Anton Kovacs November 17, 2019

 

Duminica începea cu un ritual: curățarea pantofilor de duminică, care erau cu totul alții decât pantofii cu care se mergea la serviciu în timpul săptămânii, la joacă sau la școală, așa cum și hainele de duminică erau altele decât cele purtate în timpul săptămânii.

Toată familia își curăța/cremuia/lustruia pantofii.

În lădița cu scule pentru curățat pantofii exista o perie aspră, de rădăcină, pentru noroi. O altă perie mai finută, cu vârful ascuțit ca un vapor, pentru curățatul de praf al pantofilor. Peria mititică cu mâner lung pentru cremuit. Și în sfârșit peria mare și moale, ovală, pentru lustruit.

 

După aceea urma programul obișnuit de duminică, masa și siesta însoțită de “Unda Veselă” sau “Ora Veselă” de la radio, o emisiune de satiră și umor difuzată duminica, cred că începând cu ora 14, și care ținea cam o oră.

 

În după-amiezile duminicilor din anii ‘60, după-amiază, pe la 4-5, niciodată mai devreme, spunea tatăl meu vitreg că la ora 2 merg în oraș doar servitoarele și soldații (în anii ‘60 nu mai existau servitoare, dar se înțelege ideea), toată lumea se îmbrăca frumos și se ieșea în centru pentru plimbarea tradițională pe porțiunea de la Primăria Veche (Libertății) până la Catedrală, uneori chiar mai departe, până spre restaurantul Sinaia sau, dacă în plan era și vizionarea unui film, chiar până la Arta sau la Melodia. Oamenii se întâlneau, se salutau cu “Am onoarea”, “Jó napot” sau “Ich habe die ehre” acesta din urmă pronunțat legat, ceva de genul “habediere”. Mai târziu am aflat această germană ciudată era de fapt idiș, altă mâncare de “gefilte fish”.

 

***

 

Era tot într-o duminică, tot pe la ora 16-17.

Împreună cu părinții mei mergeam din Libertății, din stația tramvaiului 5, spre Corso.

Mai aveam câțiva metri până să intrăm pe Alba Iulia când s-a auzit un fel de trosnet puternic de undeva din dreapta noastră. Undeva la intersecția cu Mărășești se vedea un nor de praf.

Lumea a început să alerge spre acel loc aflat unde este acum parcarea din spatele hotelului Timișoara. Praful ieșea din una din casele aflate acolo. Nu prea înțelegeam ce se întâmplă, de ce iese praf pe ferestrele casei. Se auzeau țipete. După câteva minute au apărut câteva salvări, mașinile miliției, pompierii.

Una din clădiri se prăbușise pur și simplu în interior, etajul de sus căzuse peste parter.

Din spusele celor de acolo am înțeles că au murit două persoane.

După câteva luni toate casele aflate în acel loc au fost dărâmate.

 

Hotel Timișoara, în anul 1969 când acolo era Comitetul Județean PCR.
În spate se pot observa clădirile care au fost demolate

 

***

 

La parcul Central erau câțiva fotografi și câteodată se făceau poze. Tot acolo erau și câțiva vânzători ambulanți de mărunțișuri pentru copii, trompete din carton, niște bile din hârtie care atârnau de un elastic, cocoși roșii din zahăr ars…

 

Autorul fotografiat lângă intrarea în Parcul Central, la începutul anilor ‘60

 

Seara familia se retrăgea la un restaurant, fie Lloyd, fie Palace sau vara la grădina de vară a restaurantului Sinaia sau grădina Cina, restaurante care pe vremea aceea erau cât se poate de decente, cu fețe de masă albe, din pânză, farfurii mici cu alune pe masă, cu ospătari stilați.

Restaurantele aveau de regulă și un spațiu, în apropierea scenei, rezervat dansului.

Nu exista obiceiul ca în restaurante să se cânte muzică populară și nici manelele încă nu apăruseră.

