Ramona Băluțescu April 6, 2021

Dacă ai fi venit din alt colț de țară, și n-ai fi avut nici o legătură cu ceea ce înseamnă zona culturală românească, am fi putut părea o mână de oameni udați de ploaie, zgribuliți, veniți să ceară un coltuc de ceva la ușa Primăriei din Timișoara. Îmi spun replica asta, cu ”De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând”… Ce vezi, atunci când știi ce ai avut azi în față, la Primărie, ar fi un camion de cărți semnat de oamenii de aici, alte câteva zeci de vagoane de cărți citite și apoi explicate studenților și elevilor, metri cubi, nu pătrați, de opere de artă plastică, râuri de cerneală de ziar ce au schimbat lumea, semnături pe hotărâri politice și judecătorești ce au normat și ajutat, juruințe lui Apollo pentru a ne vindeca, și, nu în ultimul rând, unul din personajele lui Holbein cel Tânăr, din Ambasadorii, care ne-a strâns pe toți, să spunem, aproape în șoaptă, despre ceva.

Inițiativa Excelenței Sale, Prof. Vasile Popovici, a fost să se strângă o armată a inocenților, care să protesteze, în felul ei, împotriva urâțeniei ce a întristat Timișoara. Grupuri de oameni cu mai puțină logică au protestat împotriva măsurilor sanitare ale momentului, a măștilor, a distanțării, a carantinei, a… Covidului… În proteste dincolo de legalitate, care au sfârșit, în câteva rânduri, cu a-i picheta casa primarului nostru, domnul Dominic Fritz, și a i se cere să ”plece acasă”. O marcă a naționalismului prost, xenofob, care a sporit, din păcate, și aici.

Exact pentru că tăcerea decentă e, totuși, o lașitate mai puțin decentă, și pentru că un protest se poate face și altfel decât să dai cu ranga în capul cuiva sau să terorizezi pe cineva, la îndemnul colegului nostru de arme într-ale înfăptuirilor intelectuale, Vasile Popovici, ne-am strâns să arătăm că nemulțumirile pot fi arătate și altfel decât în reviste cu ștaif, de circuit închis. Da, am ieșit în stradă și noi.

Dar… cu măști (în afară de un intrus, fost contracandidat al lui Dominic Fritz, care a venit la contra-manifestație, însă a fost îndepărtat de Jandarmi), respectând distanțarea dintre noi (deși, din cât am făcut ochii roată, cred că mai toți eram vaccinați deja), purtând texte pe foi simple de hârtie, fără capacitatea de a sparge, fizic, capete cu ele. În cadrul unui meeting pentru care s-au cerut și primit autorizații. Pentru a spune că noi, oamenii de cultură ai orașului, dorim să nu se lege numele Timișoarei de acțiunile unor iresponsabili, pentru că noi, cei care dăm culoarea și savoarea acestui oraș, suntem altfel.

A fost ca un mare banchet lacustru de sărbătorire a unui adevăr – că ne putem strânge să spunem că suntem împotriva xenofobiei, homofobiei, antisemitismului, că nu suntem de acord cu protestele violente și, nu în ultimul rând, că-i apreciem pe medicii care ne-au condus prin hățișurile acestei pandemii.

Mi-ar fi greu să-i amintesc pe toți cei cu nume însemnate din oraș, de teama de a nu fi uitat sau văzut pe cineva, din grabă, emoție sau ochelari aburiți. A fost, însă, senzația de ”acasă”. E simplu cu ”acasă” – foști profesori ai mei și colegi de redacție, m-a întâmpinat doctorița mea de la planning și mi-a dat un langoș cu brânză editoarea mea, mi-am tras coate prietenești cu colegi scriitori și am așezat noutățile (mai degrabă triste) ale momentului cu medicul ce conducea etajul ultima dată când am fost internată. Toate, aproape de primarul pe care l-am votat toamna trecută. Și care a coborât între noi, dar nu a vrut să vorbească public, pentru a nu acapara întâlnirea noastră.

