Prima întrebare, atunci când vorbești despre Holocaust, studenților, sau întrebarea cea mare, dincolo de zecile, sutele de întrebări mici, ce apar pe măsură ce aprofundăm tema, este „Cum a fost posibil așa ceva?” – ceea ce e firesc să apară și să persiste, ca nedumerire. Dar implică faptul că sâmburele ideilor de la care s-a pornit, pentru a se ajunge la „soluția finală”, a fost ca o sămânță îndepărtată, de plantă deviată genetic spre monstruos, îngropată în faldurile trecutului, pe care o studiem cu o curiozitate plină de oroare, acum – în eprubetă ea fiind. Dar genetica răului ne surprinde prin perversitatea sa – sâmburele acela n-a dispărut, nu și-a pierdut capacitatea de germinare. Ura e aici. Întrebarea se pune la prezent: „Cum este posibil așa ceva?”
Maia Morgenstern a primit amenințări cu moartea. Raed Arafat a primit amenințări cu moartea. Dominic Fritz s-a trezit cu casa pichetată de non-măscari, noaptea, în cadrul mai multor mitinguri neautorizate. Și eu, și alții asemeni mie, timișoreni ce-și folosesc prenumele și numele atunci când au un comentariu de făcut la vreo gazetă, sau vreo idee civică, ne întrebăm cine sunt oamenii ăștia, ce ajung la astfel de infracțiuni. Și mai ales de ce.
Am fost invitată să-l secondez pe profesorul universitar Florin Lobonț în a vorbi studenților despre Holocaust, La Universitatea de Vest Timișoara, și îmi fac partea, la seminariile de Filosofie a culturii și de Interpretări filosofico-istorice ale Holocaustului, oferite de Catedra de Filosofie. M-a bucurat să văd că studenți din anii II și III din ciclul de licență au dorit să afle mai mult despre acest „De ce?”. Le-am vorbit despre ură, antisemitism, lașitate, suferință, despre muzeele ce tratează epoca, despre felul în care a rămas, în artă, această cumplită tragedie a umanității. Precum și despre modul în care arta a fost sau poate fi atacată de către cei neașezați.
Am discutat despre pasivitate. Despre o aberație care se întâmplă lângă tine, iar tu, omul care devine încet-încet martor, îți găsești scuze ca să nu te bagi, sau chiar dai dreptate atacatorului. Despre frustrări, și teamă, și chin. Despre felul în care erau puși copiii mici pe șinele antisemitismului, prin cărți care, de la grădiniță, îi prezentau pe evrei drept ciuperci otrăvitoare. Am povestit despre mărturiile unor supraviețuitori ai Holocaustului pe care i-am întâlnit. Despre a te ascunde, și despre Jurnalul Annei Frank. Despre împărțirea oamenilor pe categorii, ”folositoare și nefolositoare”, lucru care nu s-a întâmplat doar departe, ci și aici, în ceea ce este, azi, țara în care trăim. Le-am prezentat dovezi.
Părea trecut. Un trecut al unor oameni care sunt la o mie de ani și o mie de leghe de noi, care au fost, și care nu vor mai fi niciodată așa, pentru că nu este posibil. Și totuși, nu recunoaștem semințele urii? Anii în care a fost președinte Donald Trump sau faptul că la ultimele alegeri parlamentare din România ne-am trezit cu această eczemă de… AUR?… Să tăcem, să nu arătăm că am mai văzut pașii aceștia în istorie, să nu analizăm discursul urii față de aproapele „altfel”, un „altfel” legat de identitate sexuală, de etnie, de religie – toate, în virtutea dreptului la opinie?…
Nu vorbim de confruntarea a două blocuri de idei, ci de dorința de a îl umili și chiar anula pe celălalt. Atitudine care nu a dispărut. Monumentul zecilor de perechi de pantofi de bronz de pe malul Dunării, din Budapesta, dedicat memoriei celor care au fost omorâți de Miliția Fascistă Maghiară, printre care și 800 de evrei, a fost desacralizat, picioare de porc apărând în acei pantofi, în 2009. Nu s-a întâmplat demult. E acum, e ieri. Azi, Maia Morgenstern primește cuvinte de nereprodus…
„La data de 27.03.2021, suspectul a trimis de pe adresa de email un mesaj cu caracter antisemit care cuprindea amenințări cu moartea și cu alte vătămări la adresa persoanei vătămate și la adresa angajaților Teatrului Evreiesc de Stat”, au anunțat procurorii PJ S3, într-un comunicat de presă. Actrița a depus plângere la poliție – mesajul ce o amenința, împreună cu familia ei, a fost trimis pe adrese ale Teatrului Evreiesc de Stat, și era semnat ca având legătură cu AUR, ciudățenia asta de partid cu care ne-am trezit lângă noi.
