1549: Este fondat orașul Salvador, Bahia, prima capitală a Braziliei.
Înainte de fondarea Salvadorului, Portugalia a început să exploreze și să colonizeze coastele braziliene la începutul secolului XVI, începând cu expedițiile trimise de regele Manuel I al Portugaliei. Pe măsură ce portughezii își extindeau influența asupra regiunii, era necesară stabilirea unui punct central administrativ și militar pentru a consolida controlul asupra teritoriilor din Brazilia.
În acest context, regele João III al Portugaliei a decis să înființeze o capitală stabilă, pentru a administra mai eficient coloniile și pentru a proteja interesul portughez împotriva concurenței din partea altor națiuni europene, precum Spania și Olanda. Decizia a fost și o reacție la creșterea influenței comerciale și politice a altor națiuni în zona Caraibelor și în sudul Americii.
Orașul a fost fondat de Tomé de Souza, guvernatorul portughez al Braziliei, care a fost însărcinat cu misiunea de a stabili un centru administrativ și de a consolida controlul portughez asupra noilor teritorii. Salvador a fost ales pentru poziția sa geografică strategică, situat pe coasta nord-estică a Braziliei, pe malul Golfului Todos os Santos. Această locație a permis un acces facil la comerțul maritim și a oferit protecție naturală, având o apă adâncă și un port favorabil pentru navele de comerț.
Salvador a fost conceput ca un oraș fortificat, cu o structură urbanistică bazată pe planuri rigide, fiind organizat în jurul unui centru administrativ și religios, în jurul căruia s-au construit biserici, palate și clădiri guvernamentale. De asemenea, orașul a devenit rapid un important centru comercial, mai ales datorită comerțului cu sclavi, cu produse agricole precum zahărul și tutunul, și cu aurul extras din Minas Gerais, o zonă din interiorul Braziliei.
Salvador a fost capitala Braziliei până în 1763, când capitala a fost mutată la Rio de Janeiro din cauza creșterii economice și a importanței comerciale ale orașului de pe coasta sudică. Totuși, Salvador a rămas un centru important al culturii și al istoriei braziliene. Acesta a fost locul unde au avut loc numeroase evenimente istorice semnificative, inclusiv conflicte pentru independență și mișcări sociale importante în perioada colonială.
1599: Cardinalul Andrei Bathory a devenit principe al Transilvaniei.
Andrei Báthory provenea dintr-o familie nobiliară ardeleană influentă, care a avut o legătură strânsă cu casa regală maghiară. Fratele său, Ștefan Báthory, fusese un important rege al Poloniei și principe al Transilvaniei, iar familia sa era înrudită cu dinastia Habsburgilor. În acea perioadă, Transilvania se afla sub o presiune constantă din partea Imperiului Otoman, care încercase să-și extindă influența asupra regiunii, iar conflictul dintre diferitele grupuri politice și religioase era la apogeu.
Andrei Báthory a fost ales principe al Transilvaniei cu sprijinul Habsburgilor, în contextul în care aceștia doreau să consolideze influența lor asupra regiunii. În acest sens, Báthory a fost susținut pentru a deveni un lider pro-habsburgic, în opoziție cu principii tradiționali ai Transilvaniei, care erau mai favorabili autonomiei față de imperiul habsburgic și față de influența otomană.
Andrei Báthory a fost prins într-o luptă constantă pentru menținerea puterii și stabilității Transilvaniei. În timpul domniei sale, el a fost nevoit să facă față provocărilor interne și externe, inclusiv conflictelor cu nobilimea locală și presiunii din partea Imperiului Otoman, care avea propriile interese în Transilvania. De asemenea, el a avut de gestionat disputele religioase, în special între catolici și protestanți, o problemă majoră în această perioadă.
În ciuda dificultăților, Andrei Báthory a fost un lider care a încercat să mențină echilibrul în regat, totuși, domnia sa nu a fost una de durată. După doar câțiva ani de guvernare, Báthory a fost înlăturat de la tron în 1602, fiind înlocuit de alt principe, Sigismund Báthory, care s-a aflat într-o situație mai favorabilă în fața ambițiilor habsburgice și otomane.