S-au adresat, în schimb, celor prezenți Vasile Popovici, în calitate de organizator și strateg al întâlnirii, Daniel Vighi, Corneliu Vaida, Dorel Săndesc. Ultimul numit, profesor universitar ce conduce secția de ATI de la Spitalul Județean Timișoara, a spus, printre altele: ”Ei au distrus, cu ura lor, podul care leagă medicul de pacientul său.” Probabil e cel mai simplu de spus așa – protestul nostru a fost împotriva urii.

Textul în care s-au regăsit lucrurile care ne-au adus împreună în fața Primăriei Timișoara, azi, 6 aprilie 2021, a fost cel al lui Vasile Popovici, citit celor prezenți:

Timișoara europeană: fără șovinism, xenofobie, antisemitism

Suntem aici, în această zi de 6 aprilie, în număr limitat de regulile sanitare, pentru a ne reaminti că orașul nostru a învins în Decembrie 1989 tocmai fiindcă timișorenii au știut să se unească dincolo de etnie, credință și cultură. Una din cheile victoriei noastre asupra unui regim criminal a fost fraternitatea fără bariere. Am strigat spre cerul Timișoarei numele unirii și am fost ascultați: „unitate, unitate!” Asta s-a auzit pe străzile revoluției și așa s-a consemnat în punctul 4 al Proclamației de la Timișoara, document ce a dezvoltat nevoile noastre ultime din acele zile fără pereche.

Timișoara trece și ea prin vremuri dificile, precum țara întreagă.

Suntem aici fiindcă, la umbra oboselii, însingurării și greutăților economice venind odată cu pandemia, grupări obscure coboară în spațiul public și agită limbajul urii.

Suntem aici fiindcă se aud vechi amenințări antisemite, se agită slogane șovine, antimaghiare, anti-rroma și anti-europene. Sunt demonii pe care România i-a cunoscut deja în trecut, retreziți de forțe ce se hrănesc din scandal și violență, iar prețul plătit de-a lungul timpului a fost uriaș.

Aceste zile au cunoscut și aberația, până acum nemaiîntâlnită, a protestelor contra medicilor ce înfruntă direct pericolul contaminării.

În Timișoara, sălbăticia a dus în miez de noapte protestele până sub geamurile primarului spre a-și urla șovinismul.

Din păcate, partidele politice locale au ales să nu se exprime, din teamă, din calcul meschin sau dintr-o eclipsă a rațiunii.

De aceea suntem aici, ca să ne exprimăm noi, reprezentanți ai societății civile, spre a apăra onoarea orașului nostru umilit de barbaria celor puțini. Societatea civilă dorește civilitate, înțelegere și pace socială. Avem nevoie de ele mereu – și cu atât mai mult în vremuri când semenii noștri cad răpuși de boală sau luptă cu ea în chiar aceste momente.

Am crescut în spațiul bănățean cu firescul toleranței, al înțelegerii interetnice și al deschiderii spre cultura și limba celuilalt. Istoria, prezentul și viitorul nostru, de aici și de pretutindeni, nu se pot imagina decât în acest fel.

Suntem aici să respingem răspicat exprimarea urii, promovată de forțe obscure de sorginte neolegionară. Suntem aici pentru a ne reaminti cine suntem. Din casele noastre tăcute, din căminele timișorenilor tulburate de cei care folosesc cuvintele unui decembrie însângerat și le răstălmăcesc sensul batjocorind ideea de libertate, aducem acest mesaj de respect pentru Timișoara, deopotrivă românească și europeană.

Protestul pașnic și autorizat a ținut mai puțin de o oră și s-a terminat fără nici un incident – nici măcar nu a fost oprită circulația mașinilor prin fața Primăriei sau a bicicletelor pe trotuarul pe care l-am folosit.

Citește și:  Reabilitările domnului Robu – Parcul Central

Ramona Băluțescu

1 thought on “O mână de oameni uzi, un camion de cărți

  1. Mi-ar fi plăcut să văd un buton de FB share pe aici, dar merge și cu copy-paste.
    De hauriștii din weekend n-am ce să mai comentez, că au zis destule alții mai dibaci ca mine. Îmi place să cred că asta a fost ultima răbufnire șovin-xenofobă din viitoarea capitală culturală europeană.

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*