73: Masada, o cetate evreiească cade în mâinile romanilor după câteva luni de asalt, ducând la sfârșitul Marii Revolte a Evreilor.
Masada fusese inițial construită de regele Irod cel Mare ca refugiu regal. Cu ziduri groase, depozite de hrană, cisterne de apă și un sistem elaborat de apărare, părea imposibil de cucerit. În timpul revoltei împotriva Romei, o sectă evreiască radicală, zeloții, a ocupat fortăreața și s-a refugiat acolo împreună cu familiile lor. Aproximativ 960 de oameni – bărbați, femei și copii – au trăit acolo, sfidând autoritatea romană.
După căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. și distrugerea celui de-al Doilea Templu, Masada a devenit ultimul bastion al rezistenței evreiești. Romanii, conduși de guvernatorul Lucius Flavius Silva, au pornit un asediu meticulos. Având la dispoziție între 8.000 și 15.000 de soldați auxiliari și legionari, aceștia au ridicat o rampă uriașă din piatră și pământ pe latura vestică a platoului, o lucrare de inginerie militară remarcabilă.
După luni de construcții și atacuri, în primăvara anului 73, romanii au reușit să pătrundă în cetate. Dar în locul unei lupte finale, au găsit liniște. Zeloții, sub conducerea lui Eleazar ben Ya’ir, luaseră o decizie cumplită: în loc să fie capturați, umiliți, înrobiți sau uciși de romani, au ales sinuciderea colectivă. Potrivit istoricului Iosephus Flavius, bărbații și-au ucis familiile, apoi s-au omorât între ei, ultimul alegându-și moartea prin sabie, pentru ca nimeni să nu fie lăsat viu în mâinile invadatorilor.
1705: Isaac Newton este înnobilat de regina Anne în timpul unei vizite regale la Trinity College, Cambridge.
Isaac Newton, născut în 1643, revoluționase deja știința europeană cu lucrarea sa din 1687, Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica, în care formulase legile mișcării și legea gravitației universale. A demonstrat că aceleași legi fizice guvernează atât căderea unui măr, cât și mișcarea planetelor, unificând cerul și pământul într-o viziune matematică coerentă. Ulterior, și-a adus contribuții esențiale și în domeniul opticii, matematicii (dezvoltând calculul diferențial și integral) și chiar în reformarea monedei britanice, ca director al Monetăriei Regale.
Deși înnobilarea lui Newton pare, la prima vedere, o recunoaștere pur științifică, în realitate motivele erau mai nuanțate. Newton avea o influență politică tot mai mare, fiind membru al Parlamentului și susținător al guvernului whig. Această afiliere conta mult în contextul luptelor pentru putere din Anglia începutului de secol XVIII, iar regina Anne, susținută de whigi, a dorit să-și arate sprijinul pentru tabăra care promova rațiunea, progresul și stabilitatea. În plus, Newton devenise președinte al Royal Society, fapt ce îl transforma într-o figură publică importantă, dincolo de activitatea academică.
Actul înnobilării l-a transformat pe Newton în Sir Isaac Newton – primul savant care a primit această onoare exclusiv pentru activitatea sa științifică. A fost un semnal clar că știința dobândise un nou statut în societate: nu mai era doar o activitate marginală a unor curioși izolați, ci devenise o forță recunoscută de stat.
1850: Podul suspendat peste râul Maine din Angers, Franța se prăbușește din cauza rezonanței în timp ce un batalion de soldați francezi mărșăluiau la pas, ucigând 226 dintre ei.
Construit în 1839 de inginerul Joseph Chaley, podul era considerat o bijuterie a tehnicii. Elegant, cu lanțuri de fier care susțineau tablierele și o lungime de peste 100 de metri, podul fusese proiectat pentru a permite atât trecerea pietonilor și căruțelor, cât și a trupelor. Era o realizare impresionantă pentru vremea sa, simbol al modernizării.
În ziua dezastrului, vremea era ostilă: ploaie torențială și vânt puternic. Batalionul de soldați a pornit în marș peste pod, pășind sincron. Martorii spun că structura a început să se legene vizibil. Apoi, brusc, cablurile s-au rupt, iar podul s-a prăbușit cu un zgomot teribil, aruncând oamenii în apele învolburate ale râului Maine. Majoritatea victimelor s-au înecat, prinse între resturi metalice și curentul puternic.
