Ramona Băluțescu August 13, 2021

 

Singura dată când se putea să-mi trebuiască sânge extern a fost la 4 ani, în 1977, în ziua cutremurului. În București a fost nevoie, atunci, de o maree înaltă de sânge. Mie, în Arad, până la urmă nu mi-a trebuit, cel mai degrabă (nu mai știu, spun doar în funcție de diagnostic) – doar am pierdut, în timpul intervenției chirurgicale. Pe atunci eram doar un copil bucălat, ce absenta de la grădiniță și regreta că pierde partea cu purtatul mărțișorului. În timp, însă, am tot auzit despre ce s-a întîmplat atunci, în jurul cutremurului. Și am legat asta de două lucruri: de cât de important e să ajute armata, în dezastre (adăugându-se și poveștile bunicilor, cu inundațiile Mureșului, tot în Arad, și cum rostea bunica, ce nu avusese româna ca primă limbă, cu drag, ”soldățeii noștri”, când îmi spunea despre asta), și faptul că e nevoie de sânge, să fie sânge, să existe un stoc pregătit.

Am crescut, am aflat că există donatori, care merg la intervale regulate și dau din sângele lor să le fie bine altora. Îmi era frică de ace și nu credeam că o să ajung vreodată printre ei, printre acei donatori. Plus că ani de zile mă știam anemică.

Apoi s-a întâmplat acea primă dată. Tatăl unei colege din clubul de speologie cu care ieșeam avea nevoie de sânge, ne-am organizat, ne-am dus să donăm mulți din club. Mi s-a spus, la Centrul de Transfuzie Sanguină Timișoara că nu sunt anemică, mi s-au explicat condițiile pentru donare, le îndeplineam, acul a fost acolo, ce e drept, dar a fost compensat de o imensă bucurie, după donare. Mă uitam la oamenii din jurul meu, ce stăteau cu vena pregătită pentru pacienții din Județean, din celelalte spitale din oraș, sau pentru stocul pregătit pentru dezastre sau cereri aparte. Am O negativ, cei de la centru mi-au spus că s-ar bucura să vin să mai donez. Că e nevoie de Rh-ul meu.

Au trecut aproape două decenii de atunci. Am revenit. Mi-am impus să nu mai am probleme cu acele, și am reușit. A fost atât de mare bucuria aceea de a te vedea ajutând, neabstract, efectiv, niște oameni, chiar necunoscuți, să rămână în viață, încât acum sunt alt om. Zâmbesc când asistenta se apropie cu acul, de e una nouă îmi cer scuze pentru vasele proaste și o îndemn: ”Intrați, scociorâți, nu mă deranjează – sigur, anatomic, e ceva ce trece pe acolo”. Și sunt liniștită. Nu mimez. Am ajuns la liniște. E o mică durere asumată, pe care o privesc zâmbind, și atât. Lucru ce mi-a ajutat și când a trebuit să stau în spital, datorită unui infarct pulmonar, și am devenit perniță de ace. Am fost cel mai cooperant pacient. (OK, cu acele, nu cu țintuitul de pat).

La șapte ani după acea primă donare eram, deja de o vreme, unul dintre donatorii ce apăreau des la ușa Centrului. Cât de des permitea legea, și un strop mai des, din cauza Rh-ului meu mai rar. Și pentru că, uneori, eram chemată, când era bai. Atunci am scris, legat de cazul unui individ din BOR ce vorbea enoriașilor împotriva donărilor de orice fel (probabil excluzând daniile spre biserică) următoarele pasaje, într-un articol:

De curând am împlinit 10 litri de sânge donaţi în ultimii 7 ani – dublul cantităţii de sânge pe care o plimbă după el, în corp, un adult normal, în momentul delta te. Cam cât intră pe un raft mic cu sticle de Cola: 5 sticle a câte 2 litri fiecare. Cam 22 din pungile care se folosesc acum în operaţii.

Sângele e compus din celule specializate, care fac anume chestii – “la vârsta asta” nu le mai înveţi giumbuşlucuri noi, nu sunt celule meristematice, nu ar putea face altceva decât ştiu, nu pot să devină altceva, “când vor fi mari” – ceea ce înseamnă, pe de altă parte, că nici nu duc cu ele particularităţi care să poată influenţa receptorul.

