Infostoria: Ce s-a întâmplat în 31 martie

1241: Tătarii pătrund în Transilvania și ocupă Rodna.

În anii anteriori, mongolii sub conducerea lui Genghis Han și a succesorilor săi și-au extins rapid imperiul din Asia Centrală spre vest, cucerind teritorii vaste. În 1236, marele han Ögedei a ordonat o campanie împotriva Europei, condusă de Batu Han, nepotul lui Genghis Han. Armata mongolă, formată din călăreți extrem de mobili și bine coordonați, a devastat Rusia Kieveană și a avansat spre Regatul Ungariei.
În 1241, tătarii au atacat simultan mai multe direcții, pătrunzând în Polonia, Ungaria și Transilvania.
Tătarii au pătruns în Transilvania prin trecătorile Carpaților, atacând orașele și satele fără a întâmpina o rezistență organizată. Unul dintre primele locuri vizate a fost Rodna, un oraș cunoscut pentru exploatările sale de argint și pentru populația sa relativ numeroasă.
În fața cavaleriei mongole, orașul nu a avut mari șanse de apărare. Fortificațiile slabe și lipsa unui sprijin militar semnificativ au permis tătarilor să ocupe rapid Rodna. Orașul a fost jefuit și incendiat, iar o mare parte din populație a fost ucisă sau luată în captivitate.
După Rodna, tătarii au continuat să avanseze în Transilvania, devastând alte orașe importante precum Cluj, Bistrița și Oradea. În această perioadă, întreaga regiune a fost supusă unei distrugeri sistematice, cu sate și biserici incendiate, iar locuitorii măcelăriți sau luați în sclavie.
După bătălia de la Mohi din 11 aprilie 1241, unde armata regelui Béla al IV-lea al Ungariei a fost zdrobită de tătari, întreg regatul a rămas vulnerabil. Mongolii au devastat Ungaria și Transilvania timp de aproape un an, până când, în 1242, au fost nevoiți să se retragă brusc din cauza morții marelui han Ögedei, ceea ce a determinat liderii mongoli să se întoarcă în Asia pentru a participa la alegerea unui nou conducător.
După retragerea tătarilor, Béla al IV-lea a inițiat un amplu program de refacere a regatului, fortificând cetățile și atrăgând coloniști germani pentru a repopula teritoriile devastate. Invazia a demonstrat vulnerabilitatea regiunii în fața atacurilor nomade și a dus la schimbări majore în organizarea defensivă a Transilvaniei.

1437: A izbucnit răscoala țărănească de la Bobâlna.

La începutul secolului al XV-lea, țăranii transilvăneni erau supuși unor obligații tot mai împovărătoare. Nobilimea maghiară, sprijinită de Biserică și de administrația regală, impunea taxe excesive și corvezi grele. Situația s-a agravat în 1437, când episcopul de Alba Iulia a introdus o nouă taxă, numită „dijma” (o zecime din producție), iar nobilimea a impus alte obligații fiscale.
În plus, țăranii erau nemulțumiți de statutul lor juridic inferior și de faptul că nu aveau acces la justiție în fața nobililor. În acest context, tensiunile sociale au atins un punct critic, iar nemulțumirile au condus la izbucnirea răscoalei.
Răscoala a început în primăvara lui 1437 în zona Bobâlnei, un sat situat lângă Dej. Țăranii, alături de mici nobili și orășeni nemulțumiți, s-au organizat sub conducerea unor lideri precum Anton Budai Nagy și au format o „uniune frățească” împotriva asupritorilor.
Revolta a avut inițial succes. Țăranii au reușit să cucerească mai multe fortificații și să învingă trupele nobiliare trimise împotriva lor. În iulie 1437, răsculații au obținut chiar recunoașterea unor drepturi printr-un acord temporar semnat cu nobilimea.
Totuși, această victorie nu a durat mult. În toamna aceluiași an, nobilii, speriați de pericolul unei revolte mai ample, s-au aliat cu clerul catolic și cu sașii și secuii, formând ceea ce avea să devină cunoscută drept Unio Trium Nationum. Această alianță a organizat o campanie brutală împotriva răsculaților.
După mai multe lupte, răscoala a fost înfrântă definitiv în decembrie 1437. Liderii revoltei au fost capturați și executați, iar țăranii au fost reprimați cu cruzime.

