Sunt mai multe feluri de a-l sluji pe Isus, de-l ai ca termen de reper. Prof. univ. dr. Dorel Săndesc, sau, simplu, Dodo, pentru cei ce îi știu extravaganțele mai de aproape, nu se sfiește să le vadă în căi ce alternează de la potecă la bulevard. Ieri conducea președintele țării, să vadă lucrurile noi de la spitalul pe care îl conduce. Dar acum câteva zile, vineri, înainte de Paștele Catolic, găsea un mod inedit de a spăla picioarele comunității, reparând.
De data aceasta a fost Complexul de Servicii Sfântul Francisc, loc în Timișoara pentru cei fără adăpost.
Ca de obicei, o caravană medicală acolo unde sau oamenii ajung mai greu să fie văzuți de medici specialiști, sau medicina de înaltă specializare e departe. Aici nu e nimic departe, geografic vorbind. Dar oamenii au nevoie de acte, apoi de lucrurile care ard, ard cu adevărat. Și atunci e extrem de util să vină cineva cu o mână de medici specialiști, și să ajute, înspre sănătate.
Pornesc cu discuția de la un tânăr cuplu dintre cei cu care ieșim în caravanele medicale ale lui Săndesc – Mădălina și Radu. S-au cunoscut într-o caravană la Brezoi, acum vreo cinci ani. Au fost și la altele, după, au făcut echipă împreună. El era cu aparatura medicală și ea e medic ATI . Ea era medic rezident, el se ocupa cu aparatura medicală și cu consumabilele, cu zona de laborator, când s-au cunoscut. Radu îmi spune că a fost la zeci de caravane, în ani, dar nu ne intersectăm prea des pentru că eu merg la cele de zi, unde nu mereu e nevoie de aparatura de laborator, cum probele acelea merg la Bioclinica.
Le-a luat vreo doi ani de caravane să ajungă împreună. Au văzut că au aceleași gusturi, aceleași glume, le plac aceiași oameni. El era la București, a stat acolo 10 ani, ea la Timișoara, și Radu s-a mutat la Timișoara pentru Mădălina și în curând vor pleca la Tulcea, cum aici e suprasaturație de medici. Au participat și în Deltă la caravane, s-au îndrăgostit de zonă, de oameni, au văzut că e nevoie de medici acolo. Caravanele schimbă vieți – ne aducem aminte, împreună. Au vorbit cu primarii de acolo, au localități izolate unde nu se ajunge decât cu barca. Dar și acolo e nevoie de medici. Iar Mădălina îmi spune: „Vrem să simțim că ajutăm – până la urmă despre asta e meseria noastră”.
Au mai prins căsătorii și relații între cei implicați în caravane. Interesele comune i-au făcut să lege și prietenii. Le amintesc și eu de generații care vin în caravane – la Săvârșin, acum doi ani, cardioloaga Florentina Pârv a venit cu fata ei, care era studentă. Și însărcinată. La caravana de anul trecut de la Partoș aveam deja și generația a treia cu noi.
Și Mădălina are un băiețel de opt ani, întreb dacă deja se visează medic dar deocamdată e mai ocupat cu chestiile netului, și „influencer” pare mai atractiv.
Întreb ce analize face mica țuță de lângă noi, aflu că e vorba de analize de biochimie, țuța, cum spun lucrurilor pe care nu le cunosc, face 24 de analize, printre care proteine totale, globulină, trigliceride, bilirubină totală directă, amilază, creatinină și hemoglobină glicozilată. Nici nu e rău, pentru un obiectuț pe care îl poți căra într-o plasă.
Mă mai învârt printre zonele amenajate pentru cabinetele de specialitate – ca de obicei, colegii mei de caravană au folosit creativ și logic spațiul, în jurul nostru duduie un adevărat spital mișcător, oamenii intră la diversele cabinete după cum sunt îndrumați, totul are noimă și ordine.