Nimic din viaţa, gândurile, speranţele, durerile sau visele cuiva care donează sânge, nimic din dragostea, panica sau ura mea nu trece în pungile de plastic transparent, legănate în momentul recoltării, în care migrează o parte din viaţa mea. Nimic de aici nu va schimba ceva în cel care va trăi datorită acelor picuri de sânge. Doar abstractul meu gând de bine pluteşte pe undeva, dincolo de instrumente de măsură sau puncte de reper.

Sângele e aceeaşi masă de celule şi plasmă indiferent de vine de la bogaţi sau săraci, de la femei sau bărbaţi, de la homosexuali sau persoane ce se iubesc cu altele de alt sex decât al lor, de la soldaţi sau metalurgişti, de la ţigani sau papuaşi. Acelaşi. Doar grupele de sânge diferă, şi Rh-ul.

Sângele meu este O negativ, ceea ce mă face deosebit de plăcută personalului de la Centrul de Transfuzii Timişoara. Nu pentru că aş fi “donor universal” – nu se foloseşte de multă vreme O pentru alte grupe de sânge – ci pentru Rh-ul negativ.

Şi totuşi, după toate astea, după ce o parte intrinsecă din tine devine mai puţin spre deloc Băluţescu atunci când trece prin acul gros, ca să nu se coaguleze nimic pe traseu, mă întreb uneori cum sunt oamenii aceia neştiuţi, care ajung pe masă, sub sclipirile sculelor de metal care îi despică, îi râcâie, îi cos şi “descos”, ce rămâne dincolo de bonurile de masă şi de bonul de transport la preţ redus care vin de aici.

Ce legătură din aceea nepipăibilă, greu de cuantificat – poate imposibil de cuantificat – se face între tine, care ţi-ai împuţinat, iar, substanţa, şi cel care ţi-a primit în corpul său sângele, mai întâi ca masă reîncălzită de aparate, apoi adaptat la temperatura noului corp, la mişcarea lui interioară, la viaţa lui, implicit. Omul acela nu devine o parte din mine şi nici eu nu devin o parte din el.

Dar mă gândesc aşa, ca un filolog care are, uneori, prea mult timp, spre gândire, ce-ar fi de s-ar întâmpla ca atunci când o populaţie avansată din punct de vedere tehnologic cucereşte una rudimentară şi îşi impune spre folosinţă cuvintele ei elaborate, din multe silabe, făcute să desemneze lucruri nemavăzute până atunci de cei cuceriţi… Ce-ar fi de visele bune dintre cele două maree de sânge s-ar amesteca şi mai binele ar câştiga? Ce-ar fi de am deveni mai buni, aşa, mai drepţi, mai toleranţi?

Dar binele nu stă în sticle de Cola, ca o mâzgă mai grea decât apa, ce să se aşeze liniştită, resemnată, pe fund de recipient, în funcţie de gravitaţia unui punct anume din spaţiu… Binele a fost inventat înainte de Dumnezeul fiecărei religii, a rodit mai multe mlădiţe cu el, dar sălăşuieşte în fiecare din noi nu în funcţie de loc sau cetate ci în funcţie de interesul personal al fiecăruia dintre noi.

Nimic, absolut nimic nu rodeşte din drojdia gândului bun care creşte abstract, ca o mlădiţă de Saccharomyces ellipsoideus (ok, drojdia de vin nu e abstractă, doar că puţini o cunosc), prin o transfuzie de sânge.

Călugărul din Arad care trăieşte şi datorită transfuziilor de sânge primit de la oameni ca mine, şi care vorbeşte acum împotriva transplantului, nu a învăţat nimic de la viaţă. La el m-am gândit în timp ce pompam la sângele propriu, trimiţându-l în pungă, deschizînd şi închizînd pumnul stâng, cu acul în vas, în vreme ce cu dreapta îmi studiam fişa de donator întinsă pe 7 ani şi am constatat că tocmai împlinesc rotunda cifră a celor câteva sticle de Cola aliniate înspre viaţa altora.

