Anton Kovacs March 8, 2020

 

În Cluj i se spune “Oser”, în București i se spune “Obor”, cam peste tot a prins denumirea de “talciok”, din rusescul толkиок (tolciok).

Bunicii mei îi spuneau “Tandler Platz”.

În anii ’30-’40 piața de vechituri din Timișoara funcționa în Fabric, pe actuala stradă Zăvoi. Străduța, aflată în spatele pieței Traian, era supranumită Tandlergasse sau Thundler Utca.

 

Tandlergasse – actuala stradă Zăvoi, 1930. Foto: colecția Lucian Muntean

 

Cu toate că la o scară mult mai mică, putem încă găsi pe străduțele din acea zonă locuitori din apropiere care vând mărunțișuri.

În anii ’50 a mai funcționat o piață de vechituri și la colțul pe care îl face Calea Șagului cu strada Vulturilor, colț pe care în prezent s-a extins cimitirul.

 

La noi a prins cel mai bine numele de “Ocsko”.

 

Deoarece la un moment dat fosta fabrică de ciorapi din Timișoara a avut numele de “Ocsko Tereza”, se putea crede că piața de vechituri a preluat numele fabricii, mai ales că cele două locuri nu erau foarte departe unul de celălalt.

De fapt, legătura era puțin mai indirectă: în Arad piața de vechituri se ținea duminica pe strada Ocsko Tereza și astfel numele acestei străzi a devenit, în această parte a țării, substantiv comun și a fost preluat și în Timișoara.

Știam în mare cine a fost Ocsko Tereza, dar căutând să obțin mai multe informații am avut o surpriză: la fel ca în romanul 1984 al lui George Orwell, încet-încet istoria se rescrie.

Foștii criminali devin eroi, iar victimele devin personaje negative, sau, atunci când nu pot fi transformate în monștri, se caută ștergerea acestora din memoria colectivă.

 

Coperta unei cărți despre Ocsko Tereza

 

Totuși, într-un cotlon uitat și acoperit de praf al internetului, am găsit următorul text scris de William Totok, care probabil citează niște documente ale vremii. Traducerea este făcută de Google, de aceea unele fragmente pot părea puțin mai ciudate:

 

„Ocsko Tereza s-a născut în 1917 în familia numeroasă a unui țăran din Municipiul Dragsina, raionul Timiș. 

Era muncitoare în fabrica de articole de îmbrăcăminte „Standard” în Timișoara. În 1933 a intrat la Asociația Tinerilor Comuniști, iar în 1936 devine membru al Partidului Comunist. 

…………………………………………………………………………………………………………..

În octombrie 1940, Ocsko Tereza a primit ordinul de a merge la Arad pentru a ajuta la organizarea activității. 

…………………………………………………………………………………………………………….

Ocsko Tereza a fost arestată împreună cu surorile Csibi – Ileana și Agneta. 

După ce a petrecut câteva zile în subsolul Direcției de Poliție Arad, Tereza a fost dusă din celula ei într-o sală de examinare. Acolo se aflau Preda Corneliu, chestorul poliției, Rădășan Nicolae și Tărău Ion, toți trei legionari.

Când a refuzat să vorbească, legionarii au bătut-o cu cruzime „cu palmele și cu pumnul în față”.

Tratamentul a continuat. Bătăile au fost urmate de alte lovituri.

Plin de furie, legionarul Corneliu Preda rupe hainele și lenjeria de pe corpul lui Ocsko Tereza. 

Bătaia a continuat cu bastonul. Victima este așezată cu fața în jos pe masă. Legionarii dau lovituri groaznice întregului corp, începând cu tălpile picioarelor până la cap. 

Când Corneliu Preda este obosit, bătaia este continuată de Ion Tărău, apoi de Nicolae Rădășan, toți dovedind aceeași cruzime. 

Ocsko Tereza nu a spus niciun cuvânt, și ca urmare a loviturilor cumplite a murit sub loviturile ucigașilor.

Pentru a acoperi urmele crimei, ucigașii au luat cadavrul victimei de la secția de poliție și l-au dus, cu ajutorul Primarului (din Arad), legionarul Emil Montea, la casa lui Corneliu Preda, unde trupul a fost îngropat în grădină și acoperit cu frunze. 

Dar bestialitatea nu s-au oprit aici. 

A doua zi ucigașii dezgroapă trupul tinerei fete, îi pun un sac și îl leagă cu sfoară grosieră. Au atașat sacului o greutate din fier și au aruncat corpul neînsuflețit în Mureș.”