Între timp am un dialog și cu gazda noastră, cu care povestim și despre locul în care ne aflăm, în general, dar și despre acțiunea medicală, în special. Și mă bucur să o fac – simt că vorbim aceeași limbă, a celor cu interes în binele semenilor și dincolo de fișa postului.
*
– Sunt Delia Bugariu, șeful Complexului de Servicii Sfântul Francisc, care este în subordinea direcției de asistență socială a Municipiului Timișoara, director Eszteró Emese, în subordinea Primăriei Timișoara.
– O primă întrebare pe care o am de mai multă vreme, pentru că știți că am mai fost cu caravanele la Pădurea Verde, când exista acel așezământ acolo și ni s-a spus de Complexul Sfântul Francisc. Știți cum de s-a ajuns să se folosească numele de Sfântul Francisc?
– Doar o poveste am, legat de asta. O rudă a doamnei Cojan, de dinainte, era Francisc, și cred că de acolo s-a ajuns la Sfântul Francisc. Dar nu am o informație foarte clară.
– Mi-aduc aminte ziua când am venit aici la doamna Rodica Cojan cu mitropolitul Ioan. Era prima vizită pe care o făcea într-un așezământ de genul ăsta. După ce fuseserăm, imediat după instalarea lui, în ianuarie, de Sfântul Ioan, pe Învățătorului. De asta, dat fiindcă știam filiația cu Biserica Ortodoxă, majoritară, consideram că este interesant că se folosește numele unui sfânt catolic. Dar, în același timp, este un sfânt care era legat de săraci, persoanele cu probleme.
– Da, de persoanele sărace, și cred că asta este și legătura cea mai mare, referitor la faptul că s-a pus acest nume.
– Am înțeles. Ce este acum, aici? Vă spusesem că știu clădirea, dar sunt niște ani de când nu am mai fost aici și nu știu ce aveți acum aici. Cui vă adresați? Mai ales că mi-ați spus, înainte de a începe să înregistrăm, despre mutarea centrului pe care îl cunoscuserăm tot prin intermediul caravanelor, de lângă Muzeul Satului. Deci, ați preluat și…
– Complexul de servicii Sfântul Francisc, în momentul de față, are două componente. Are centrul de persoane fără adăpost și are un centru de zi de consiliere și informare.
– Nu mai aveți cantină socială?
– Cantina socială este tot în această locație, dar este de sine stătătoare, în cadrul direcției. Deservește mult mai mult decât centrul acesta.
– Ce capacitate aveți? Cui vă adresați?
– Capacitatea centrului de persoane fără adăpost este de 54 de locuri, în momentul de față, cu posibilități, bineînțeles, de a mări capacitatea. Aceste persoane provin din societate, din comunitate, sunt persoane care au rămas pe străzi, care nu au o locuință, au fost evacuate.
– Uneori nu au nici acte, cel puțin mai demult era așa, pentru că știu că salariații de aici încercau să le găsească identitatea și să ajungă să facă să aibă acte pentru reintegrare socială.
– Așa este. Odată ajunși aici, se oferă niște servicii, în primul rând sociale și, cum ați amintit și dumneavoastră, de identificare a lor, și de a li se face cărțile de identitate provizorii. Ăsta e un prim pas pentru cei care nu au. Este o carte de identitate provizorie, pe un an de zile, este pentru o persoană fără locuință pentru a se identifica în societate.
Cu ajutorul poliției și al evidenței populației li se oferă această posibilitate, de a avea acte de identitate, în vederea reintegrării în societate, pentru că se pot angaja, își pot lua un medic de familie – după aceea pot beneficia de un venit minim garantat.
Dacă sunt probleme de sănătate, dacă persoana e mai în vârstă, poate beneficia de pensie de invaliditate, de e și mai în vârstă, de pensie de limită de vârstă. Dacă sunt cu probleme medicale, de exemplu, pot beneficia de grad de handicap, adică mi se fac actele și primesc un grad de handicap. Asta, pe parte medicală. Pe partea socială este reintegrarea lor.