Ancheta a dezvăluit că mișcarea sincronă a soldaților a indus vibrații care au intrat în rezonanță cu frecvența naturală a podului. În loc să se disipe, aceste oscilații s-au amplificat până când structura n-a mai putut rezista. Astăzi, fenomenul e cunoscut sub numele de rezonanță mecanică – același principiu care poate face un pahar de cristal să se spargă sub o notă muzicală potrivită.
În urma tragediei, armatele din întreaga lume au adoptat o regulă simplă, dar esențială: soldaților li se ordonă să rupă pasul la traversarea unui pod. Această măsură banală previne apariția sincronizării periculoase dintre ritmul marșului și structura podului.
Catastrofa de la Angers a fost un punct de cotitură în istoria ingineriei. A forțat autoritățile și specialiștii să regândească standardele de proiectare și testare a podurilor, punând un accent mai mare pe siguranță decât pe spectaculozitate. Podul prăbușit nu a fost reconstruit; în locul lui a apărut, câțiva ani mai târziu, unul nou, mult mai robust.
Astăzi, tragedia de la Angers rămâne una dintre cele mai cunoscute lecții din istoria ingineriei – o amintire dureroasă că progresul tehnic, oricât de impresionant, trebuie întotdeauna însoțit de prudență și înțelegere profundă a naturii.
1917: Vladimir Lenin s-a întors la Petrograd (în prezent Petersburg) după ani de exil pentru a prelua rolul de lider al Revoluției bolșevice. Cu o lună mai înainte țarul Nicolae al II-lea fusese înlăturat de la putere.
Pe 16 aprilie 1917 (stil nou), un tren blindat sosit din Elveția aducea în gara Finlanda din Petrograd (azi Sankt Petersburg) o figură care avea să schimbe cursul istoriei mondiale: Vladimir Ilici Lenin. Revenit dintr-un lung exil, Lenin pășea din nou pe pământ rusesc, pregătit să preia conducerea mișcării bolșevice și să împingă Rusia într-o nouă etapă – una revoluționară, radicală și profund transformatoare.
Contextul era unul de haos și oportunitate. Cu doar o lună înainte, în martie 1917, Revoluția din Februarie (după calendarul iulian folosit atunci în Rusia) reușise ceea ce părea imposibil: abdicarea țarului Nicolae al II-lea și încheierea a peste 300 de ani de domnie a dinastiei Romanov. Puterea fusese preluată temporar de un guvern provizoriu dominat de liberali și moderați, dar sprijinul maselor oscila între aceștia și sovietele – consilii ale muncitorilor și soldaților în care bolșevicii prindeau tot mai multă influență.
Lenin, aflat în exil în Elveția, a înțeles că momentul era decisiv. Cu ajutorul guvernului german – care spera ca întoarcerea sa să destabilizeze Rusia și să scoată țara din Primul Război Mondial – i s-a permis trecerea prin Germania într-un tren special, sigilat, spre țara natală. Sosirea sa la Petrograd a fost întâmpinată cu emoție și teamă deopotrivă. Pentru unii era profetul unei noi epoci; pentru alții, un radical primejdios.
Chiar în ziua sosirii, Lenin a rostit un discurs memorabil pe peronul gării, fluturând steagul revoluției. În zilele ce au urmat, a publicat faimoasele Teze din Aprilie, un program revoluționar care cerea:
încetarea imediată a războiului,
transferul întregii puteri către soviete,
naționalizarea pământurilor și fabricilor.
Tezele sale au șocat chiar și pe unii dintre bolșevici, care considerau că revoluția trebuia să evolueze treptat. Dar Lenin nu credea în etape: pentru el, momentul era prielnic pentru o revoluție socialistă totală.
Revenirea lui Lenin a accelerat cursul evenimentelor. În lunile ce au urmat, bolșevicii și-au consolidat sprijinul în rândul muncitorilor și soldaților, iar în noiembrie 1917 (octombrie, stil vechi), aceștia vor prelua puterea în ceea ce a devenit Revoluția din Octombrie.
1938: Au fost arestați și condamnați la închisoare mai mulți conducători legionari, în frunte cu căpitanul Corneliu Zelea Codreanu.
În primăvara anului 1938, regimul politic al României intra într-o nouă fază autoritară. Regele Carol al II-lea, nemulțumit de haosul politic și temător de ascensiunea mișcărilor extremiste, dizolvase partidele și instaurase un regim personal cu Constituție nouă și un guvern obedient. Printre cei vizați de această schimbare se afla și mișcarea legionară, condusă de Corneliu Zelea Codreanu – o grupare paramilitară naționalistă și profund antidemocratică, aflată într-o continuă ascensiune.