 

Captură de pe pagina în care apare textul lui William Totok

 

În anii ‘60, piață de vechituri se afla în apropierea stadionului “Progresul”, pe terenul unde acum este Liceul Energetic, la intersecția străzilor Renașterii cu Lorena, aproximativ în locul marcat cu roșu din poza de jos.

 

 

În fiecare duminică piața era ticsită și, ca și acum, acolo se vindea un amestec de lucruri vechi și noi.

Îmi aduc aminte de bijuterii din aur de care atârna o mică etichetă, pe care probabil scria gramajul și prețul, legate cu o sfoară lungă astfel încât să poată fi luate în mână de către eventualii cumpărători, dar aceștia să nu poată fugi cu ele prea ușor.

Fâș-fâș-uri, un fel de pardesie bleumarin, asemănătoare cu o pelerină de ploaie, făcute din materialul care și acum se numește “fâș” și care datorită texturii de pe suprafață “fâșâie” când mânecile se freacă de corp, de unde și denumirea.

Pardesie albe sau crem, dintr-un fel de doc, la fel cum purta Alain Delon, Jean Gabin și mai târziu Colombo, sau ochelari de soare din plastic negru, identici cu cei purtați într-un film de către Alain Delon.

 

 

Până în ‘89 talciocurile erau pline de cărți, unii vindeau pentru a face niște bănuți din care să-și cumpere după aceea alte cărți, alții cumpărau.

Și cărțile nu erau ieftine.

 

Oamenii citeau, mult, și pentru că citeau, știau că nu există elfi, troli, moaște făcătoare de minuni, apă hidrogenată și tunele pe sub munții Bucegi.

 

Acum nu se mai prea vând cărți și nici nu cumpără nimeni așa ceva.

Tot mai des văd, aruncate lângă tomberoanele de gunoi, mormane de cărți.

Oamenii le aruncă împreună cu biblioteca, probabil pentru a face loc televizorului tot mai mare la care văd filme idioate din Coreea de Sud.

 

 

Mai târziu, la mijlocul anilor ‘60, i-am auzit pe băieții tatălui meu vitreg: „tata, cumpără-ne danganezi și gumă de amestecat!”.

Danganezii erau varianta primitivă și probabil românească a blue jeansilor de mai târziu, cam aceeași croială, dar dintr-un doc gri și cusături verzi.

„Guma de amestecat” era bineînțeles gumă de mestecat, nu se găsea pe atunci în talcioc dar în același an am avut ocazia să o gust cu ocazia unei vizite făcută la Sinaia, acolo se găsea gumă de mestecat americană, în formă de caramele, în bufetul gării.

Bluejeans adevărați am avut abia mult mai târziu, prin clasa a VIII-a.

Dacă la intrarea de pe actuala stradă Renașterii erai întâmpinat de grătarul cu mici și vânzătorii de vată de zahăr și cocoși pe băț, în fundul pieței (partea dinspre nord) erau întotdeauna niște cai și alte animale, probabil de vânzare.

Deoarece fiecare familie avea cel puțin 2-3 biciclete, un articol foarte căutat și vândut erau piesele de bicicletă.

Și articolele pentru pescuit erau căutate, găseai bețe de pescuit confecționate acasă, cu inele pentru nylon făcute din sârmă de cupru emailat, matisate pe băț cu ață colorată și apoi lăcuită, făcute din mai multe bucăți care se îmbinau cu niște țevușoare din alamă. Sau mulinete, blinkere și pescari care plimbau vârful cârligelor pe unghie pentru a verifica calitatea vârfului.

 

 

În copilăria mea o mulțime de oameni făceau colecție de timbre.

Cei de acum, care nu fumează, nu consumă zahăr, nu fac sex și în general nu mai fac nimic în afară de a da clickuri cu mouseul la poze cu pisici, nu își mai pot imagina satisfacția de a aranja timbrele într-un clasor, pe serii, de a descoperi noutățile găsite în plicul cumpărat de la magazinul filatelic cu 2 sau 3 lei, de a face un schimb cu un prieten, schimb în care ai dat o serie de Paraguay pentru seria „Cap de bour” din 1958.

 

Nu aveai Google Maps, o invenție mai minunată decât ne dăm seama, dar vizitai planeta prin intermediul timbrelor din toată lumea.