Uneori mi-aş dori ca “panta rhei” din greacă să fi putut cu adevărat să conţină ideea curgerii în cuvintele ce o compun. Ca abstractul să aibă o parte de apucat. Dar atunci, vorba unui pilot de demult, după “zborurile noastre” cerul s-ar acoperi de o dantelărie ciudată, care n-ar mai lăsa lumina soarelui să pătrundă…

Nimic nu trece din noi, prin sângele nostru, găzduit temporar în pungi de plastic, culcuşit în afară de corp, în alt corp. Viaţa, binele, căldura sunt omorâte de plaurii toxici ai unor “suflete de plastic”. Călugărul din Arad este un om de plastic, cu adresă de mail, cu biserică amplificată stereo eficient dar recipient al unui sânge din care n-a învăţat nimic. Sângele din sticlele de Cola a rămas doar Cola în cazul lui.”

De atunci n-am mai numărat cât am donat, sau de câte ori. Pe ultima mea fișă scria ”20”, dar asta era doar de când s-a introdus computerizarea la Centru. Între timp am ajuns și în Registrul donatorilor de celule stem. La cererea mea insistentă și în ciuda unui sictir monumental al celei care mi-a completat hârtiile, atunci. În două rânduri m-am dat peste cap să verific eu de aș fi compatibilă cu persoane care aveau leucemie – nu eram… Și mi-a părut rău… Nu am putut face decât să scriu despre oamenii care au donat și pe linia asta, doi donatori din Oradea, o coordonatoare din Șimleu și un receptor din Cluj. Țin legătura, peste ani, cu toți patru – sunt oameni faini. Horațiu, receptorul, pornind de la titlul materialului pe care l-am dat atunci, despre el, mi-a spus într-o zi, când vorbeam tot de chestii medicale: ”Și tu ești Greta”. Mi s-a părut că nu mi se cuvine. Dar mă străduiesc, Horațiu, mă străduiesc…

Cum spun, nu mai știu cât am donat, pe lângă cei 10 litri de acum șapte ani. Poate am ajuns la dublu. Se spune că o pungă de sânge poate ajuta trei oameni. Într-un litru sunt ceva mai mult de două pungi. Îmi imaginez o mică armată de oameni care trec pe lângă mine, pe stradă, sau urcă pe lângă mine, în tramvai, în Timișoara mea, și funcționează și cu ajutorul sângelui meu. Și zâmbesc iar. Am nevoie să știu că pot să ajut. E ce mă duce mai bine de pe azi pe mâine. De atunci am scos și o carte, ”Inimă, transplant, donare – abordare jurnalistică” – era primul meu volum publicat. Câteva din materiale vizau și transfuziile sanguine, cum, în timp, mi-am făcut prieteni și colaboratori și aici.

Azi am mers să donez iar. Azi am putut. Am văzut ”cum îmi mișcă sângele”, dimineața, la Municipal, unde mi-au luat, iar, o țâră, pentru testul de anticorpi. Ultima dată mi-au zis că nu are rost să merg să încerc să donez, situația nu era prea bună. Înainte de asta, multe luni, luasem medicamente anticoagulante și nu aveam voie să donez. Azi a fost ok, am fugit și la Centrul de Sânge. Îmi era dor. Era prima dată, de când cu Covidul, când urma să donez. M-am înarmat cu certificatul de vaccinare, am băut apa reglementară, mă odihnisem, câta. A fost bine, testele preliminare m-au arătat ca ok.

Personalul, în afară de trei persoane, se schimbase. Am fost întrebată de mai multe ori (de către persoane diferite) dacă am mai donat. Am spus – de nenumărate ori. Asistenta tânără și simpatică (și nouă) ce mi-a băgat acul în venă a repetat, oarecum nedumerită ”nenumărate”. Și s-a pus, totuși, să-mi spună poezia cu ce să fac și să nu fac. Am zâmbit iar. Dar aveam mască. Am lăsat-o să turuie. Vorbea convinsă, blazarea încă nu a prins-o. Sper să vină sau niciodată, sau cât mai târziu.