1830: Conform Tratatului de pace ruso-turc de la Adrianopol, au început lucrările Comisiei pentru delimitarea granițelor dunărene dintre Principatele române și Imperiul otoman. Fostele raiale Brăila, Giurgiu, Turnu, împreună cu 30 de insule din Dunăre au fost efectiv reanexate Țării Românești. Lacul Brateș a revenit Moldovei.
Până la acest moment, raialele Brăila, Giurgiu și Turnu fuseseră sub control direct otoman, funcționând ca zone fortificate strategice de-a lungul Dunării. Deși Principatele Române se aflau deja sub suzeranitatea Porții, aceste orașe nu erau sub administrația domnitorilor locali, ci guvernate de pașale otomane.
Tratatul de la Adrianopol a fost semnat la finalul unui conflict major între Rusia și Imperiul Otoman (1828-1829), război care s-a încheiat cu o victorie zdrobitoare a armatei ruse. Printre prevederile sale se număra și acordarea unei autonomii sporite Principatelor Române, plasate sub protectoratul rus pentru o perioadă de șase ani, ceea ce a facilitat implementarea unor reforme importante, inclusiv reorganizarea administrativă și fiscală.
Pentru a implementa noile prevederi teritoriale, în 1830 a fost înființată o Comisie pentru delimitarea granițelor dunărene. Aceasta a avut misiunea de a stabili noile hotare dintre Principatele Române și Imperiul Otoman, proces care a implicat evaluarea poziției insulelor dunărene și determinarea exactă a teritoriilor reanexate. Decizia de a încorpora aceste teritorii în Țara Românească și Moldova nu a fost doar simbolică, ci a avut implicații economice și strategice importante.
Brăila, de exemplu, avea să devină în scurt timp unul dintre cele mai importante porturi comerciale ale României, iar recuperarea sa a consolidat accesul Țării Românești la schimburile comerciale de pe Dunăre. În mod similar, recâștigarea lacului Brateș a avut beneficii pentru Moldova, asigurând accesul la resursele piscicole și agriculturale ale regiunii.
1871: Regina Victoria inaugurează Royal Albert Hall în cartierul londonez Kensington. În viitor, aici vor fi prezentate evenimente majore.
Royal Albert Hall a fost proiectat de arhitectul Francis Fowke, iar construcția a început în 1867 și a durat patru ani, fiind finalizată în 1871. Regina Victoria a dorit ca acest loc să fie un omagiu adus contribuțiilor culturale ale Prințului Albert, un susținător fervent al artei, educației și științei. Prințul Albert a avut un rol activ în promovarea marilor expoziții internaționale la Londra, precum Expoziția Universală din 1851, eveniment care a avut loc la Palatul Crystal din Hyde Park. În acest sens, Royal Albert Hall a fost creat ca o continuare a viziunii sale de a face cultura accesibilă publicului larg.
Clădirea este un exemplu remarcabil de arhitectură victoriană, cu o cupolă de formă eliptică și o capacitate de aproximativ 5.000 de locuri. Sala este cunoscută pentru acustica sa excelentă, fiind construită special pentru a găzdui concerte și evenimente muzicale. Acest lucru a fost posibil datorită designului său inovator, care permite sunetului să se răspândească uniform în întreaga sală. De asemenea, fațada impunătoare, realizată din cărămidă roșie, adaugă un caracter distinctiv clădirii, iar interiorul este decorat cu elemente din aur și detalii ornamentale.
1945: Ministrul de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, a semnat decretul-lege pentru „purificarea administrației publice”, promulgat de rege în aceeași zi.
Oficial, decretul-lege semnat de Lucrețiu Pătrășcanu viza eliminarea din administrația publică a celor care colaboraseră cu regimul Antonescu sau care susținuseră regimul fascist.
În baza acestui act normativ, au fost constituite comisii speciale de epurare, care aveau libertatea de a concedia sau sancționa funcționarii fără un proces echitabil. Sute de judecători, procurori, profesori universitari și funcționari de stat au fost eliminați din sistem, fiind înlocuiți treptat cu persoane favorabile noii puteri.
În anii următori, măsuri similare au fost aplicate în toate domeniile – de la administrația locală la universități și armată.
1951 – Crime prin hipnoză la Copenhaga.