– Există un timp limită până la care pot să stea aici, de regulă? Pentru că ideal ar fi ca o persoană care își găsește serviciu, are un venit, reușește să ajungă la a își plăti o chirie să elibereze locul pentru cineva.
– Rulajul persoanelor este destul de mare, pentru că în momentul în care reușesc să-și găsească un loc de muncă, de exemplu, sunt ajutați în continuare să-și găsească o chirie.
– Cu cine colaborați pentru realizarea acestui pas? De la a avea un serviciu și niște bani până la a ajunge la o locuință și a pleca de aici. Cum se întâmplă această desprindere?
– În momentul în care vine aici și este apt pentru a munci, încercăm fie prin AJOFM, adică prin forțele de muncă, fie prin diverse societăți care oferă astfel de servicii de recrutare și găsirea unor locuri de muncă, fie prin relații care există deja – există o comunitate de persoane cu care colaborăm pentru a le găsi locuri de muncă.
– Asta este un pas mai repede decât ce întrebam. M-ar interesa desprinderea de aici, pentru că după ce ai loc de muncă și primești niște bani, îți trebuie locuință. Cum se ajunge efectiv la plecatul de aici?
– În momentul în care are veniturile suficiente de mari pentru a își putea permite o chirie într-o locuință, împreună cu personalul de aici, își caută o chirie.
– Chiriile sunt foarte mari. Deci cel mai degrabă de aici se merge în chirie?
– Da, în chirie.
– Adică nici nu mă gândesc la a cumpăra o locuință. De ce vă întreb? Pentru că, de exemplu, pe servicii sociale, în unele locuri există anumite soluții personalizate. De exemplu, pentru reintegrarea minorilor care au crescut în într-un așezământ social, în Oradea s-au construit niște blocuri de locuințe. Colaborați cu municipalitatea astfel încât să există și alte soluții? În afară de faptul că oamenii ăștia strâng niște bani pentru o chirie, s-a întâmplat să există și alte variante?
– Am avut, de-a lungul timpului, câteva cazuri în care s-a primit locuință socială. Destul de puține, dar s-au primit. Se mai poate și lucrul acesta. Alteori, ei se grupează și merg împreună. S-au format grupe între ei.
– Poate uneori se și căsătoresc.
– Da, am avut, anul trecut, un tânăr și o tânără care s-au cunoscut, s-au căsătorit. Au și un copil. Au mers împreună în chirie. Alteori, sunt pur și simplu prietenii care se formează și merg împreună într-o chirie.
– Pentru că e mai ușor când nu ești singur. Gândiți-vă, e ca și cum ai slobozi un peștișor de acvariu în ocean. Du-te și descurcă-te. Nu e chiar așa de simplu. Acela e pasul, probabil, cel mai dramatic.
– E adevărat. În momentul în care își găsesc chirie, atunci sunt monitorizați o perioadă. Ei lasă niște numere de telefon. Nu sunt ușoare soluțiile de găsire a unor locuri unde să meargă. Poate de aceea de multe ori unii stau mai mult aici. Dar, până la urmă, își găsesc o cale.
– Cât de comozi sunt oamenii? Întâlniți cazuri în care oamenii nu vor să plece? Sau, poate, psihologic este greu să se apropie de o uzanță zilnică atunci când, poate, au stat pe străzi sau au avut o perioadă mai mare de…
– Există o tendință. De ajungi pe stradă, există o libertate. Totuși, într-un centru sunt niște reguli. Adică reguli legate de conviețuirea între ei, de a nu consuma alcool înăuntru, de a nu consuma droguri, de a participa la activitățile curente de igienizare a centrului, de servire a mesei. Deci, o întreținere a spațiului. Și atunci, uneori, sunt mai refractari la regulile astea.
– Dar poate chiar și perioada în care dumneavoastră îi reînvățați cu regulile astea îi ajută să se pregătească pentru serviciul nou.
