Ieri dimineață, ca de obicei, mi-am plimbat cățelul pe traseul nostru obișnuit.
Aerul era proaspăt, iar soarele se strecura printre crengile copacilor, luminând timid asfaltul încă umed de rouă.
În timp ce mergeam, am trecut pe lângă un centru comercial destul de mare, construit relativ recent.
L-am admirat de la distanță de câteva ori, dar până acum nu am avut ocazia să-l vizitez.
Se vedea că era bine întreținut, cu vitrine mari și parcări spațioase – un adevărat „mini-mall” modern.
Aveam nevoie să cumpăr câteva lucruri și, în timp ce mă gândeam la asta, mi-am făcut rapid un plan: să termin plimbarea, să mă întorc acasă, să las cățelul și să plec la cumpărături.
Dar nu la acel centru comercial ci altundeva, pentru că fără cățel pot să fac cumpărături și de la butoca de lângă casă.
Și atunci, inevitabil, mi-a venit în minte o întrebare: de ce nu aș putea intra direct cu cățelul în acel centru comercial?
Ar fi atât de simplu și de eficient!
În loc să fac două drumuri, aș putea să le combin pe amândouă – plimbarea câinelui și cumpărăturile.
Două activități necesare, dar care, din păcate, în România post-revoluționară, rămân încă separate printr-o barieră de „nu se poate”.
Am stat și am reflectat puțin asupra acestui lucru, în timp ce cățelul meu cerceta atent fiecare fir de iarbă de pe marginea trotuarului.
În multe țări europene, acest lucru este cât se poate de firesc.
În Viena, Berlin sau Paris, proprietarii de câini intră relaxați în magazine, cafenele sau chiar centre comerciale, fără să fie priviți ciudat sau să fie opriți la intrare.
Desigur, există reguli de bun-simț – lesă, eventual botniță pentru anumite rase și, bineînțeles, responsabilitatea de a curăța în urma lor dacă este cazul.
Dar ideea de bază rămâne: câinele este parte din familie, iar accesul în spațiile publice și comerciale ar trebui să fie un drept firesc, nu un privilegiu excepțional.
În toate țările cu adevărat civilizate acest lucru este posibil.
În schimb, la noi, după Revoluție, această mentalitate s-a schimbat în rău.
Regulile sunt rigide, iar centrele comerciale privesc accesul animalelor ca pe un potențial risc, mai degrabă decât o oportunitate de a atrage mai mulți clienți.
Dacă stau să mă gândesc bine, poate că ar fi cazul să se regândească puțin aceste reguli.
Nu spun că trebuie transformat fiecare magazin într-un parc canin, dar o adaptare a legislației și o educare a publicului în această direcție ar putea fi un pas înainte.
Și nu doar pentru noi, proprietarii de animale, ci și pentru comercianți.
Până la urmă, eu nu au decât de câștigat dacă eu, plimbând câinele, mă opresc și mai cumpăr una, alta.
Dacă se teme cineva că un cățel ar putea face mizerie, sunt convins că profitul obținut din creșterea numărului de clienți ar compensa cu mult astfel de incidente izolate.
În alte țări există chiar sisteme bine puse la punct: se oferă pungi pentru mizerie, șervețele și chiar apă pentru animale, tocmai pentru a face experiența plăcută și civilizată.
Așa că stau și mă întreb: de ce să nu ne aliniem și noi, măcar puțin, la ceea ce se întâmplă în restul Europei?
Să putem să ne plimbăm câinele și să intrăm cu el la cumpărături, fără stres și fără drumuri în plus.
Ar fi mai simplu, mai eficient și, cu siguranță, mai modern.
Poate ar trebui să se gândească cineva și la asta.