 

Nu trebuia să vinzi și să cumperi lucruri pentru a avea satisfacția pe care o simte negustorul când încheie o afacere bună, făceai schimb de timbre și simțeai același lucru.

 

 

Toți băieții pe care îi cunoșteam făceau colecție de timbre. Și multe din fete.

Nu erai om dacă nu aveai un clasor, așa cum acum copiii nu sunt oameni dacă nu au un telefon celular de ultimă generație.

La început am avut un plic în care țineam timbrele pe care le dezlipeam de pe scrisori.

În clasa I-a am avut un clasor cu 6 lei, care avea câteva pagini și era de mărimea unul carnet de elev. Cei 6 lei erau pe atunci mulți bani pentru un copil și țin minte că a trebuit să mă rog destul de mult de părinții și bunicii mei pentru această investiție.

Mai târziu am avut un clasor cu 10 lei, care era puțin mai gros și de mărimea unei coli A5, după aceea am avut clasorul de 25 de lei, care era cam cât un caiet de geografie, „landscape” și în final, pe la 18 ani, am avut clasorul cu 104 lei, cel mai mare care se putea cumpăra din magazinele filatelice românești.

Imaginați-vă frustrarea mea de copil în vârstă de 7 ani, când eu aveam un clasor cu 5-6 pagini în care adunasem niște timbre amărâte și mergeam în talcioc unde, o mare parte a acestuia, era ocupată de colecționarii care vindeau și cumpărau timbre. Mii de clasoare cu timbre care mai de care mai minunate.

Alții colecționau monezi sau bancnote. Alții poze de artiști, vederi, pachete de țigări sau de chibrituri, fetele colecționau șervețele.

Toate astea se găseau în talcioc.

Orice bărbat serios purta butoni la mânecile cămășii, ac de cravată și balene la gulerul cămășii.

Iar în buzunarul de la pieptul sacoului se purtau unul sau două stilouri sau pixuri.

Găseai în piața de vechituri truse chinezești de stilou cu pix, primite la „pachet” de la rudele de dincolo. Acele minunate stilouri chinezești cu penița ascunsă, care mai țin și acum la cei care le-au păstrat. În comerțul socialist stilourile chinezești aveau să apară mult mai târziu, în anii ‘70.

Și să nu uităm ciorapii de nylon, acea hârtie de turnesol care îți permitea să diferențiezi femeile al căror yony mirosea a trandafir de celelalte. Erau necesare câteva generații de civilizație și urbanitate, adânc înscrise în codul genetic, pentru ca dunga aceea să stea în permanență dreaptă.

 

 

Probabil la începutul anilor ‘60 ciorapii de nylon din talcioc erau destul de scumpi, de aceea în acea perioadă funcționa în Piața Maria un atelier de remaiat ciorapi.

La începutul anilor ‘70 a început construcția Liceului Energetic și talciocul a fost mutat pe strada Mureș, vis-a-vis de locul unde era poligonul auto, undeva între actuala stradă a Panselelor și Miloia.

Țin minte că la sfârșitul anilor ‘70 am văzut acolo un teanc cuprinzând toate cărțile apărute până atunci ale Rodicăi Ojog Brașoveanu. La prețul de 100 de lei volumul, mult mai mult decât mi-aș fi putut permite eu.

Mulți ani a avea toate cărțile acestei autoare a fost una din marile mele dorințe.

Am reușit să le am pe toate abia în urmă cu câțiva ani, în format electronic.

La începutul anilor ‘80, după ce s-a desființat și talciocul de pe Mureș, a apărut un fel de talciok semi clandestin în intrândul acela care era în Piața Iosefin, porțiunea neacoperită cu mese.

Citește și:  Despre compasiune și empatie

Găseai și aici de toate, mai puțin vechituri, piese de bicicletă rusești, ochelari cu lentile din plastic, bricege și scule rusești, lipici, tensiometre, unelte de pescuit, iar după revoluție găseai și burghie de 30 de mm, mandrine, cuțite și vârfuri rotative de strung, rulmenți și alte multe și minunate lucruri furate din fabrici și uzine.

Această piață a funcționat într-o formă redusă până s-a amenajat actuala piață din Iosefin.

La începutul anilor ‘80 în porțiunea cuprinsă între șantierul Complexului Sericicol și CAP Mehala nu era nimic. Un câmp, câteva bălți, o groapă în care șantierul pe care lucram stingea varul folosit la tencuielile interioare, cam atât.