În 1951, Danemarca a fost zguduită de un caz unic în istoria criminalisticii: o serie de crime comise prin hipnoză. Acest eveniment a ridicat întrebări serioase despre influența mentală și despre limitele responsabilității penale, transformându-se într-unul dintre cele mai bizare procese ale vremii.
Totul a început când un tânăr danez, Palle Hardrup, a comis un jaf armat la o bancă din Copenhaga, soldat cu uciderea a doi angajați. Inițial, părea un caz clasic de crimă pentru bani, însă anchetatorii au descoperit curând un detaliu șocant: Hardrup susținea că nu-și amintea nimic din timpul atacului. Mai mult, comportamentul său din timpul jafului părea extrem de neobișnuit – martorii au relatat că acționase mecanic, ca și cum ar fi fost într-o transă.
Poliția a început să investigheze mai profund și a ajuns la o concluzie surprinzătoare: Hardrup fusese hipnotizat și manipulat să comită crimele. Persoana care îl influențase era nimeni altul decât Bjørn Schouw Nielsen, un fost deținut și simpatizant nazist, care avusese o influență puternică asupra lui Hardrup în timpul detenției lor comune.
Nielsen fusese pasionat de tehnici de control mental și hipnoză, iar în timpul închisorii își transformase colegul de celulă, Hardrup, într-un fel de marionetă. După eliberare, a continuat să-l hipnotizeze pe acesta, determinându-l să creadă în diverse doctrine mistice și să urmeze ordine fără să le pună la îndoială. Sub influența lui Nielsen, Hardrup a comis jaful și crimele, convins că acționează conform unei misiuni „superioare”.
În timpul procesului, experții în psihologie și hipnoză au analizat cazul, încercând să stabilească dacă un om poate fi cu adevărat forțat să ucidă sub hipnoză. Deși există dezbateri pe acest subiect, probele prezentate în instanță au fost suficiente pentru a-l considera pe Nielsen principalul vinovat.
În final, Palle Hardrup a fost declarat bolnav mintal și internat într-un spital psihiatric, în timp ce Bjørn Schouw Nielsen a fost condamnat la închisoare pentru manipularea sa criminală. Cazul a rămas în istorie ca unul dintre puținele exemple documentate de crime comise prin hipnoză și a generat o dezbatere amplă despre limitele influenței mentale.
1973: Războiul din Vietnam: ultimii soldați americani părăsesc sudul Vietnamului.
1973 – Se încheie Operațiunea Barrel Roll , o campanie secretă de bombardare americană în Laos pentru a opri infiltrarea comunistă în Vietnamul de Sud.
Laosul, deși oficial neutru în conflictul din Vietnam, era străbătut de o rețea crucială de trasee logistice utilizate de Vietnamul de Nord pentru a furniza trupe și echipament forțelor Viet Cong din sud. Acest sistem de drumuri, cunoscut sub numele de Traseul Ho Chi Minh, trecea prin jungla densă a Laosului și Cambodgiei, devenind un obiectiv strategic pentru SUA.
În același timp, în Laos avea loc un război civil între guvernul regal, susținut de SUA, și forțele comuniste Pathet Lao, sprijinite de Vietnamul de Nord. Washingtonul a văzut în bombardamente o metodă de a contracara atât avansul nord-vietnamezilor, cât și amenințarea Pathet Lao, însă totul s-a desfășurat în secret, pentru a nu atrage reacții internaționale negative.
Între 1964 și 1973, avioanele americane – în principal F-105 Thunderchief, F-4 Phantom și bombardiere B-52 Stratofortress – au efectuat mii de raiduri asupra Laosului. Aceste bombardamente au fost atât de intense încât, conform unor estimări, în Laos au fost aruncate mai multe bombe decât în întreaga Europă în Al Doilea Război Mondial.
Inițial, bombardamentele s-au concentrat pe pozițiile comuniste din nordul Laosului, în sprijinul trupelor loiale guvernului regal.
Pe măsură ce războiul a progresat, loviturile aeriene s-au extins și asupra Traseului Ho Chi Minh, încercând să distrugă liniile de aprovizionare ale nord-vietnamezilor.
Pentru a evita reacțiile internaționale, bombardamentele erau adesea prezentate oficial drept „sprijin logistic” sau „misiuni de recunoaștere”.