1492: Edictul de la Alhambra: evreilor spanioli li se pune în vedere ca în termen de patru luni să se convertească la creștinism sau să părăsească țara.

La sfârșitul secolului al XV-lea, Spania era în plin proces de unificare religioasă sub conducerea monarhilor catolici. În 1492, după Reconquista – recucerirea teritoriilor iberice de la musulmani – regatul spaniol a obținut victoria finală prin cucerirea Granadei, ultimul bastion musulman din Peninsula Iberică.
În această perioadă, Biserica Catolică și Inchiziția spaniolă, condusă de Torquemada, vedeau evreii ca pe o amenințare la adresa unității religioase a regatului. Deși mulți evrei se convertiseră deja la creștinism (conversos sau marranos), suspiciunile că aceștia practicau iudaismul în secret au dus la o campanie sistematică de persecuție. În acest context, Edictul de la Alhambra a fost justificat prin dorința de a elimina orice influență evreiască asupra populației creștine.
Edictul de la Alhambra impunea evreilor următoarele condiții:
Aveau la dispoziție patru luni pentru a părăsi teritoriile spaniole sau pentru a se converti la creștinism.
Li se interzicea să ia cu ei aur, argint sau alte bunuri de valoare, ceea ce îi lăsa într-o situație extrem de precară.
Cei care rămâneau fără a se converti erau condamnați la moarte.
Se estimează că între 100.000 și 200.000 de evrei au fost forțați să plece din Spania, iar alți 50.000 au ales convertirea pentru a putea rămâne.
Plecarea evreilor a avut consecințe profunde atât pentru comunitatea evreiască, cât și pentru Spania. Evreii expulzați s-au refugiat în diverse regiuni, inclusiv în Imperiul Otoman, Portugalia, Italia, Olanda și Africa de Nord. Mulți dintre aceștia, cunoscuți drept sefarzi, și-au păstrat limba și tradițiile timp de secole.
Pentru Spania, expulzarea a avut un impact economic negativ, deoarece evreii formau o parte importantă a clasei comerciale și intelectuale. Cu toate acestea, monarhia spaniolă a considerat măsura necesară pentru a impune uniformitatea religioasă, consolidând astfel regatul catolic.

1778: Exploratorul englez James Cook a ajuns pe Insula Vancouver și a revendicat-o în numele Regatului Marii Britanii.