Cândva după 1983, s-a înființat pe acel teren marele talcioc din Mehala, care a funcționat în epoca ceaușistă până în 10 decembrie 1989, iar după revoluție a funcționat din nou, extinzându-se și pe cele două terenuri alăturate, după care s-a transformat încet-încet într-un fel de bazar, asemănător din punct de vedere al mărfurilor, al vânzătorilor și al clienților cu Piața Aurora.

Găseai acolo, pe acele ziare sau mușamale întinse direct pe sol, tot ce doreai, nu trebuia decât să știi ce cauți.

O doză goală de Coca Cola costa 10 lei.

Se folosea pe post de organizer, să-ți ții creioanele în ea.

O carte a lui Rodica Ojog Brașoveanu, 150 lei (preț de librărie vreo 5 lei), Aforismele lui Pantanjali, trasă la xerox, era scoasă din ascunzătoare pentru 3000 lei.

Un tranzistor BFR 90, bun pentru amplificatoare de antenă, 100 lei (acum costă vreo 50 de bani).

Un sfert de cafea de cea mai proastă calitate, în pachet auriu, ambalată de o firmă a securității (firma este pomenită în cartea “Amintirile unui cafegiu”, funcționează și acum) și vândută în shopuri și duty free-urile de la intrarea în țară, 250 lei.

 

O pungă cu Marlboro sau ceva asemănător era o chestie, era ca și cum ai avea acum o geantă Louis Vuitton. O purtai până nu se mai vedea scrisul ăla pe ea.

 

Cele de hârtie se “cârpeau” cu bandă adezivă transparentă, la fel ca și gecile din hârtie (acestea erau niște geci dintr-o hârtie rezistentă, ca cea folosită acum pentru șervețelele umede, dar lăcuită, cu fermoar de plastic, pe care erau tipărite tot felul de logo-uri și reclame).

 

“Geacă” din hârtie

 

„Astăzi sună absurd, dar în anii ’80 pentru o sticlă de 1 l de Coca Cola se plăteau 120 Lei și pentru o pereche de Blue Jeans, unul sau chiar 2 salarii (depinde dacă erau originali, sau din Turcia / Iugoslavia). O ciocolată Eurocrem 10-15 Lei, conservă mica de pateu 10 Lei, o carte bună 200-500 Lei … 

Sven Hassel Monte Cassino și Gestapo, 500 bucata. Cămașa lui Cristos 2000 , brânza topită Camping (Ungaria) 20 , casete de înregistrat BASF 200 , un Vinil cu Deep Purple sau Black Sabbath 200 dacă era sârbesc sau 500-800 dacă era occidental , afișe din reviste Bravo 50-100”

(Uwe Brössner)

 

În fiecare duminică troleibuzul 13, care mergea către piața de vechituri, era arhiplin.

Zeci de mii de oameni mergeau la talcioc cum merg acum la Mall, unii ca să vândă sau să cumpere ceva, alții ca să se plimbe și să socializeze.

 

 

Dacă duminica, un bărbat în loc să se ducă la talciok s-ar fi dus, de exemplu, la magazinul Bega, mall-ul acelor vremuri, pentru a se plimba printre rafturile cu haine și pantofi, omul ăla ar fi fost considerat o ciudățenie, la fel de periculos ca și cei care ar fi umblat cu pantaloni destul de scurți și fără ciorapi  pentru a li se vedea gleznele dezvelite, sau, Doamne ferește, ar fi purtat pantaloni până la genunchi pentru a li se vedea picioarele atent epilate.

Veneau și oameni din alte localități pentru a se aproviziona cu bunătățile care nu se găseau decât acolo, marfă de mic trafic, dulciuri, blue jeans, ceasuri electronice sau anti-baby, aduse de sârbii care veneau în fiecare vineri și plecau seara după ce goleau magazinele de menaj, electrice și scule, bunătăți trimise de rudele plecate “dincolo” sau piese și accesorii tehnice noi nouțe, la mare căutare pe atunci, care nu am nici cea mai mică idee de unde proveneau.

Peste tot urlau casetofoanele rusești Electronika 302, acele camionete Toyota ale vânzătorilor de casete care funcționau și pe frig și pe arșiță, pe ploaie și pe zăpadă, care redau muzică sârbească, turbofolk sau rock sârbesc,  tare gustate în toată țara românească înainte de apariția manelelor.