 

În anii ‘60 grădina de vară a restaurantului Sinaia ocupa întreaga suprafață a trinunghiului verde din partea stângă a pozei

 

Muzica de restaurant era muzica de “cafe concert”, cântată în surdină, astfel încât cei de la masă să se înțeleagă chiar dacă conversația era purtată, așa cum se cuvenea, la un volum scăzut.

Să nu își închipuie cineva că în anii ‘60 restaurantele erau niște locuri ale pierzaniei în care cetățenii mergeau să se dea în spectacol.

Nici pe departe.

Se mergea cu familia, împreună cu copiii, fiecare membru al familiei mânca un grătar sau un ficat de porc, câteo sticlă de bere adulții, un citro copiii și cam asta era tot.

Totul era extrem de ieftin în acea perioadă, un grătar vreo 2,50 lei, berea nu mai țin minte, un citro costa 75 de bani. Vinul nu era o băutură tradițională în Timișoara, dar existau mese pe care se vedeau și sticle cu sifon și vin.

 

Bineînțeles că nu se mergea în fiecare duminică la restaurant.

 

Pe atunci se mergea foarte mult la cinematograf, în centrul orașului existau Studio și Capitol, iar dacă mergeai spre Iosefin, ajungeai la Arta și la Melodia.

În Lahovari era cinematograful Victoria.

Seara vedeam oameni așteptând în fața Operei să se deschidă ușile, oamenii mergeau destul de des la Operă și la teatru.

Copiii nu prea erau duși foarte frecvent acolo, în fond probabil că un copil s-ar fi plictisit uitându-se la niște oameni care cântă Aida sau Liliacul și, la un moment dat, i-ar fi deranjat poate pe spectatori. Dar am fost cu bunicii la tot felul de Gaițe și Titanic Valsuri.

 

Exista pe atunci un bun simț al părinților care nu-și cărau plozii peste tot, așa cum fac acum.

Iar, știu că nu e politically correct ce spun,  alăptatul în public îl practicau doar țigăncile care cerșeau.

 

Grădina de vară a restaurantului Cina, 1971

 

Cei tineri mergeau uneori la locurile special destinate dansului, sala cea mai centrală de dans fiind cea din subsolul Clubului CFR, unde dansau Twist sau “Pinguin” (chiar credeați că e o invenție recentă?).

 

Dansul pinguinului – Captură după o filmare din 1956

 

***

 

După ce își făceau turul pe Corso, plimbare pe care o continuau pe axul orașului până la intersecția cu actualul bulevard Dragalina, unii din cei mai tineri o luau spre Bega.

Ajunși aproape de colțul străzii, la Palatul Ancora, intrau pe o poartă, ajungând într-o curte mică.

Își cumpărau un bilet de intrare și intrau în cea de-a doua curte, ajungând la ceea ce era “Grădina de vară a CFR”.

 

În partea dreaptă, în dreptul tramvaiului, deasupra unei porți a palatului Ancora se poate vedea o firmă albastră.
Aceea era firma grădinii de vară a CFR

 

Această grădină de vară destinată exclusiv dansului era o curte mare plină cu mese și scaune, ca un restaurant, iar pe latura din nord a curții era o scenă unde cânta o orchestră.

Besame Mucho, The Girl from Ipahema, Take Five (!), Guantanamera, muzica din filmele vremii, cam acesta era repertoriul.

 

Oamenii mâncau doi mici, beau o bere sau un citro și mai ales dansau.

Din curtea principală, cea cu orchestra, se intra într-o altă curte unde era un fel de livadă în care existau niște bănci ca acelea din parcuri. În acea livadă mai mergeau tinereii să se giugiulească fără să fie deranjați, sau copiii să culeagă mere sau caise din copaci.

 

***

 

Nu toți tinerii mergeau să danseze în cluburi sau grădinile de vară. Și nici la restaurante nu mergeau toți.