1889: A fost inaugurat Turnul Eiffel, cea mai înaltă construcție din lume la acea vreme (324 m) și percepută de către majoritatea populației orașului Paris ca fiind o „rușine” care ar trebui să rămână doar 20 de ani.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța dorea să marcheze centenarul Revoluției Franceze printr-o expoziție universală grandioasă, menită să demonstreze progresul tehnologic și artistic al națiunii. În acest context, a fost lansat un concurs pentru realizarea unei structuri impresionante în centrul Parisului.
Gustave Eiffel, un inginer deja renumit pentru construcțiile sale metalice, a câștigat proiectul cu un turn revoluționar din fier forjat. Designul său a fost conceput de Maurice Koechlin și Émile Nouguier, iar arhitectul Stephen Sauvestre a adăugat detaliile estetice finale.
Încă din faza inițială, turnul a stârnit critici aprinse. Un grup de artiști și intelectuali, printre care Guy de Maupassant, Charles Gounod și Alexandre Dumas fiul, au semnat o scrisoare deschisă în Le Temps, numind turnul „o monstruozitate inutilă și grotescă” care ar „desfigura” Parisul. Se aștepta ca structura să fie demontată după 20 de ani, conform concesiunii inițiale.
În ciuda opoziției, Eiffel și-a apărat creația, susținând că turnul nu doar că era o realizare inginerească de excepție, dar avea și aplicații științifice, precum cercetările în aerodinamică și comunicațiile radio.
Lucrările au început în 1887 și s-au desfășurat pe o perioadă de doi ani, două luni și cinci zile. Turnul a fost ridicat din peste 18.000 de piese de fier forjat, îmbinate cu 2,5 milioane de nituri. La momentul finalizării, era cea mai înaltă construcție realizată de om, depășind Catedrala din Köln și obeliscul de la Washington.
Pe 31 martie 1889, Eiffel a urcat personal cele 1.710 trepte până în vârf pentru a inaugura oficial turnul, ridicând steagul Franței. Deși inițial parizienii au fost sceptici, turnul a atras peste 2 milioane de vizitatori în primul an.
Deși construcția trebuia demolată după 20 de ani, turnul a fost salvat datorită utilizării sale în telegrafia radio, devenind un element esențial pentru comunicațiile franceze. În timpul Primului Război Mondial, antenele sale au interceptat mesaje inamice, demonstrând valoarea strategică a structurii.
Astăzi, Turnul Eiffel este unul dintre cele mai vizitate monumente din lume și un simbol al eleganței și ingeniozității franceze. De la „rușinea Parisului”, el s-a transformat într-unul dintre cele mai iubite și recunoscute repere arhitecturale din lume.

1938: Carol al II-lea a desființat toate partidele politice și a instituit Consiliul de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri „consilieri regali” numiți de rege, cu rang de miniștri de stat.

Anii ’30 au fost marcați de instabilitate politică în România, cu guverne care se schimbau frecvent și cu ascensiunea rapidă a mișcărilor extremiste, în special Garda de Fier. Carol al II-lea, revenit pe tron în 1930 după ce fusese exclus din succesiune, urmărea să își consolideze puterea și să reducă influența partidelor tradiționale, dar și a forțelor extremiste care amenințau stabilitatea țării.
La sfârșitul anului 1937, alegerile parlamentare nu au oferit un câștigător clar, iar regele a refuzat să dea mandat de guvernare Partidului Național Liberal, oferindu-l în schimb lui Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin, o formațiune de extremă dreapta. Guvernul Goga a durat doar câteva săptămâni, în contextul unei crize politice și economice tot mai grave.
Pe 10 februarie 1938, Carol al II-lea a declarat legea marțială și a demis guvernul Goga, asumându-și puteri depline. Totodată, a suspendat Constituția din 1923 și a impus o nouă Constituție, care transforma România într-o monarhie autoritară.
Principalele schimbări introduse de noul regim:
Desființarea partidelor politice, interzicând activitatea oricăror formațiuni politice.
Înlocuirea democrației parlamentare cu un sistem în care puterea era concentrată în mâinile regelui.
Înființarea Consiliului de Coroană, format din „consilieri regali” numiți de Carol al II-lea, care aveau rol de miniștri de stat, dar fără a fi aleși democratic.
O nouă Constituție (adoptată prin referendum pe 27 februarie 1938), care întărea autoritatea regală și reducea semnificativ rolul Parlamentului.
Prin această mișcare, Carol al II-lea și-a asigurat controlul absolut asupra statului, instaurând un regim personalist. Totuși, dictatura regală nu a reușit să aducă stabilitatea dorită. Regele a creat în 1938 Frontul Renașterii Naționale, un partid unic menit să înlocuiască vechiul sistem politic, dar acesta nu a reușit să câștige sprijinul populației.
În paralel, regimul a intensificat represiunea împotriva Gărzii de Fier, culminând cu arestarea și execuția lui Corneliu Zelea Codreanu și a altor lideri legionari în noiembrie 1938.
Pe plan extern, România era prinsă între presiunile Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice, iar în 1940, în urma pierderii Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ardealului de Nord, Carol al II-lea a fost forțat să abdice în favoarea fiului său, Mihai I, punând astfel capăt regimului său autoritar.