– Exact. Sunt educatorii care lucrează în schimb 24 din 24, 7 din 7, și care asigură legătura permanentă cu ei și îi monitorizează în sensul ăsta, tot ce fac în centru, la toate activitățile la care trebuie să participe. Există niște programări ale lor pentru a face diverse activități în centru. Există în centru și servicii psihologice și medicale. De bază, e adevărat, dar există. Avem asistent medical, avem chiar și un doctor pe tot complexul care asigură partea de supraveghiere și de monitorizare, de legătură cu medicii specialiști.
– Atunci când ați preluat persoanele de la Pădurea Verde, ați ajuns la capacitate maximă? Sau cum ați gestionat treaba asta? Pentru că am fost acolo, erau oameni cu uzanțele lor, cu prieteniile, familiile.
– Și de acolo au fost persoane cărora li s-au găsit niște soluții. În afară de asta, pe perioada iernii, avem adăpostul de urgență, însemnând că într-un spațiu din Zona Girocului este o centrală termică unde s-a amenajat pentru ei.
– Da, exact ca și cea de pe Învățătorului.
– S-a obținut acest spațiu care este mult mai bun, adică mai igienic, mai mare, mai ușor de întreținut.
– Nu ar fi fost util să aveți două spații? Gândiți-vă, sunt cumva două zone complementare ale orașului.
– E adevărat, dar în momentul de față, ajunge acel spațiu – poate pe un viitor vom vedea, dar în momentul de față au fost șaptezeci de locuri acolo.
– Știți că acolo, pe Învățătorului, exact lângă, cum era ieșirea din acea centrală, erați pe câmpul ăla, acolo s-a făcut grădiniță.
– A fost și asta, probabil, unul din lucrurile care ne-a limitat zona. Uneori din comunitate se crede că nu vrem să facem. Îi luăm pe toți care vin. În perioada aceea a iernii n-a fost o persoană care să vină să nu fie luată în adăpostul de urgență. Și s-a colaborat cu Poliția Locală, care i-a strâns de pe stradă, cu Serviciul Maltez, care i-a strâns de pe stradă, cu ISU, care i-a strâns pe stradă, cu Ambulanța. Au fost aduși absolut toți care au dorit. Celorlalți care n-au dorit, li s-au oferit ceai, pătură. Și comunitatea… Atâta ajutor ca în anul ăsta n-am primit niciodată. În anul ăsta s-a venit, s-a făcut apel pentru haine. De la Druckeria, de exemplu, am primit o grămadă de haine de bărbați. De la alte instituții, de la alte persoane fizice am primit pături. Am avut nevoie în adăpostul de urgență.
– Erau și familii cu copii. Mai aveți copii?
– În momentul de față nu avem copii.
– Pe zona medicală, sigur că există supraveghiere. Pentru că, lucrând cu oameni în vârstă, cu oameni cu probleme, e nevoie de așa ceva. Dar, în același timp, este firesc că nu aveți medici specialiști. Cum simțiți o colaborare de genul ăsta, care apare, sigur, nu la un interval exact, dar este o mână de ajutor întinsă dinspre Spitalul Județean, dinspre echipa care s-a format în jurul Asociației pentru ATI Aurel Mogoșeanu? Cât vă ajută? Cum vă ajută? Și, în al doilea rând, ce reacții sunt din partea celor pe care îi aveți aici? Ce auziți, după, că spun? Cum văd ei chestia asta?
– Este o gură de aer pentru tot ce înseamnă parte medicală la noi. E adevărat, există asistentul medical și doctorul, care facilitează, doar că, venind într-o singură zi atâția specialiști în centru, care reușesc să aducă o paletă atât de largă de specialități pentru ei, este, clar, o gură de aer care ne trebuie pentru a-i stabiliza, pentru a le găsi fiecăruia un drum pe parte medicală, pentru a ști ce urmează să facă asistentul medical și doctorul.
Plus că colaborarea aceasta nu se oprește aici. De obicei, întotdeauna, după o astfel de acțiune, se păstrează legătura, și este mult mai ușor ca doctorul de aici să colaboreze cu cineva din spital.
