Dacă ai putea deschide o ușă sonoră spre Olimp, să pășești într-o grădină mitologică unde vânturile dansează cu zeițele, atunci coloana sonoră ar putea fi exact aceasta: Les Boréades – Suite, de Jean-Philippe Rameau.
Suntem în Franța secolului al XVIII-lea, în plină epocă a Rococoului, unde ornamentul era lege, iar muzica – un festin sofisticat al curților regale. Rameau, filozof muzical și compozitor de geniu, este un fel de Newton al sunetului – calculează, construiește, dar în același timp pictează emoții cu o eleganță care nu pare să vină din lumea noastră.
Les Boréades este ultima operă a lui Rameau și, în mod curios, nu a fost reprezentată în timpul vieții sale. Era gata, avea costume, scenografie, partituri, dar… ceva s-a întâmplat. Unii spun că a fost prea modernă. Alții șoptesc că tema – iubirea interzisă între o muritoare și un descendent al vânturilor boreale – părea o metaforă prea periculoasă pentru ordinea socială rigidă a vremii. Fiecare personaj părea să scape de destinul său predestinat. Un afront pentru ordinea cosmică (și regală).
Ce ne-a rămas este suita orchestrală – un extract din dansuri, preludii și simfonii, o selecție de momente care pot fi ascultate și fără decorul teatral, fără zei și nimfe. Dar chiar și așa, ele păstrează parfumul altor lumi.
Imediat ce pornește muzica, e ca și cum o cortină nevăzută s-ar ridica. Preludiul este solemn și grav, dar nu greoi – este răsuflarea începutului, ca atunci când universul își trage sufletul înainte de a crea. Urmează dansuri vioaie, unele aeriene, aproape nevăzute – parcă pași de balet ai vântului printre ramuri –, altele puternice, simetrice, ca ritmul marțial al unui ritual antic.
Instrumentele de epocă – flaute, oboaie, viole da gamba – au un sunet aproape teluric, viu, ca și cum ai asculta natura însăși vorbind într-o limbă veche. Niciun efect nu e gratuit. Totul e acolo pentru a construi imaginea unei lumi mitologice în care vânturile (Boréenii) nu sunt doar forțe ale naturii, ci personaje vii, cu dorințe, iubiri și orgolii.
O muzică pentru ziua de azi?
Paradoxal, da. Rameau a scris o muzică care nu e „veche” în sensul în care e veche o piesă de muzeu. Este o muzică vie, cu tensiuni interioare, cu contraste dramatice, cu o sofisticare care nu plictisește niciodată. E matematică și poezie, e filozofie dansând în cercuri perfecte.
Într-o lume grăbită, să asculți Les Boréades – Suite e ca o formă de rezistență. O reconectare la ideea că frumusețea nu are termen de expirare, iar armonia – în muzică, în dragoste, în cosmos – merită mereu redescoperită.
Așadar, dacă vântul bate într-o zi mai ciudat, dacă auzi printre frunze o melodie care nu seamănă cu nimic din ce cunoști, poate că Boréenii nu sunt departe. Și poate că, undeva, Rameau încă zâmbește.