1966: Lansarea navei spațiale sovietice fără echipaj uman, Luna 10, primul vehicul spațial care a intrat pe orbita Lunii.

1994: Într-un articol din revista Nature, William H. Kimbel, Donald C. Johanson și Yoel Rak au raportat găsirea primului craniu complet al unui Australopithecus afarensis la Hadar, Etiopia.

1995: Zborul 371 al TAROM s-a prăbușit lângă localitatea Balotești, la scurt timp după decolarea de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă.

Aeronava Airbus A310, înmatriculată YR-LCC, era un avion relativ nou, intrat în flota TAROM în 1994. Echipajul era experimentat, cu căpitanul Liviu Bătăreț, 48 de ani, având peste 14.000 de ore de zbor, și copilotul Ionel Stoi, 51 de ani, cu peste 8.000 de ore de experiență. Zborul 371 a decolat de pe Aeroportul Internațional Henri Coandă (Otopeni) la ora 9:06, cu destinația Bruxelles. Totul părea normal în primele momente după decolare, dar la doar două minute și 10 secunde de la desprinderea de sol, avionul a început să piardă altitudine rapid, intrând într-un picaj necontrolat.
La scurt timp după decolare, motoarele au trecut automat pe putere maximă pentru a compensa o reducere bruscă a puterii pe motorul stâng, provocată de o defecțiune a sistemului de comandă automată.
Copilotul, care pilota avionul, a încercat să compenseze problema, dar în acel moment căpitanul Bătăreț a suferit un infarct și a devenit incapacitat, rămânând nemișcat pe scaun.
Copilotul Stoi a încercat să redreseze aeronava, dar, în absența ajutorului căpitanului și cu o defecțiune tehnică la sistemul de control al motorului, avionul a intrat într-un picaj necontrolat.
La ora 9:08, la doar 2 minute și 13 secunde după decolare, aeronava s-a prăbușit într-un câmp de lângă Balotești, la o viteză de peste 500 km/h, explodând la impact.

1998 – Netscape lansează codul sursă Mozilla sub o licență open source.
În anii ’90, Netscape Navigator era lider pe piața browserelor web, dominând în primii ani ai internetului comercial. Cu toate acestea, odată cu lansarea Internet Explorer de către Microsoft și integrarea acestuia în sistemul de operare Windows, Netscape a început să piardă teren. Microsoft a folosit strategii agresive pentru a impune propriul browser, declanșând astfel ceea ce a devenit cunoscut drept „Războiul browserelor”.
În fața acestui declin, Netscape a ales o strategie neconvențională: în loc să încerce să lupte singură împotriva gigantului Microsoft, a decis să facă public codul său sursă, sperând că dezvoltatorii din întreaga lume vor contribui la îmbunătățirea acestuia. Astfel, a luat naștere Mozilla, o organizație care avea să revoluționeze lumea software-ului open source.
Lansarea codului sursă al browserului Netscape sub licență open source a fost un moment de referință. Pe de o parte, a contribuit la popularizarea modelului de dezvoltare open source, arătând că software-ul colaborativ poate fi la fel de competitiv, dacă nu chiar superior celui proprietar. Pe de altă parte, a plantat semințele unei alternative viabile la hegemonia Microsoft.
Mozilla a devenit un proiect comunitar, iar munca voluntarilor și a dezvoltatorilor din întreaga lume a dus în cele din urmă la lansarea browserului Mozilla Firefox în 2004. Firefox a reușit să recâștige o parte din cota de piață pierdută de Netscape și a forțat Microsoft să inoveze din nou în domeniul browserelor web, după ani de stagnare cu Internet Explorer.