O dau pe glumă. În fine, -semi. O întreb de porc. Rămâne destul de nedumerită. Spun: ”Nu primesc porc?” Înțelege că e ceva ce nu poate fi aberant, par persoană serioasă. (!) Îi spun că, mai demult, era și un porc de dat la el, de strâns în pumn, să-ți iasă sângele mai bine. Zice – a, s-or mai stricat. Vă dau minge. Sunt exact pe patul din care, acum trei ani, o fostă prefectă a Timișului primise porc, pentru donare, și făcea pe pisi la întrebările pe care i le puneam. Bună și mingea.

Sigur, copilul rău din mine rânjește, și fac câteva poze exact pentru că scrie că pozatul e interzis, ceea ce e aberant, dar știu și de la cine, și de la ce a ajuns chestia asta acolo. Îmi asum că e ok să o fac, fiind cu un scop bun. Simt că trebuie să scriu despre asta – și, iată, o fac. Și va trebui să ilustrez cumva.

Sunt persoana numărul 100 pe ziua de azi. Mă bucură numărul, dar se poate și mai bine. Sunt mulți relativ tineri – 30-40 de ani, persoane ce nu vin aici pentru bonurile de masă. Cred. Câțiva îmi spun că au venit pentru un caz de care au aflat, al unui copil cu probleme oncologice. Le spun că vor vedea ce satisfacție vor simți, că pot să ajute, și că sper să îi revăd acolo. Mă aud vorbind – sunt aproape ca o gazdă.

Formularul pre-donare e și mai stufos, pe alocuri aberant, stau o oră și jumătate până pot să o tai, deși sângele meu a ieșit repede și bine – sunt lucruri ce se pot face pentru ca treaba asta să meargă mai bine. Doar să vrea cineva. Sau să întrebe cum. Dar, una peste alta, ideea e că se întâmplă. Aproape de noi. În alt an cu Covid, da. Dar… e nevoie…

Și aș vrea să luați în considerare să o faceți și voi, cei care încă n-ați mai făcut-o. Treceți de basmele cu frica, sau cu ce aveți sau n-aveți (cum eram și eu, mai demult). Întrebați de cerințe. Pe medici sau chiar pe mine. Mergeți și încercați. Nu e mare brânză acul ăla. Vă garantez. Iar bucuria de a putea ajuta… Uitați-vă, când ieșiți de la Centrul de Transfuzii Sanguine, că tot ieșiți bot în bot cu Județeanul, la cineva ce pleacă de acolo, cu nedumerirea celui care iese la lumină după o vreme în care a zăcut în pat. La mersul acela șovăielnic, la felul în care, aproape nedumerit de ce i se întâmplă, încearcă să prindă un taxi. Închipuiți-vă că veți contribui la viața unui astfel de om. Sau chiar a dumneavoastră – pentru că, în viață, lucrurile se întorc.

Nu cred în karma, soartă, ceasul rău pisica 13 sau în zei. Nu cred că ar fi cineva care să pună cu mâna pedeapsă sau răsplată. Dar cred altceva. Că un resort firesc, social, bifează ca, atunci când faci binele, înlănțuirea cu ceilalți să ducă să îți fie răsplătit acel bine. (Și la rău, la fel). E doar o reacție firească a mediului – nimic straniu, nimic de neînțeles.

Spune un proverb turcesc: fă binele și aruncă-l în mare, de nu se va întoarce, ți-l va aduce măcar un pește. E cu țîfru treaba. Se poate discuta mult. Dar cred în asta. Cred, dincolo de religii sau bau-bau-uri, că trebuie să facem bine. E nevoie de sânge, și în an de Covid. Și vara. Și în vacanță. Și în altă zi decât luni sau vineri. Și atunci când nu e mama ta implicată, sau colegul tău. Du-te și donează. Întreabă-mă. Socotește-te. Dar fă binele și așa. Omul din tramvai, unul, neștiut, dar care SIGUR există te va avea de erou. Și vei putea zâmbi altfel, lângă toate alte rele ale vieții… În timp ce scriu, primesc sms-un ăsta: ”Vă mulțumim pentru darul pe care ni l-ați oferit, în numele nostru și al bolnavilor din spitale. Centrul de Transfuzie Sanguină Timișoara”. Să fie într-un ceas bun!

Ramona Băluțescu

Citește și:  „Doamna Mari Baban, cu Covid, nu există. Am inventat-o noi.”

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*