Acum 30 de ani și ceva eram o mucoasă ce începuse să scrie la Ziarul Timișoara, încântată că poate să își pună gândurile la foaie. Mergeam și la școală, la Facultatea de Jurnalistică și Engleză pe care o începusem, și învățam definițiile altora despre jurnalism (o bere vine la tine, Marcel Tolcea), dar băgam și teren, nu doar în Timișoara, ci baleiam harta, de la București la Constanța și Cluj. Și, într-o zi, am primit un caz ce viza unul din liceele de elită din oraș – cineva se părea că făcuse o șulfărie cu niște uniforme ce fuseseră de făcut. Făbricuța la care ajunsese comanda era pe una din străzile ce ies din Preyer, m-am întâlnit pe-acolo cu proprietara micii afaceri, călcam, una lângă alta pe stradă, îmi explicase deja câte ceva, era speriată și necăjită, și, cu un simț care abia începuse să se deștepte, mi-am dat seama că greșeala ei fusese făcută fără intenție, că e nevinovată. Și o simțeam temându-se, în călcătura ei din paralel cu mine, temându-se, dar neștiind ce să mai spună, cum să se mai explice, lăsându-se, extenuată, în mâna mea.
A fost primul moment din anii ăștia ai mei lungi de presă când m-am cutremurat. Pentru că am înțeles, atunci, cu groază, cât de ușor poți face rău, ca jurnalist. Poate și cu bună credință. Încercând să ajuți societatea. Să arăți cu degetul spre un vinovat. Dar, uneori, poate nu reușești tu să judeci bine. Poate nu ai toate datele problemei, dar crezi că le ai. Și distrugi viața unui om nevinovat.
Acolo, pe străduța aceea de lângă Preyer, a început dilemateca mea legată de presă. Pentru că am simțit ce putere pot să am. Și că-mi place asta. Dar, în același timp, că puterea asta poate să te orbească, și că trebuie să ai al dracului de mare grijă cu ea. Ciudată armă aveam în mână… Și mi-am promis solemn să încerc să am mereu grijă cum o folosesc. Să încerc să nu fușeresc, să încerc să înțeleg. Să-mi spun părerea după ce am întors un caz pe toate părțile și am încercat (e un verb important – vedeți?) să acopăr punctele de vedere ale tuturor celor implicați.
Am mai citat-o recent pe Oriana Fallaci, dar o spun iar: ”de aceea iubesc jurnalismul, de aceea mă tem de jurnalism”.
A trecut timp, am terminat școala unde am învățat definițiile altora despre jurnalim și mi le-am făcut pe ale mele. Etica mea. Felul în care înțeleg eu să-mi fac meseria, scopurile mele, plățile mele de la sfârșitul zilei. Și vă spun acum, mai ales celor mai tineri, care intră acum în povestea asta: poate veți ajunge și voi unde sunt eu acum. Și anume să spuneți că, dincolo de jurnalismul de informare și jurnalismul de opinie mai e ceva.
Vedeți, eu cred că jurnalismul nu se numără doar în foile scrise. Cred că e o formă de activism social non-stop. Și adaug, în deplină cunoștință de cauză, și, de asemenea, știind și că voi fi contrazisă de unii: jurnalismul este și ceea ce NU SCRII. Jurnalismul este și când repari tarele societății sau greșelile colegilor tăi, ÎNȚELEGÂND (mereu, încercând din răsputeri să înțelegi – e prima chestie în toată treaba asta), unind punți, punând cu mâna, facilitând, apucând de coaie, speriind – uneori, făcând pe bau-bau-ul sau pe Maica Tereza. Fără să scrii. Fără să rămână ceva și la foaie din strădania ta.
De ce? Simplu. Pentru că știi. Pentru că poți. Pentru că unele ajutoare se fac așa. Pentru că cei care se dorește a fi ajutați nu vor sau, din diverse pricini, nu e cazul să ajungă la foaia aceea a ta.
Și mai e ceva, în echilibristica asta cu prăjina, pe funia de deasupra orașului, aflându-te între să scrii și să nu scrii. Unii ar spune că e o regulă simplă a medicinei, preluată și la noi. Primum non nocere. În primul rând să nu faci rău. Nu, nu e vorba de infractori sau de cei pe care cugetul tău profund și împăcat cu sine însuși că n-a fușerit ți-i decretează ca răufăcători. Am și eu o panoplie din asta, cu capete, deasupra patului, ca orice jurnalist. Ci să nu faci rău unui om nevinovat. Sau de bună credință. Sau căruia soarta i-a întins o capcană stupidă.
Sigur, pentru asta e nevoie să știi să-ți pui întrebările necesare, ca să vezi, chiar în ciuda visceralității proprii, de poți stabili cam pe unde se ascunde dreptatea. Sau măcar pe unde nu.
Sigur că există meniri concrete ale meseriei noastre. Am făcut poze cu răniți în răzbiul din Bosnia. Dar, atunci când s-a putut, mai întâi am cărat targa. Pentru că suntem oameni, nu animale ce se luptă pentru o halcă însângerată, la care să fie primii.
Într-o speță însângerată a zilelor trecute, nu importă care, am ales să nu scriu, ci să ajut. Pentru că necugetații meseriei mele au umplut, iar, totul de sânge.
Există și jurnalism fără număr de semne de dat, fără gratificații materiale, fără laurii că tu ai fost primul. Doar cu, undeva, în societate, un punct ceva mai luminos, mai așezat. E mult? E puțin? Nu știu. Știu că mă pot privi în oglindă, dimineața, și că pot îmbătrâni în meseria mea, încă în drag că o fac.
Ramona Băluțescu
