraveghere, nici cu polițiști comunitari plimbați între tomberoane, și cu atât mai puțin cu declarații pe Facebook despre cât de preocupați suntem de igienă publică.
Curățenia se face – incredibil, dar adevărat – prin strângerea gunoiului.
Atât. Fără filosofie.
În loc să inventăm metode tot mai sofisticate de a ne ascunde incompetența — camere care „monitorizează punctele negre”, polițiști care „supraveghează zona”, ședințe peste ședințe în care se discută „strategii de salubrizare” —, am fi putut face un gest elementar și eficient: să luăm gunoiul de acolo de unde e.
Fenomenul acesta al mizeriei cronice pare să fi luat amploare cam de când s-a înființat ADID-ul.
Nu spun că ar fi cauza, dar corelația e prea vizibilă ca să fie ignorată.
În loc să simplifice lucrurile, pare că sistemul a fost complicat inutil, birocratizat până la absurd și transformat într-un aparat greoi, lipsit de reacție.
Soluția ar fi fost extrem de simplă.
Și, paradoxal, vine chiar de la cei care văd orașul zilnic: șoferii mașinilor de salubritate.
Mașinile trec pe toate străzile, uneori de mai multe ori pe zi.
În momentul în care văd o grămadă de gunoi abandonat pe spațiul public, șoferul oprește, face o poză cu telefonul — poză care, oricum, ar avea coordonatele GPS înregistrate automat, această acțiune este necesară pentru decontarea serviciului — și împreună cu echipajul din mașină adună deșeurile.
Asta e tot. O intervenție de maximum 5 minute.
În loc să ținem gunoiul acolo „până se identifică făptașul” sau până se face o sesizare oficială, am putea să-l strângem imediat.
Astfel, mizeria n-ar mai ajunge să stea cu zilele sau săptămânile pe trotuare și spații verzi, iar orașul ar deveni, în mod real, mai curat.
Iar după, dacă se vrea, se poate ancheta, se pot da amenzi, dar gunoiul dispare din peisaj, nu devine decor permanent.
Cu un sistem simplu de raportare și intervenție, problema s-ar rezolva în maximum două zile de la apariția oricărei gropi de gunoi spontane.
Asta înseamnă întreținerea curățeniei.
Restul e doar simulare de eficiență, pe bani mulți și rezultate puține.
*
Pe la mijlocul anilor ’70, când eram elev la Liceul de Construcții nr. 8 din Timișoara (azi Colegiul Tehnic de Vest), am avut norocul — și entuziasmul specific vârstei — să particip la un experiment educațional care, pentru acea vreme, părea desprins din viitor.
Într-o sală aflată la demisol fusese instalat un sistem de testare automată a cunoștințelor, cu un nume care suna modern și promițător: VERCON.
Era vorba de un fel de test grilă, dar nu pe hârtie, ci întrebările erau proiectate pe perete cu ajutorul unui retroproiector, iar răspunsurile erau transmise electronic, prin apăsarea unor butoane montate în pupitre.
Țin minte perfect acele butoane – erau claviaturi de radio Albatros puțin modificate.
Profesorul avea propriul panou de control: putea seta răspunsurile corecte, iar în timpul testului, pe pupitrul său se aprindeau beculețe care îi arătau instantaneu cine a răspuns corect și cine nu.
Era un sistem simplu dar extrem de eficient, un precursor al testărilor digitale de azi, făcut cu tehnologie locală, improvizație creativă și mult entuziasm.
Și asta nu era tot.
În aceeași școală funcționa și un sistem de televiziune cu circuit închis, prin care un profesor putea preda simultan la mai multe clase.
Ideea era ca materia să fie livrată eficient, într-un format uniform, aproape ca într-un studio TV educațional.
Toată acțiunea se desfășura în timp real, live, pentru că o școală nu își putea permite în acei ani sisteme de înregistrare video.
Cea mai interesantă parte pentru mine personal era că aveam o legătură directă cu acest sistem.
La pornirea sistemului de televiziune apărea pe ecran o miră – o imagine de calibrare – pe care avusesem privilegiul să o proiectez și să o desenez chiar eu.
Era ceva mărunt, dar, hai să fim sinceri, câți oameni care au proiectat și desenat o miră folosită într-un sistem de televiziune cunoașteți?
Privind înapoi, mi se pare extraordinar cât de inovatoare erau unele inițiative în România anilor ’70.
Chiar dacă tehnologia era rudimentară, pasiunea pentru educație și dorința de a experimenta erau autentice.
A fost o vreme în care ideea de „digitalizare” se făcea cu butoane reciclate, cabluri trase prin pereți și multă, multă imaginație.
Era să uit esențialul, „motorul” acestor inovații descrise mai sus era domnul Iulius Șuli, nu numai cel mai performant radioamator din România acelor vremuri, dar, cred, și unul din cei mai minunați profesori pe care i-am avut de-a lungul vieții.
***
Microsoft, dată în judecată de scriitori celebri: acuzații de folosire ilegală a cărților în antrenarea AI
Gigantul tehnologic Microsoft se confruntă cu un nou proces intentat de un grup de autori de renume, care acuză compania că le-ar fi folosit cărțile fără permisiune pentru a antrena un model de inteligență artificială numit Megatron. Probleme pentru Microsoft Printre reclamanți se numără nume sonore din lumea literară, precum Kai Bird, Jia Tolentino și […]
„Să nu reglementăm până la moarte”.