În toate perioadele descrise aici au existat tineri care făceau parte dintr-o lume diferită, un fel de lume underground ai cărei membri în loc de a merge să asculte muzica vremii în locurile publice își investeau toți banii în magnetofoane, pickup-uri, discuri (un LP de calitate costa vreo 250 de lei, extrem de mult).

Citește și:  Eu pe cine votez?

Pentru că își dăduseră toți banii pe discuri sau pe “scule” nu își mai permiteau să dea 3,15 lei pentru o cafea mică la Flora, așa că dacă aveau o prietenă, o chemau acasă în loc să o ducă în oraș.

Unii erau muncitori, alții erau studenți sau elevi de liceu sau funcționari pe undeva. Mulți din ei practicau o formă de artă, unii pictau, alții cântau…

Oamenii ăștia își petreceau viața între ei, se întâlneau, ascultau Pink Floyd, Emerson Lake and Palmer sau Iron Buterfly, trăgeau muzică unii de la alții și pur și simplu refuzau, în limitele acceptabile, să fie acaparați de sistem.

Toate astea țineau până când se căsătoreau, atunci începeau grijile și nevoia de bani și încet încet se integrau în marea masă a oamenilor obișnuiți care se bucurau de berea de după masa de duminică, de sarmalele pregătite de soția cu părul pe moațe și de emisiunea “Album duminical” de la televizor.

 

Magnetofon Tesla B100, una din bijuteriile la care ascultam muzică

 

***

 

Mai târziu, în anii ’70 familiile îmbrăcate frumos care se plimbau duminică pe Corso, bărbații îmbrăcați elegant, cu cravată, pălărie, vestă la costum, iarna cu mănuși de piele pe mâini, dispăruseră.

 

În schimb, apăruseră pantalonii trapez și pantofii cu talpa foarte groasă (varianta produsă la Guban se vindea doar pe valută și costa 25-30$ perechea). Unele modele de pantofi bărbătești aveau toc înalt.

 

***

 

În anii ‘70 încă nu exista noțiunea de “haine de firmă”.

Acest trend a apărut abia după ce în țările africane, recent decolonizate, apăruse industria hainelor contrafăcute.

Existau pe străzile orașelor din întregul continent negru sute de mii de croitori care confecționau costume Armani, cămăși bărbătești Brioni sau pullovere Ralph Lauren.

Și pentru ca toată lumea să se convingă că acele haine sunt mai originale decât originalele nu mai coseau eticheta în interior, ci în exterior, într-un loc cât mai vizibil.

Mai târziu ideea a fost preluată chiar de firmele care confecționau versiunea originală a hainelor respective.

 

 

Neexistând noțiunea de “haine de firmă” nu prea conta dacă pantalonii tăi au fost aduși de către  o rudă de “dincolo”, sau i-ai confecționat la prietenul meu Ocsi, care locuia în Piața Unirii.

Dar exista un întreg set de reguli care trebuia să fie respectate dacă nu doreai să fii considerat un țăran prost.

 

În primul rând, trapezul trebuia să înceapă cam la o lungime de palmă deasupra genunchilor. Tot de acolo începea și dunga, care era obligatorie în cazul pantalonilor din stofă.

Mai sus pantalonii trebuia să fie strânși pe pulpă și nu mai aveau dungă. De aceea trebuia să fii destul de specialist în călcatul pantalonilor.

În spate, în partea de jos trebuia să se vadă cam 1 cm din toc, nici mai mult, pentru că atunci arăta urât, dar nici mai puțin pentru că riscai ca pantalonii să se târâie pe trotuar.

Pentru că erau foarte strânși în partea de sus trebuia să fie bine croiți, ca să nu îți intre în fund.

În partea din față trebuia să se vadă 3-4 cm din bombeul pantofului..

Și, cel mai important, lățimea de jos a pantalonilor trebuia să fie de 30-32 cm. Nu era bine nici dacă erau mai înguști, nici dacă erau mai lați.

 

La un moment dat, pantalonii, fie trapez sau paraleli (asta era o altă modă care a apărut după pantalonii trapez) aveau manșete.