În 1973, odată cu semnarea Acordurilor de Pace de la Paris, SUA și-au retras forțele din Vietnam și, implicit, au încetat și bombardamentele din Laos. Însă efectele devastatoare ale operațiunii s-au resimțit mult timp după aceea.
1974 – Armata de teracotă a fost descoperită în provincia Shaanxi , China.
În martie 1974, câțiva fermieri din satul Xiyang săpau un puț pentru a găsi apă, într-o regiune afectată de secetă. În timpul lucrărilor, au dat peste bucăți de lut ars și fragmente de statui. Inițial, aceștia nu și-au dat seama de importanța descoperirii, dar arheologii locali, chemați la fața locului, au început să excaveze și au realizat că era vorba despre ceva excepțional.
Curând, au descoperit un vast complex subteran plin de mii de statui de soldați, cai și care de luptă, fiecare având trăsături unice. Aceste figuri reprezentau armata de gardă a lui Qin Shi Huang, împăratul care a unificat China în 221 î.Hr. și a pus bazele Marelui Zid Chinezesc.
Armata de Teracotă face parte dintr-un vast complex funerar construit pentru a-l însoți pe împărat în viața de apoi. Mormântul său principal nu a fost încă deschis, deoarece se crede că este protejat de capcane și conține râuri de mercur, menționate chiar și în surse istorice chinezești antice.
Principalele caracteristici ale armatei:
Aproximativ 8.000 de soldați de teracotă, fiecare având expresii faciale, armuri și poziții distincte.
Cai și care de luptă, realizate la scară reală.
Structuri subterane menite să recreeze un palat imperial pentru viața de apoi.
O tehnică avansată de fabricație, folosind matrițe standardizate combinate cu detalii individuale pentru a da unicitate fiecărui soldat.
Descoperirea Armatei de Teracotă a schimbat complet perspectiva asupra Chinei antice și a confirmat măreția domniei lui Qin Shi Huang. Până atunci, existau doar mențiuni istorice despre existența unei astfel de armate, dar nimeni nu își imaginase amploarea reală a acestui proiect funerar.
În 1987, situl a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, devenind una dintre cele mai importante atracții turistice ale Chinei. Astăzi, mii de turiști vizitează complexul din Shaanxi pentru a vedea cu ochii lor această impresionantă moștenire a trecutului.
1974: Mariner 10, naveta americană de explorare, fără echipaj uman, devine prima naveta spațială care a vizitat planeta Mercur, trimițând peste 2.000 de imagini pe Pământ.
1998: Ponte Vasco da Gama din Lisabona este deschis traficului. Construcția se întinde peste râul Tagus, are o lungime de peste 17 kilometri și este de cel mai lung pod din Europa.
2004: România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia sunt admise în NATO, cea mai mare extindere a organizației.
2005: Trei ziariști români au fost răpiți în Irak: reporterul Marie Jeanne Ion și cameramanul Sorin Dumitru Mișcoci, de la Prima TV, și reporterul Ovidiu Ohanesian, de la cotidianul „România Liberă”.
Cei trei au ajuns în Irak pentru a realiza un reportaj despre situația din zonă, având sprijinul omului de afaceri româno-sirian Omar Hayssam, un personaj controversat cu legături politice și de afaceri în România.
La scurt timp după sosire, aceștia au fost luați ostatici de un grup necunoscut, care a cerut retragera trupelor românești din Irak în schimbul eliberării lor. În acea perioadă, România avea aproximativ 860 de militari staționați în Irak, ca parte a coaliției internaționale conduse de SUA.
Guvernul român, condus de președintele Traian Băsescu, a demarat negocieri pentru eliberarea jurnaliștilor. După 55 de zile de captivitate, aceștia au fost eliberați pe 22 mai 2005, în circumstanțe neclare. Oficial, nu s-a plătit răscumpărare, dar detaliile operațiunii au rămas clasificate.
După eliberare, evenimentul a ridicat mai multe suspiciuni, fiind considerat de unii o înscenare orchestrată de Omar Hayssam pentru a obține influență politică și protecție în fața anchetelor care vizau afacerile sale. Printre aspectele controversate se numără:
La scurt timp după revenirea jurnaliștilor în țară, autoritățile române l-au acuzat pe Omar Hayssam că ar fi organizat răpirea pentru a forța intervenția președintelui Băsescu în problemele sale legale.