Cum era de așteptat, liderul AUR, George Simion, a spus că făptașul nu poate avea legătură cu partidul său. Interesant. Cum astfel de acțiuni sunt rezultate firești ale liniei propovăduite de AUR. E exact ceea ce vine cu ei – „jos toți, asta e țara noastră, românul verde și ortodox e ființa supremă”. Puțin Puric, ceva din Macedon Porcul aka Teodosie Tomitanul, mai o Șoșoacă, o șuviță păstrată din Vadim – ce putea să dea? Dar, desigur, biserica pe care au apărut mâzgălituri era neapărat opera celor din comunitatea LGBTQ. Pentru că… așa scria acolo. Dar acum, când scrie AUR pe mesajul primit de doamna Morgenstern, acum nu mai e așa…
Pentru ce urâm, până la urmă? Ne este mai ușor să transferăm frustrările acolo unde (aparent) nu ne coboară pe noi, în scenariul nostru. „Urăsc nu pentru că x are talentul pe care eu nu-l am (problema fiind la mine, nu la el), ci pentru că e mai înalt sau mai verde”. Și fac ca verdele să fie greșit, și îmi caut adepți. Care contribuie cu frustrările lor. Și, într-o zi, verdele e scos în afara legii.
Am întrebat mereu de ce greco-catolicii au fost cei interziși, în România și nu numai. De ce nu romano-catolicii, de ce nu reformații (nu că ar fi fost bine să fie așa – doar era o altă variantă). „Biserica ce era cel mai aproape de popor a fost persecutată” – mi-a răspuns episcopul greco-catolic ucrainean Milan Sasik, de pie memorie. Sigur, am mai primit și alte răspunsuri, de la teologi și istorici. Dar acesta mi-a rămas cel mai adânc în memorie. Uneori urâm ceea ce-i apropie pe ceilalți. Pentru că e mai bun ca noi.
Dominic Fritz, primarul Timișoarei, e venit din Germania și a fost ales democratic. E aici să stea. Nu e parte a unui experiment din care poți ieși atunci când nu îți convine ceva, ca la grădiniță. Nu are emfaza și ieșirile paranoide ale primarului de dinainte de el. Încearcă să găsească soluții pentru un oraș care nu mai e cu „ordinea și disciplina”, ca mai demult. Pentru că, de ar fi fost, și s-ar fi respectat regulile momentului, nu am fi stat așa de rău la rata îmbolnăvirilor. E greu să adaptezi o cerință firească la un organism indisciplinat. Iar atunci când organismul acela produce excrescențe care-ți cântă serenade cu amenințări la fereastră, pentru că încerci să faci bine, devine exasperant. Și dacă întrebați ce face poliția, e simplu. Nu se dorește întărâtarea rebelilor. Acolo unde ministrul de resort povestește, pe pagina lui de Fb, ceva ce începe cu „Toleranță ZERO față de orice ABATERE de la LEGE!” O, vai, lăsați!
Așadar, îi urâm pe cei care arată altfel decât noi, cei ce mănâncă altfel decât noi, cei ce sărbătoresc altfel. Tristețea e că o pătură (sper, totuși, subțire) a românilor are nevoie de Garda de Fier. De retragere cu torțe, de execuții pe stadioane. Se vede asta, din ascensiunea AUR, din înduioșarea BOR la toate cele de extremism naționalist, din ÎPS Teodosie, care spune ce vrea pipota lui, despre absolut orice, și nimeni nu-i are baiul, din poliția căreia îi e frică să sancționeze un ipocrit ca ÎPS Ioan (da, ăsta al Banatului), ce promite și minte, legat de purtarea măștii, în buna tradiție a fețelor bisericești ortodoxe. Cum pot trece toate astea, toată ura, toată prostia? Prin înțelegere. Prin școală. Nu este ceva ce să se întâmple azi, și nici într-un an, dar putem spera la o lume mai bună de vorbim azi copiilor despre ”celălalt”. Adolescenților, despre gândire critică, și despre istoria ne-romanțată și despre, da, Holocaust. Despre suferința evreilor.