Nici acestea nu trebuia să fie mai înalte de 4 cm.

 

La fete era mai simplu, în afară de ele și de alte femei nu interesa pe nimeni cum se îmbracă, ce era important era să fie frumoase și să li se vadă cât mai mult din picioare…

Dacă aveau și carnet de elev de Loga, era și mai bine.

 

Moda bărbătească în anii ‘70

 

***

 

Moda Hippy, în cele două variante, “hippy de mătase”, cu îmbrăcăminte sofisticată inspirată din moda retro, sau hippy rupți în cur, desculți și cu iie sau cu cizme din blană și cojoc cu blana în afară, iarna, care apăruse în anii ‘60 în occident luase amploare și la noi, cel puțin în privința aspectului exterior dacă nu și ca mod de viață.

 

Hippy “ de mătase”, cu îmbrăcăminte inspirată din moda retro. Formația Phoenix în anii ‘70

 

Cealaltă versiune de Hippy

 

Se născuse o altă lume.

Corso se transformase dintr-un loc al familiei într-un loc frecventat de tineri. Magazinele erau deschise până târziu, la fel și localurile.

 

Apăruseră o mulțime de cluburi de dans în care se putea asculta coveruri cântate de formații de calitate.

 

Formația Clasic XX – 1974

 

Tot atunci au devenit staruri monștrii sacri ai muzicii timișorene care au făcut istorie, Phoenix, Pro Musica, Progresiv TM…

 

În anii ‘70 apăruseră și discotecile dintre care se remarca Disco 32 a lui Apostol Cătălin, discotecă unde nu numai că se asculta muzică, ci se făcea și cultură muzicală.

 

Trebuie să se înțeleagă că pe atunci discoteca era cu totul altceva decât cluburile de acum.

Discoteca era destinată exclusiv dansului, mergeai, dansai, o vrăjeai după care o duceai acasă să asculte muzică, dacă fata accepta.

 

În discoteci nu se putea consuma nici alcool, nici băuturi răcoritoare, nimic.

Ți se făcea sete, mergeai la WC să bei apă de la robinet.

Aveai chef de fumat, ieșeai afară pe scări.

 

***

 

Tot în acea perioadă în față la Palace a apărut invalidul care vindea Kent.

 

***

 

În anii ’80 totul se dusese dracului.

Duminica în centru nu mai vedeai decât oameni cu radiouri Albatros, sau, mai târziu, cu imense casetofoane stereo în brațe, la care ascultau meciurile.

 

Majoritatea vorbea limba română cu accente exotice, apăruseră “jecile” din “scai”, un fel de piele sintetică neagră lucioasă și încrețită , unii purtau niște pălăriuțe mici de paie așezate în vârful capului, am văzut chiar și tineri care aveau o panglică tricoloră cusută de-a lungul cracului de la pantaloni.

 

Casetofoanele anilor ‘80

 

Palace, Lloyd și Sinaia deveniseră niște cârciumi ordinare unde timișorenii cu viză de flotant mergeau să bea bere, în majoritatea cazurilor la halbă.

Pe mesele restaurantelor nu mai erau farfurii cu arahide.

În restaurante apăruseră “delicatesele” anilor ‘80, în loc de ceafă la grătar cu cartofi prăjiți primeai parizer pane cu creveți prăjiți.

 

Muzica de cafe-concert fusese înlocuită de turbo-folk-ul de inspirație sârbească sau, mai rar, chiar cu muzica populară autohtonă.

 

Lepa Brena, cu 40 de milioane de albume vândute, era vedeta supremă a muzicii turbo-folk și eroina viselor erotice a milioane de bărbați din Balcani

 

Până și Flora devenise un fel de cârciumă mai scumpă unde în partea de restaurant se putea mânca pizza și puteai să te uiți la un televizor color care era legat la un video player.

Acolo, cândva la începutul anilor ‘80, m-am uitat pentru prima oară în viață la un televizor color.