A fost arestat, dar în 2006 a reușit să fugă din România în Siria. A fost adus înapoi în 2013, condamnat și încarcerat pentru terorism.
Unii observatori au remarcat că cei trei păreau într-o stare fizică și mentală prea bună pentru niște oameni care ar fi fost ținuți ostatici timp de aproape două luni.
Ovidiu Ohanesian a susținut ulterior că răpirea a fost un aranjament politic, în timp ce Marie Jeanne Ion și Sorin Mișcoci au evitat discuțiile despre acest subiect.
Oficial, autoritățile române au declarat că nu s-a plătit nicio răscumpărare, dar în spațiul public au circulat informații despre posibile sume oferite răpitorilor.
În 2011, WikiLeaks a publicat documente care sugerau că SUA și serviciile românești știau mai multe decât au făcut public.
Există speculații că Serviciul Român de Informații (SRI) și alte structuri din România au folosit criza ostaticilor pentru a-și extinde influența și resursele.
Anumiți analiști cred că evenimentul a fost folosit pentru a justifica măsuri mai stricte în domeniul securității naționale.
Răpirea jurnaliștilor români în Irak rămâne un episod controversat din istoria recentă a României. Deși varianta oficială indică o operațiune de salvare desfășurată cu succes, rămân încă multe întrebări fără răspuns. A fost o răpire reală sau o schemă orchestrată pentru interese politice și financiare? Cert este că acest caz a marcat un moment important în relațiile României cu Orientul Mijlociu și a scos la iveală jocuri de culise care, până astăzi, nu sunt pe deplin elucidate.
2017: Premierul britanic Theresa May a semnat scrisoarea oficială pentru activarea Articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, declanșând astfel procedura formală de separare a Marii Britanii de Uniunea Europeană.
Activarea Articolului 50 a venit la aproape un an după referendumul din 23 iunie 2016, în care majoritatea britanicilor (51,9%) au votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană, în ciuda unei campanii intense și a unei dezbateri aprinse pe teme economice, politice și sociale. Rezultatul a fost un șoc pentru mulți, iar consecințele deciziei au fost imprevizibile, având în vedere legăturile economice, politice și culturale puternice ale Marii Britanii cu UE.
După referendumul din 2016, Theresa May, care preluase funcția de prim-ministru în iulie 2016, a continuat mandatul său sub presiunea de a implementa voința populară, în ciuda opoziției interne și externe.
Semnarea scrisorii pentru activarea Articolului 50 a fost un pas oficial spre ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Conform Tratatului de la Lisabona, acest articol stabilește procedura prin care orice stat membru al Uniunii Europene poate părăsi blocul. După depunerea scrisorii de activare, a urmat o perioadă de negocieri formale, care au inclus stabilirea unui acord privind condițiile de retragere și viitoarele relații comerciale și politice între Regatul Unit și Uniunea Europeană.
În urma acestei decizii, Marea Britanie avea doi ani pentru a finaliza negocierile și pentru a ajunge la un acord de retragere, cu excepția cazului în care Consiliul European ar fi aprobat o prelungire a termenului. Acesta a fost primul moment oficial care a marcat începutul unui proces ce avea să provoace controverse și diviziuni politice interne majore, inclusiv în cadrul guvernului britanic.
Activarea Articolului 50 a fost doar începutul unui proces lung și complicat. Negocierile au fost marcate de disensiuni interne în Regatul Unit (în special între susținătorii unei ieșiri dure și cei care preferau o relație mai strânsă cu UE) și de tensiuni cu Uniunea Europeană, care a dorit să protejeze integritatea pieței interne și a altor politici comune.
În urma activării Articolului 50 și a negocierilor ce au urmat, Marea Britanie a ajuns să părăsească oficial Uniunea Europeană pe 31 ianuarie 2020, după mai multe amânări și schimbări politice interne. Cu toate acestea, procesul a continuat și în perioada de tranziție, care a durat până la 31 decembrie 2020, când Marea Britanie a încheiat oficial perioada de tranziție, intrând în relații comerciale cu Uniunea Europeană pe baza unui acord de liber schimb.