Și eu urăsc. E un sentiment care, din păcate, face parte din om. Dar educația spune fiecăruia dintre noi ce să facem cu această ură. Cu frustrările. Cu necazurile. Și ne ajută să ne analizăm urile, să prețăluim justețea lor. Din fericire, constat că nu urăsc oameni din invidie, sau pentru binele sau răul propriu, ci pentru răul societății mele, mai mică sau mai largă. Îl urăsc pe Nicolae Robu – și nu vă va mira asta, cum am publicat acum niște ani materialul „Domnule Robu, eu vă consider un ticălos”, care a dispărut de pe portalul Timișoara Express între timp, pentru că… bănuiesc… că totul e de vânzare. Îl urăsc pe Robu nu pentru că și-a bătut constant joc de presă – pentru asta e destul disprețul -, îl urăsc pentru că mi-a tăiat copacii. Mulți, mulți copaci-prieteni, care acum nu mai sunt, din cauza aberațiilor lui. Îi urăsc pe cei care fac un rău major ființelor din jurul nostru. Lucrăm cu proximități. Pădurile amazoniene și delfinii sunt importanți, dar mi-s departe – pe copacii ăștia îi știam de mică. Dar nu, nu m-am dus la casa lui Robu să urlu lozinci, și nici n-am dat cu piatra după el. Deși, poate, mi-ar fi făcut plăcere, pe moment. N-am spus că iau toporul sau îi otrăvesc familia. Ci am scris. Am vorbit cu oamenii. Am explicat. Și am votat. Iar Robu a plecat. (Desigur nu de tot, mai cârâie de prin colțuri, numind rău tot ce face Fritz – chiar aș face testul ăsta, să-l rog pe Fritz să se pozeze cu un pahar cu apă plată ca să cronometrez în cât timp apare Robu pe Fb preamărind apa cu bule).
Cei pe care i-am votat noi acum (local și național) au decis carantinări. Desigur, unii jucând la cacialma, cum este personajul tot mai dubios Alin Nica, pe care nu cred că nu-l ajută capul să înțeleagă de ce era nevoie de carantinări – doar cu obrazul avem din ce în ce mai mari probleme, legat de el. Problema este că prea mulți și-au bătut joc de carantină.
Ura duce la intimidare și frică, înainte de a lovi efectiv. Sunt intimidarea și frica neesențiale? Au ele voie să ne scurme societatea? Aș putea să scriu tratate despre frică – și doar dacă m-aș raporta la experiența războiului sau a bombardamentelor pe care le-am trăit. A ajuns să mă irite întrebarea dacă mi-a fost frică. Sigur că mi-a fost. Dar aș fi vrut întrebări despre dorința de a vorbi despre ce era acolo, care era mai importantă decât frica. Despre nevoia de a ajuta, care a făcut să intru într-o acțiune de salvare a unui soldat francez împușcat, chiar de îmi primejduiam viața. Am lăsat în spate de câte ori s-a tras după mine, și gloanțele care au intrat în zid la câțiva centrimetri. Am reținut, însă, mâna fetei care lucra într-un bar, cînd m-a văzut bolnavă și pierită, și a vrut să vadă de am febră. Mâna ei și paharul de lapte pe care mi l-a pus în față la Cotton Club Sarajevo. Și amabilitatea cardinalului catolic Vinko Puljic, din timpul interviului. Și bunătatea bucătarului Comunității Evreiești, Jozef Abinun, zis Cicko, care ne-a hrănit, pe mine și pe translatorul meu, când nu prea mai știam ce să mâncăm. Nu, n-am uitat frica. Doar am pariat pe altceva. Exercițiu pe care l-aș recomanda și celor înecați de ură.
De ajungi să cunoști și să înțelegi, ura va dispărea de la sine. Dacă cei care urlă împotriva măștilor și a cerințelor sanitare ale momentului ar ajunge să vadă ce e în spitale, în secțiile de Covid, despre care am scris, poate s-ar rușina de acțiunile lor. Oare atâta de mult le întunecă mințile spiritul gregar, să nu se rușineze de cei care au pierdut oameni dragi din cauza acestei boli?… Oare ar mai putea spune că nu există Covid sau că măsurile sunt aberante, sau că vaccinarea e rea, de ar putea înțelege ceva mai multă biologie, și ar realiza că argumentele oamenilor de știință primează față de aberațiile de pe paginile ce povestesc despre „Oculta Mondială” și, deseori, au un .ru în coadă? Ar rămâne, oare, cei care folosesc lozinci ca „vaccinul te face liber”, realizate după modelul intrării de la Auschwitz, sau oferă soluții cu fabrici de săpun și cu camere de gazare, și îi vorbesc Maiei Morgenstern de lagăre pe aceeași linie a agresiunii (că de argumentație nu poate fi vorba) dacă ar cunoaște drama reală, de netăgăduit a Holocaustului?