Și tot atunci am mâncat prima oară și pizza, care nu mi s-a părut foarte apetisantă când am văzut cum se întinde porcăria aia albă despre care nu știam ce e.

 

La Clubul CFR nu se mai dansa, Grădina CFR devenise un loc unde locatarii din jur cultivau roșii și castraveți.

Fuseseră înlocuite de cele câteva discoteci unde se putea asculta muzica simpluță și ieftină, din plastic, a acelor ani.

 

Discotecă în anii ‘80

 

După ora 21 pe Corso mai putea fi văzut doar câteun milițian urmat de soldatul de la trupele de miliție-securitate, toată lumea era acasă unde pe Beograd 1 se uita la serialul Vuk Karadzic sau, cei foarte puțini care aveau antenele și amplificatoarele necesare, la “Treci Kanal Nova Televizija”.

 

***

 

Tradiția era continuată doar de ologul atemporal care vindea Kent în fața restaurantului Palace.

 

***

 

Centrul orașului devenise un loc rău famat pe care timișorenii adevărați îl evitau.

5 thoughts on “Istorie recentă – Duminicile unui timișorean cuminte

  1. Vă vine să credeți, înainte înțoliți (mis cine mis dar mis cu țoalele mele) cu pantofi cu talpă de crep, toamna cu lodene raglan cumpărate pe ”puncte” luate pentru copii de exploatator de la minieri care în schimb cumpărau monopol M.A.T. sau izmă ori drojdie, mergeam la unul dintre cei peste 30 de cinematografe răsărite pentru difuzarea filelor cu Stan și Bran, Frații Ritz sau cu Cowboy americane interzise ca producții ale dușmanului în timpul războiului, sau și mai înainte când refugiații din Basarabia și Bucovina prăjeau pe stradă și vindeau direct de pe grătar mici al căror miros îmbietor aducea lumea de la sute de metrii, iar seara se dansă frenetic Malagamba, ori lumea se ospăta duminica într-unul din micile restaurante ”de familie” în grădina unor căsuțe în Elisabetin, unde câte un țigan cu vioară cu sau fără trompetă montată pe ea îți trăgea la ureche o romanță. Dar unde sunt zăpezile de altădată care goneau spre înserat din 15 noiemvrie lumea lângă sobele din case după ce luau o bungă de castane prăjite dela băbuța de la colțul străzii ?

  2. “În schimb, apăruseră pantalonii trapez și pantofii cu talpa foarte groasă (varianta produsă la Guban se vindea doar pe valută și costa 25-30$ perechea). Unele modele de pantofi bărbătești aveau toc înalt.”

    Si azi am o pereche de astfel de pantofi cumparati de la magazinul universal (fost materna, azi cred – mama si copilul) de langa Hotel Timisoara de la subsol.Pantalonii trapez i-am facut in Piata Traian, vis-a vis de Milenium in una din casele acelea mici.Am si o poza cu pantoful in mana in camera 222 din caminul studentesc al Medicinei.Era in primavara anului 1971. Duminica dimineata mergeam la cantina medicinei, Caminul 1, apoi luam ziarelele de vis-a vis de Medicina, mergeam la club sa vedem Daktari, daca scriu corect, apoi plecam la o plimbare pe jos de la medicina pana la Guban.Frumoase vremuri pentru tineretea era frumoasa.

    Articolul este superb, pare scris de Domnul Ciobanu.

    1. In plina epoca de aur, aveam un sef de sindicat care afirma in gura mare ca, fata de anii nostri ’80, era mai bine pe vremea lui Stalin ! Toti erau socati, se retrageau speriati , ca nu care cimva sa se interpreteze ca si ei ar fi de acord cu seful respectiv. Doar ca, la cateva secunde, se auzea din gura sindicalistului si continuarea: da, mai, era mult mai bine, deoarece eram tineri !
      Si, relaxati ca nu trebuie sa-i fim complici, admiteam ca avea dreptate, stricto senso…

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*