 

 

Prietenul meu din copilărie, Dan Leizerovici, îmbrăcat cu un parpalac din piele, lung, ca al lui Mărgelatu, se plimba printre rânduri, supraveghind vânzarea cu ochi de stăpân. În fond, o mare parte a celor de acolo vindeau pentru el.

 

 

Doamna X, șefa unuia din cele două magazine de componente electronice din oraș, era la sfârșitul anilor ‘80 o femeie în vârstă de vreo 50 de ani. Poate că dacă ar fi zâmbit din când în când, nu ar fi arătat chiar atât de rău, dar așa, mereu încruntată, te și speria când intrai în magazinul ăla să-i ceri un tranzistor BU 205.

Era și singură și se pare că dorea să se mărite.

În schimb, T arăta destul de bine pentru cei 55-60 de ani pe care-i avea, semăna foarte mult cu Falco, chiar dacă un Falco puțin  ofilit și pârlit în comparație cu doamna șefă de unitate.

În ‘89 unele din cele mai căutate articole de pe piață erau cablul coaxial și mufele de antenă, mamă și tată.

Pentru că nu se găseau, acestea deveniseră marfă de contrabandă.

Deoarece întâmplător a cunoscut-o pe doamna X și ținând cont de cererea și oferta de materiale necesare antenelor TV, lui T îi vine ideea să pună de o mică bișniță.

Începe să-i facă curte doamnei X, în fiecare duminică mergea la ea și aceasta îi făcea supă de găină cu tăieței, ca să-i arate ce bună gospodină e, îi sapă grădina, îi zugrăvește casa, îi întreține Dacia…

După vreo 6 luni în sfârșit și-a atins scopul, doamna X i-a vândut o grămadă de cablu coaxial și tot stocul de mufe.

Următoarea duminică T urma să ducă toată marfa la talcioc, să o vândă și să se îmbogățească.

Din păcate pentru el, din fericire pentru o țară, următoarea duminică a fost 17 decembrie 1989.

 

17 decembrie ’89 a fost prima duminică după mulți ani în care talciocul nu a mai funcționat, din ordinul primului secretar din acea perioadă.

Rezultatul a fost că mii de oameni din toată țara au venit în Timișoara, dar nu au mai avut unde sa se ducă până când le pleca trenul de întoarcere.

Și aceste mii de oameni bântuiau pe străzile orașului în acea zi, adăugându-se zecilor de mii de timișoreni care erau obișnuiți să meargă în fiecare duminică la talcioc.

În dimineața zilei de 18 decembrie Europa Liberă avea informații dintr-o singură sursă, un bărbat care apucase să plece înainte de închiderea granițelor și odată ajuns dincolo a povestit ce a văzut. Dar oamenii ăia care fuseseră duminică în Timișoara și au văzut ce s-a întâmplat au povestit ce au văzut, așa că, pentru prima oară în istorie, populația era mult mai informată decât posturile străine de radio.

Povestea cu străinii, unguri, sârbi, agenți Mosad și C.I.A. care au venit la Timișoara să-l răstoarne pe Ceaușescu, pe langă că este o minciună sfruntată a celor care ulterior au dorit să-și justifice ticăloșia, este și o tâmpenie, dacă doreau să-l răstoarne pe Ceaușescu, de ce sa fi venit în Timișoara unde Ceaușescu venea o dată la câțiva ani și nu s-ar fi dus la București ?

Și poate că aceasta este și o poveste convenabilă pentru cei care doresc să-și justifice lașitatea de care au dat dovadă în acele zile.

 

Și rușii, despre care ne spuneau unii că ne-au făcut revoluția, au legătură tot cu o piață de vechituri.

 

În paralel cu piața de vechituri din Mehala exista în Piața 700 un alt talciok unde veneau moldovenii din URSS să vândă radiouri VEF, termoplonjoane, televizoare color portative, dar care nu mergeau la noi pentru că erau pe standard SECAM și multe alte minunății.

Despre oamenii ăia necăjiți care vorbeau românește, dar numărau rusește s-a spus ulterior că au fost agenți KGB care au venit să-l răstoarne pe Ceaușescu, stând în fața unui ziar pe care erau înșirate pietre de brichetă și foarfeci…

 

Până la urmă T a reușit să scape de tot cablul și mufele acelea ducându-le în Polonia.

Cu banii obținuți și-a cumpărat niște cafea solubilă.