Vorbeam de a-i învăța pe copii, pe tineri, despre lumea de ură pe care ar trebui să o lăsăm în spate. Am amintit de fabricile de săpun. Nu fără un motiv. Acum câteva zile, violonistul clujean Titus Flueraș scria pe contul său de Fb: „MAMA si TATA cuvinte de evitat in UE!!! HITLER, te rog, hai si refa fabricile de sapun ca astia au innebunit de tot!!!!” Totul, spre amuzamentul câtorva cunoscuți, printre care și al unui tânăr cu același nume de familie ca al lui, care a absolvit liceul anul trecut. Au fost și câteva persoane care i-au bătut obrazul, ce e drept. Problema (dacă era nevoie de încă una) este că Flueraș este și conferențiar la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima, din Cluj, la Facultatea de Interpretare Muzicală (mi-a confirmat secretara șefă). Începusem pasajul cu „a-i învăța pe copii”. Nu, NU AȘA.
Și totuși, cum am pretenția ca un cadru didactic din zona umanistă să aibă mai multă decență în cele pe care le declară public, până există publicații, în România, (gen incorectpolitic.com, din care voi cita fragmente) ce publică texte incalificabile în cuvinte civilizate ca „Manifest împotriva național sionismului”:
„Pentru că, de la nașterea creștinismului, practicanții iudaismului, conduși de liderii lor, l-au persecutat pe Iisus Hristos și pe adepții săi până-n zilele noastre, iar pe români inclusiv, recent, prin „legea Vexler“!
Pentru că România este o țară străveche de rasă albă, de religie ortodoxă, de cultură superioară și eminamente civilizată și pentru că România nu a așteptat înființarea Parlamentului European și a Comisiei jidanilor de la Bruxelles pentru a fi europeană!
Pentru că dacă România ar fi o țară liberă nu am avea un Consiliu Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și nici un Institut „Național“ pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ (I.N.S.H.R.-„E.W“), ambele organisme de subminare, persecutare și dominare ideologică jidănească împotriva oricărui român iubitor de neam și adevăr!
Pentru că nu credem că jidanul salvează ortodoxia! Pentru că nu credem că jidanul salvează România! Pentru că știm că jidanul nu-l iubește pe român! Pentru că știm că jidanul vrea să distrugă ortodoxia! Pentru că știm că jidanul, de fapt, nu are țară! Pentru că știm că jidanul vrea, din nou!, să acapareze România! Pentru că știm că jidanul o să-l distrugă pe român, o să-l sărăcească, o să-l slugărească, o să-l bage la temniță și o să-l ucidă cu sălbăticie luciferică așa cum a făcut-o de câte ori a fost în poziție de conducere și de forță!
Pentru că suntem naționaliștii români autentici și legitimi, pentru că nu vom renunța la țară noastră fără luptă, pentru că știm că sângele va curge din nou pe meleagurile noastre, strigăm sus și tare: Nu Național-Sionismului în România!”
De la toți aceștia, oameni neinstruiți, ticăloși sau doar simpli la minte și cu gura mare se ajunge la a-i urî pe evrei, pe homosexuali, pe unguri, pe catolici, pe atei, pe toți cei care nu se încadrează în șablonul naționalismului nou românesc. Și întreb iar: să tăcem?
