Nu e simplu să spui cuiva „te iubesc”, prima dată. Uneori chiar rămâne fără să fie spus, și nici celălalt nu spune, ca să adaugi, simplu, „și eu”, și o poveste ce putea să fie, de ar fi fost stropul ăla de curaj, nu a mai avut niciodată loc.
Dar e mai simplu, cred, decât – să spunem – să alegi momentul când să îți omori câinele. Să te ascunzi după „a-l adormi”, „a-l trimite peste podul de curcubeu”, chiar atunci când suferă de ceva ce știi că nu va trece niciodată, și va fi din rău mai rău. Doar că, de ajungi în situația asta, privindu-l, e greu să decizi: ok, până atunci vei fi, și de atunci nu vei mai fi, și asta pentru că așa am crezut eu că e mai bine. Și zilele, minutele, capătă o altă semnificație, atunci.
Dar e și mai greu să îți lași casa. Poate cel mai greu. Cumplit de greu. S-a mai întâmplat, în istorie. S-a mai spus, în istorie: „rămânem, nu ne vor omorî”. Și au căzut pe ei obuze, sau au fost duși în lagăre de exterminare, și chinuiți, și gazați. Dar e un pariu (paradoxal, se poate spune și ruletă rusească, aici) cu viața. Cât riști, de unde începi riscul de a pleca?
Îmi stă mâncarea în gât. Eu am chestii în frigider, am mâncat azi deja de două ori. Am frigider. Alții nu au. Sau încep să nu mai aibă. Alții, nu foarte departe, într-o țară unde am ajuns și eu. Unii vin încoace. Alții, încă nu. Pentru că e cumplit de greu să decizi când să pleci. Dacă să pleci.
Știu ce înseamnă să pleci dintr-un război. Sau să alegi să rămâi. Am dat de refugiați de toate etniile și credințele, când cu războaiele fostei Iugoslavii, am și găzduit un refugiat, am dat de cei care nu au plecat de la război și s-a întâmplat că am și trecut Muntele Igman, în 1994, în noiembrie, noaptea, sub o ploaie de obuze, acompaniind o familie ce se întorcea… la război. Femeia fusese în Germania cu un băiețel de cinci ani, care fusese operat pe inimă, copilul era cu noi, tatăl, în armata bosniacă, urcase din oraș, ne preluase pe munte, ne călăuzea să nu ajungem la cei care voiau să ne omoare, care îi omorâseră deja pe cei ce ieșiseră din Sarajevo – în toamna aceea drumul pe care îl făceam era considerat cel mai periculos de pe Pământ…
Oamenii speră. În cutia Pandorei, legenda spune că ultimul lucru care a rămas a fost speranța. Oamenii speră că se vor vindeca de cancer, când au ajuns la fază terminală. Speră că lucrurile se vor îndrepta, când ogoarele le sunt bătute de grindină și măturate de secetă. Speră și când pare fără rost. Rostul, ca rostrul acipenseridelor, al peștilor atâta de vechi încât par înțelepți, ne prelungește și ne dă temei. De există. De nu ni-l confecționăm noi din țiple pe care nu te poți sprijini.
Am mâncat cu noduri, azi. Nu mi-a mai venit să pun glumițe pe Fb, să râd, să mai bag bancuri cu Putin. Mă uit la poze cu oameni care au plecat cu cățeii după ei, la copilul care a ales să-și salveze ghiveciul cu cactusul, poza Nadejdei Roșcovanu, de la Vama Palanca, realizată pentru jurnal.md.
Și tot ipocrizie îmi pare ce fac și eu. Cu ce e copilul cu cactusul diferit de refugiații care mă sperie puțin când merg la Auchan Nord, în Timișoara, ei pierzând vremea pe câmpul pe lângă care trebuie să trec? Cu asta, că sunt mai închiși la culoare? Că cred în alți zei? Dar eu nici măcar nu cred în zei… Și aș vrea să cred că nu împart oamenii după culori…
De ce ne frământăm acum să găsim soluții pentru refugiații ucrainieni (nu că nu ar fi bine asta – dimpotrivă, e excelent!), dar nefericiții din zonele musulmane ne sperie?… De unde ne începe empatia, de la ce?…
Dincolo de asta, ne uităm la televizor cum, în 2022, cineva decide invadarea altei țări pe motive absurde. Vor muri, au început să moară, iar, oameni. Fără sens. Într-un război ce putea fi evitat. Nu, nu vreau să știu ce e în capul lui Putin, nu mă interesează. Vreau să fie oprit. Și totuși, datorită modului în care se poartă războaiele, azi, nu e așa ușor… Nu e deloc ușor, în fapt.
Și, când scriu asta, din confortul Timișoarei mele unde vine, de câteva zile, primăvara, un alt părinte trebuie să decidă cel mai greu lucru din viața lui: să își ia copilul de mânuță și să plece. Unde?… Cu ce?… Am dat exercițiul ăsta de gândire studenților, când am vorbit despre Holocaust: trebuie să pleci repede, nu știi pentru cât timp, nu știi de ce vei da pe drum. Ce iei cu tine, util, simbolic, ne-greu?… Părea abstract. Departe. De demult. Dar se întâmplă iar. Lângă noi. Empatizăm mai ușor folosind criteriul proximității…
Am colegi la granița cu Ucraina, la Sighet. I-am cerut fotografului timișorean Virgil Simonescu o poză cu orice, doar să fie de acolo, să ilustrez un material ce nu e știre – mi-a dat trei fotografii. Ce rost (!) au materialele care nu sunt știri? Am învățat, în timp, că un text care te invită să te gândești, și face să fie loc pentru încă o fărâmă de empatie în cititor, are rost. Pentru că, poate, din frigiderul nostru o să luăm o bucată pentru un refugiat. Poate o să rupem un ban pentru un copil galben-albăstrui la actul de identitate. (Sau unul musulman, da.) Poate… o să fim un moment mai îngândurați – cu puțin noroc, poate chiar un pic mai buni. Nu se poate ca o mare de stropi de „mai buni” să nu conteze! Așa s-a scris istoria. Cu fragila graniță dintre mai buni și mai puțin buni. Alegeți-vă locul și acum… Va conta.
Ramona Băluțescu