Pe 16 aprilie 1938, Codreanu, supranumit „Căpitanul”, și alți lideri ai Gărzii de Fier au fost arestați, sub acuzația oficială de ultraj contra autorității statului și incitare la rebeliune. Acțiunea făcea parte dintr-o ofensivă mai amplă a regelui Carol al II-lea, care dorea să neutralizeze complet influența legionarilor înainte ca aceștia să devină o amenințare reală la adresa tronului și a stabilității interne.
În fapt, arestările au fost rezultatul unei confruntări directe între Codreanu și regele Carol. Într-o scrisoare publică, liderul legionar îl atacase dur pe Armand Călinescu, ministrul de interne și om de încredere al regelui. Drept răspuns, autoritățile l-au acuzat de defăimare și de atentat la ordinea publică. Procesul a fost organizat rapid, într-un climat tensionat și ostil, fără respectarea normelor democratice.
Codreanu și un grup important de colaboratori apropiați au fost condamnați la pedepse grele cu închisoarea. Căpitanul a primit zece ani de muncă silnică. Deși condamnarea a fost învelită în haina legalității, mulți istorici o consideră o acțiune represivă, parte a unei strategii deliberate de anihilare a Gărzii de Fier.
Arestarea a avut efecte imediate: mișcarea legionară a fost decapitată, pusă în ilegalitate, și împinsă spre clandestinitate. Dar în același timp, Codreanu devenea o figură de martir pentru simpatizanții mișcării, un simbol al luptei împotriva „sistemului corupt”. Această imagine avea să fie exploatată politic în anii următori, cu efecte dramatice.
În noiembrie 1938, sub pretextul unei încercări de evadare, Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis împreună cu alți 13 legionari de către jandarmi, în timpul unui transfer nocturn între închisori. Crima a fost ordonată de sus, într-o tentativă de a curma definitiv spiritul legionar. În realitate, execuția a transformat Garda de Fier într-o mișcare de cult, iar Codreanu într-un „erou” postum al extremei drepte românești.
1943: Chimistul elvețian Albert Hofmann descoperă accidental efectele halucinogene ale LSD-ului, în căutarea unui stimulent circulator.
Pe 16 aprilie 1943, într-un laborator al companiei farmaceutice Sandoz din Basel, Elveția, chimistul Albert Hofmann avea să trăiască una dintre cele mai ciudate experiențe din istoria științei moderne – și totodată, să dea startul unei revoluții culturale și psihologice care avea să influențeze profund secolul XX.
Cu cinci ani înainte, în 1938, Hofmann sintetizase pentru prima oară o substanță numită dietilamida acidului lisergic – sau LSD-25 –, derivată din ergot (o ciupercă parazită care crește pe cereale). Scopul său era nobil: căuta un stimulent pentru sistemul circulator și respirator. Cum compusul nu părea promițător la acea vreme, fusese pus deoparte. Totuși, în 1943, Hofmann a decis să-l reanalizeze. Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
În timpul manipulării substanței, o cantitate infimă de LSD a pătruns accidental în organismul său – probabil prin piele. La scurt timp, Hofmann a început să experimenteze efecte neobișnuite: amețeli, neliniște, o imaginație debordantă, percepții intensificate ale culorilor și formelor, și o stare euforică alternată cu episoade de confuzie.
Uimit și intrigat, Hofmann a decis să repete experimentul, de data aceasta intenționat. Trei zile mai târziu, pe 19 aprilie, a ingerat 250 de micrograme de LSD – o doză pe care o considera mică, dar care s-a dovedit a fi extrem de potentă. A urmat ceea ce avea să intre în istorie drept „Bicycle Day”, ziua în care Hofmann, nefiind în stare să rămână în laborator, a plecat acasă pe bicicletă, însoțit de un coleg. Pe drum, a fost copleșit de halucinații vizuale, senzații de distorsiune a timpului și spațiului, și o intensă introspecție psihologică.
Această experiență a deschis o eră nouă în cercetarea psihiatrică. Hofmann și alți oameni de știință au început să investigheze utilizarea LSD-ului în tratarea tulburărilor psihice – de la depresie și anxietate, până la alcoolism și stres posttraumatic. În anii ’50 și ’60, LSD-ul a pătruns și în cultura populară, devenind simbol al contraculturii, artei psihedelice și explorării conștiinței.
1972: La Cape Canaveral, Florida, a fost lansată naveta spațială Apollo 16, care a aselenizat la 20 aprilie 1972.