Arafat & comp nu au permis catolicilor din România să-și țină Paștile așa cum obișnuiau, anul trecut, și bine au făcut. Dar au făcut concesii în ce-i privește pe ortodocși. Și de aici a început tot. A apărut ideea că se poate fenta sistemul, a apărut vociferarea pentru ”altceva”, dincolo de limitele inițiale trasate de autorități. Și a fost ”bun și-așa”. Pentru că, desigur, urmau alegeri, iar votantul nu trebuia întărâtat. Catolicii sunt mai puțini decât ortodocșii, și mai decenți, în a înțelege și a urma cerințele sanitare ale momentului. Dau exemplul ierarhului Bockei de la Oradea, trecând aici replici dintr-un interviu pe care l-am realizat în Bihor:
”Eu pot să vă spun că încă de la începutul pandemiei am urmărit să comunicăm cât mai clar normele ce trebuie respectate. Acuma și în cadrul comunității catolice, să zic așa, sunt unii care doresc să știe mai mult decât se poate ști. Adică pun întrebări, și… Dar, în general, nu cred că sunt probleme, și preoții sunt conștienți că trebuie să aplice aceste norme, să fie prudenți, și oamenii cred că deja și-au însușit această măsură, și cei care vin se conformează, deci nu pot să spun că am probleme de acest gen.
Sunt și la noi oameni care își pun problema că nu are nici un rost, că… sunt talibani și la noi, dar nu e caracteristic. Și asta e foarte important, că trebuie să vadă exemplul. De pildă și ieri seara, când am avut maslu, în introducere am făcut, cum se spune, salutul cuvenit, și am rugat ca toți să poarte masca cât se poate de reglementar, pentru că și eu fac acest lucru, suntem solidari deci nu poate să spună nimeni că uite, că episcopul spune să poarte masca ceilalți, dar el nu poartă.
(…) Noi ne confruntăm cu ce ni se spune ca recomandare din partea unor autorități care vrem nu vrem sunt mai competente decât noi în a spune ce este bine și ce nu este bine, ce poate fi dăunător în situația de față. Și sunt medicii, și sunt cei care cunosc problematica mai bine decât noi, cei care nu suntem de specialitate. Lăsând deoparte alte scenarii și alte speculații.
Eu tot spun oamenilor mei că noi, ca și preoți, de multe ori punem sub semnul întrebării ceea ce spune medicul în domeniul lui. În ceea ce cunoaște. Dar, în același timp, eu, ca și preot, aștept de la credincioșii mei să creadă ceea ce spun eu ca și preot. Nu sunt eu chiar competent să cântăresc ceea ce spune un medic în domeniul lui. Nu?”
Trăim într-un context de ură difuză, generalizată. În această societate au ajuns să fie urâți cei care înțeleg și urmează regulile, cei care ne vindecă, cei care decid ce trebuie să facem, cei care ne-am închipuit până acum că ne incomodează prin a fi altfel decât noi. Sau nu ne pasă de nimic.
Redau, în contrapartidă, un fragment din dialogul avut în ianuarie cu ÎPS Ioan Selejan, mitropolit ortodox, și publicat aici:
”– Dumneavoastră ați avut deja boala, teoretic nu ați mai putea să o dați, în caz că v-ați gândit la asta, dar nu realizați că ar trebui să fiți un exemplu pentru enoriași?
– Nici doctorii încă nu sunt siguri legat de asta, cu transmiterea.
– De aia am spus ”teoretic”, pentru că încă puteți fi contagios – și asta se poate. Dar cum sunteți văzut de enoriași?
– Da, îmi pare rău… O să am mai multă grijă.”
Mitropolitul nu a avut ”mai multă grijă”. Dimpotrivă. Replica sa de pandemie, pentru unii dintre cei cu care se întâlnea, fiind: ”Vreau să-ți văd fața”. Și mergând în multe din vizitele făcute sau fără mască, sau cu masca pe bărbie. IPJ Timiș nu a răspuns nici până azi la solicitarea, înregistrată la începutul lui ianuarie (!) legată de mitropolitul ce nu poartă mască. Nu cred că a făcut nimic nici în cazul celor ce i-au pichetat casa lui Fritz – nu ar fi apărut aceiași oameni, la marș, a doua zi. Nu a făcut nimic, în mod cert, nici când am înregistrat o altă plângere, pentru amenințări cu moartea, după niște declarații pe care le-am făcut în Parlamentul European, legate de buna înțelegere tradițională cu ungurii din Banat, pentru că, pesemne, nu s-a considerat că un jurnalist timișorean are același potențial de a mobiliza o țară, să protesteze – am primit doar un ”expert în informatică” ce avea nevoie să-i explic eu ce e aia un IP și cum poate fi găsit un infractor ce folosește un computer… Degeaba, însă.