Europa riscă să pună frână progresului în domeniul inteligenței artificiale, dacă alege calea reglementărilor excesive, a avertizat miercuri directorul general al Bosch, Stefan Hartung, citat de Reuters. Practic, spune oficialul, Europa riscă să se sufoce…
Gestapo: Arătați ca niște criminali nenorociți.
Senator american: Industria războiului controlează politica
Un senator democrat a explicat de ce membrii partidului său sunt rupți de electoratul democrat atunci când vine vorba despre politica externă americană și despre atacul administrației Trump asupra facilităților nucleare din Iran. Într-un interviu pentru MSNBC, senatorul Chris Murphy a adus în discuție un sondaj care arată că 87% dintre americanii care votează pentru Partidul Democrat se opun loviturilor aeriene asupra Iranului. La nivelul întregului electorat, 56% dintre americani se opun acestor atacuri.
Linguşirea lui Trump la NATO câştigă timp, dar evită întrebările dificile – Analiză Reuters
Lăudându-l pe Donald Trump, jucându-şi atuurile şi copiindu-i sloganurile – NATO a depus toate eforturile pentru a-l mulţumi pe Donald Trump şi pentru a menţine alianţa unită la summitul de la Haga. Planul a reuşit, deşi a evitat în mare măsură subiecte dificile, de importanţă vitală pentru NATO, cum ar fi războiul din Ucraina, strategia faţă de Rusia şi o probabilă reducere a trupelor americane în Europa. Mai devreme sau mai târziu, NATO va trebui să se ocupe de toate acestea. În plus, în graba lor de a păstra sprijinul lui Donald Trump pentru NATO, membrii europeni ai alianţei au promis să dubleze suma alocată cheltuielilor militare. Problema este că majoritatea nu îşi pot permite să cheltuiască 5% din PIB pentru apărare, scrie Reuters
Care minte?
Președintele SUA, Donald Trump, a spus Congresului săptămâna aceasta că instalațiile iraniene bombardate de SUA găzduiau un ”program de dezvoltare a armelor nucleare”, chiar dacă agențiile de spionaj americane au declarat că nu există un astfel de program, transmite miercuri Reuters.
Comisar european: UE are nevoie de rezerve strategice de pământuri rare
Statele UE ar trebui să creeze rezerve comune de pământuri rare pentru a preveni întreruperile în lanțurile de aprovizionare și șantajul economic din partea Chinei, a declarat comisarul UE pentru Strategie Industrială, Stéphane Séjourné (foto), pentru ziarul Handelsblatt, potrivit Reuters.
Alina Mungiu-Pippidi critică dur Guvernul Bolojan: „Oana Țoiu și Ionuț Moșteanu nu au experiență profesională relevantă”
Politologul Alina Mungiu Pippidi afirmă că miniștrii Oana Țoiu și Ionuț Moșteanu, de la Externe și Apărare, „nu au niciun fel de abilitate în domeniu”: „Sunt reprezentanții unui mod de gândire din zona obscură a statului român”.
Politologul Alina Mungiu Pippidi afirmă despre Oana Țoiu și Ionuț Moșteanu: „Te întrebi a cui politică de Externe și Apărare o vor face ei?”.
De asemenea, Pippidi arată că deciziile sunt impuse, că politicienii nu sunt liberi și că liantul între partide sunt diferiți oameni ai serviciilor de informații.
„Vom investi mai mult în apărare”.
Nicușor Dan a explicat că România are un deficit bugetar de 9%, iar ținta este să-l reducă la 3%. În acest context, Comisia Europeană exclude unele cheltuieli militare din calculul deficitului, ceea ce ajută la creșterea investițiilor în apărare.
„Și fără cheltuielile militare, suntem tot la 9% pe care trebuie să-l scădem la 3%”, precizează președintele.
CTP: Justiția poate bloca reformele guvernului Bolojan și proteja privilegiile îmbogățiților de partid
Jurnalistul Cristian Tudor Popescu a publicat un mesaj critic în contextul planurilor Guvernului condus de Ilie Bolojan de a implementa tăieri semnificative de cheltuieli publice, menite să reducă deficitul bugetar. CTP atrage atenția asupra unei crize morale profunde, care se suprapune crizei financiare și afectează România, și avertizează că sistemul de justiție ar putea reprezenta o barieră majoră în calea reformelor anunțate.
A șters pe jos cu CSM: „Niște lepre ordinare…”
,,ANAF e disfuncțional! E blând cu cei mari și dur cu firmele mici”.
Alexandru Nazare, noul ministru al Finanțelor învestit în funcție luni, a avut un discurs dur la adresa ANAF în timpul audierilor din comisia parlamentară de specialitate.
Povestea profesorului Aurel Soceneanțu, inventatorul primului aparat electronic de verificare a cunoștințelor studenților
Inovația a fost mereu o caracteristică a Politehnicii timișorene, iar istoria de peste un secol este plină de povestiri, unele mai cunoscute, altele mai puțin, despre realizările cadrelor didactice de aici. Dintre cele cunoscute am putea aminti crearea primului calculator din mediul universitar din România – MECIPT-1 și a primei specializări de calculatoare din țară, […]
FOTO.
Societatea de Drumuri Municipale (SDM) a Primăriei Timișoara continuă, pe parcursul verii, lucrările de reparații capitale pe bulevardul Liviu Rebreanu.
Gunoiul sfidează crucea! Rampă clandestină de deșeuri în fața unei biserici din Timișoara
O imagine revoltătoare sfidează bunul simț al bănățeanul! O rampă clandestină de gunoi a fost creată de unii cetățeni certați cu bunul simț, chiar în fața unei biserici creștine de pe Splaiul Tudor Vladimirescu din Timișoara, lângă celebrul pod de fier.