Când s-a întors a trecut pe la mine și mi-a povestit:

– Nici nu știi ce răi sunt oamenii ăia în Polonia, am cumpărat niște ness și trebuia să urc un deal cu bagajul, oameni vedeau că mă chinui, dar nimeni nu m-a ajutat.

– Păi, nu înțeleg, o cutie de ness e așa de ușoară…

– Da, dar ai cărat vreodată 2.000 de cutii? 🙂

 

***

 

După revoluție piața de vechituri din Mehala s-a redeschis, extinzându-se și pe cele două terenuri alăturate, după care s-a transformat parțial într-un fel de bazar.

 

 

Și, tot în aceeași perioadă, pe strada Lacului s-a înființat Piața Aurora.

Inițial și aici era un fel de talciok în care se puteau cumpăra lucruri vechi, amestecate cu marfă nu foarte impozitată, și, mai nou pentru România, CD-uri cu software, bineînțeles piratate.

 

 

Toată lumea trăia bine, și cei care administrau piața, și cei care fabricau și vindeau miile de CD-uri cu sisteme de operare, software pentru office, jocuri sau muzică, și cei care vindeau pompe de bicicletă, ceasuri, haine, pantofi sau drujbe.

Nici polițiștii care își făceau periodic apariția acolo nu rămâneau nerăsplătiți, ba dimpotrivă, probabil un polițist din acela câștiga într-o zi mai mult decât amărâtul (mă rog, nu chiar atât de amărât) care se chinuia  să vândă acolo niște parfumuri contrafăcute.

La un moment dat această piață a început să funcționeze zilnic și cu timpul s-a transformat și ea într-un fel de bazar în care nu mai găseai decât lucruri noi.

La un moment dat s-a înființat lângă Piața Aurora o altă piață, o piață adevărată de vechituri, Piața Flavia.

Începuse epoca în care circulația devenise liberă și ca atare s-au găsit o mulțime de întreprinzători care aduceau din alte țări lucruri de care cei de acolo nu mai aveau nevoie, dar care aici erau cumpărate.

Se pot găsi în piață Flavia o mulțime de minunății, bibelouri, tot felul de biciclete și mopeduri, cărți, aparatură electronică, mobilă adusă “de dincolo”, unelte pentru pescuit și vânătoare, obiecte pentru colecționari, dar și haine vechi sau parfumuri false noi…

 

 

Sau, că tot e astăzi 8 Martie, poate căutați niște cătușe și o cravașă:

 

 

Am văzut acolo chiar și o pipă din sticlă pentru fumat hașiș. Probabil undeva era și hașișul, dar nu l-am văzut eu…

 

 

 

 


Editorial realizat cu sprijinul Info KAM Technologies

Grupul  Info KAM  oferă  întreaga gamă de servicii de contabilitate și consultanță contabilă

 

7 thoughts on “Istorie recentă – Unele fete merg la Mall, dar bărbații adevărați merg întotdeauna la talciok

  1. Felicitări pentru acest material superdocumentat despre piețele de vechituri! O singură observație: cuvântul “ocsko” nu are nici o legătură cu ilegalista omorâtă . Se trage din expresia de limbă maghiară” ocska piac”. În traducere : piața de vechituri.

  2. Recunosc “culoarea” inconfundabilă a orașului meu! Felicitări domnule!
    Piața de vechituri era Ocsko în copilăria mea și după știința mea se numea așa după fabrica aflată în zona aia. Apoi, cu timpul, cuvântul Ocsko, în Timișoara, a devenit sinonim cu piața de vechituri și nu are nici o legătură cu vreo traducere ci doar cu un nume propriu! Așa au apărut diferitele ocskouri, percepute ca piețe de vechituri!

  3. Am locuit pe str Şirianu, deci în apropiere de str Mureş. Astfel pot spune cu siguranţă că piaţa de pe Mureş a funcţionat până la sfârşitul anilor 80 sau chiar începutul anilor 90. Copiii mei fiind mici (născuţi în 86 şi 87) ţin bine minte că le tricotam pulovăraşe din lână netoarsă, de toate culorile, cumpărată de la ţărani, în Iosefin. Se tricotau cu ace groase din lemn, şi pt că mergea repede, am vândut şi pe Mureş, aproape de casă. Piaţa se întindea de la Brâncoveau, pe toată lungimea străzii Mureş, şi până înspre complexul Doina. Eu stăteam de obicei şi îmi vindeam pulovăraşele la colţul Mureş cu Hebe.

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*