Nici în a înțelege cum se combate antisemitismul nu stăm fantastic. Nu realizăm că derapajele celor pe care ni-i închipuim pe aceeași parte de baricadă împreună cu noi nu fac decât să slăbească impactul pe care îl au acțiunile noastre în ceea ce privește cauza. Folosesc două exemple dintr-un grup Fb apărut, în mod cert, cu cele mai bune intenții, dar care pare, uneori, scăpat din mâini: ”Români împotriva antisemitismului”.
Un anume Rinel Enghelberg declară, fără vreo ripostă din partea celor care administrează grupul: ”Toti romani au fost legionari sau simpatizanti !!! Evreii au adus dezvoltarea, cultura, stiinta ,economia si comertul .Sute de ani turcii sau fanariotii au supt bogatiile Romaniei.De cind evreii au poposit in tara au adus cu ei dezvoltarea si progresul , lupta sociala .Sa vedem ce este azi fara evreu…” Nu este justă, nici aducătoare de mare simpatie afirmația. Este trist să uităm sau să nu știm nu doar că nu toți românii ”au fost legionari sau simpatizanți” – unii chiar sunt între ”drepții între popoare” – iar un presupus militant împotriva antisemitismului ar trebui să știe ce înseamnă asta…
Tot în acest grup, o Claudia Herșcovici declară, la o postare ce părea a indica o abordare antisemită (nu am văzut-o, alți membri ai grupului spuneau că nu e vorba de așa ceva): ”La cum arată …..i se poate citi pe fata IQ…” Mă întreb cum se poate combate antisemitismul dacă se reia exact o felie din judecata antisemiților: a-l judeca pe celălalt după față. Dar antisemit a fost declarat cel care atenționa asupra respectivului derapaj: eu.
Cu toate acestea, cu greșelile din partea celor ce se cred (sau chiar sunt) de bună intenție, cu incompetența sau dezinteresul autorităților, cu prostia sau dorința de ură a celor ce se leagă de orice e non-self – evrei, medici, legiuitori, necredincioși, persoane gay, non-ortodocși, unguri, catolici și ce le-o mai fi cășunând – încă avem legi ale discriminării. Pe lângă cadre didactice care seamănă ură avem și zone universitare unde ura aceasta este dezintegrată, vorbindu-se, la nivel academic, de mecanismele ei. Și acolo unde publicații ce incită la dezbinare și violență încă sunt lăsate să existe, avem și o sumă de alte publicații, ce vorbesc despre aceste derapaje, condamnându-le.
Rectorul UVT, prof. Marilen Pirtea, s-a alăturat demersului nostru: ”Doamna Maia Morgenstern este, din 2017, Doctor Honoris Causa Artis a Universității de Vest din Timișoara. Este o dorință constantă a noastră de a împleti numele instituției pe care o conduc cu numele celor ce au ajuns la cea mai înaltă performanță, în această țară, atât în știință cât și în artă.
Așa cum ei ne sunt alături, prin valoarea lor, este firesc să ne alăturăm și noi celor care condamnă acțiunile mizere prin care voci – sperăm – răzlețe încearcă să semene teamă și dezbinare, atacând până și pe acești oameni atât de dragi și de importanți societății noastre, cum este actrița Maia Morgenstern.
Cu atât mai mult consider important, în aceste momente, să arăt că UVT a înțeles necesitatea de a oferi un curs care să vorbească studenților, în mod distinct, despre Holocaust. Credem cu tărie că putem contribui la modelarea tinerilor astfel încât o cunoaștere mai bună atât a dramei poporului evreu cât și a altor neașezări, trecute și prezente, ale societății noastre, să facă astfel încât lumea de mâine să fie una în care vom putea miza mai mult pe respect și pe înțelegere reciprocă”.
Maia Morgenstern este colega mea de apartenență universitară, prin titlul de Doctor Honoris Causa Artis pe care l-a primit de la universitatea mea, Universitatea de Vest din Timișoara. Ne-am bucurat să fim în Aula Magna a noastră, împreună, și să o vedem recompensată, și în felul acesta, pe una dintre marile actrițe ale României. Este doar firesc ca Uniunea Scriitorilor din România, filiala Timișoara, să condamne amenințările pe care le-a primit doamna Morgenstern – așa cum s-a și întâmplat. Se alătură, la aceste luări de poziție, și publicația Info Timișoara, prin colegii mei și prin mine. Vom veghea și de acum înainte ca despre aceste mizerii să nu se tacă.
Fotografii din colecția proprie, din Timișoara, Oradea, Sarajevo, Paris – Muzeul Holocaustului
Ramona Băluțescu