– Da, dacă la un eco vezi că pe un rinichi e o tumoră, aia nu s-o deschizi să o rezolvi aici, dar știi că trebuie să ajungă la urologie, la un chirurg care să deschidă.
– Am înțeles că asta este prima ieșire cu caravana în anul ăsta. Și ne-am bucurat enorm când am auzit că porniți din Timișoara, porniți înainte de Paști, în Vinerea Mare Catolică, așa, ca o avanpremieră la Ziua Mondială a Sănătății. care e săptămâna viitoare, în șapte.
– Ce au zis dinspre beneficiarii dumneavoastră despre chestia asta? Despre ciudații ăștia care vin pe capul dumneavoastră?
– Nu, ei nu văd așa. Gândiți-vă că ei pleacă, ei nu sunt constrânși, aici, să stea toată ziua, își fac treaba, mănâncă, dar pot să plece. Gândiți-vă că sunt toți aici. Deci au rămas toți pentru că au devenit conștienți, cu timpul, și din discuțiile pe care le au cu medicul, cu asistentul social, cu educatorii, de necesitate, și, încet-încet, își înțeleg problemele pe partea medicală, și că trebuie rezolvate. Și că, văzând la alții, care au ajuns într-un stadiu destul de avansat de probleme medicale, că, cu cât o iei mai devreme, cu atât reușești mai bine să-ți gestionezi situația medicală.
– De regulă, oamenii mai simpli, cu pregătire mai mică… (Din păcate, sunt și cei de aici, există și excepții, dar cei mai mulți sunt așa) sunt oameni care nu prea au încredere în medicină, în situații cum a fost COVID-ul și așa mai departe. Cum vedeți discrepanța asta între a avea sau a nu avea încredere în medicină? Probabil că ați avut discuțiile astea când era vorba de vaccinare. De ce în această zonă a medicinei au încredere?
– M-am gândit la fețele astea zâmbitoare, care au venit, tinere. La momentul în care au intrat și au reușit să comunice cu oamenii, adică nu i-au luat că tu ești om al străzii, și nu te bagă nimeni în seamă. Poate vă gândiți că nu sunt cei mai frumoși și cei mai arătoși, cei de aici. Dar au primit zâmbetul acela de care aveau nevoie, și e primul pas, cred, că în a stabili relația cu ei. Odată intrați aici în centru, eu sper din tot sufletul că înțeleg că suntem aici pentru ei. Sloganul nostru, al direcției, e „Împreună facem diferența”, la fel cum dumneavoastră ziceți, „Împreună pentru viață”, la caravane.
*
Merg iar între cei ce așteaptă, printre scaune cu rotile (unii dintre cei de aici și-au pierdut picioarele, nu mai au degete, se chinuie cu mersul, cu văzutul), printre cârje. Dar se bucură de stropul acesta de mai bine ce le este oferit. Întreb de cel despre care scrisesem, fără a-i pomeni numele, în materialul anterior, când am fost la adăpostul de la Pădurea Verde – un om care a condus o instituție, acum pot spune despre care e vorba, Agenția TAROM de aici, și pe care îl știau toți colegii mei, și toată lumea din oraș. A ajuns și el fără picioare, și într-o vrie a vieții. Acum nu mai contează multe – aflu că s-a dus acum jumătate de an. Trist, așa de trist… Viața ne poate juca feste – oricui, mereu…
Dar pentru cei mai mulți de acum, de aici, încă este timp, iar el e folosit pentru mai bine. Totul e organizat cu cap, se fac analize, se fac trieri, oamenii așteaptă spre cabinetele care le sunt indicate. Și dincolo de toți, cu o privire pentru tot, e profesorul, care a gândit deplasarea aceasta, despre care vorbim puțin.
*
– Ca de obicei, o ruletă cu câștigători. Câștigătorii caravanei, de data aceasta, sunt beneficiarii Centrului Sfântul Francisc. Cum, de ce suntem azi aici? Cum ți-a venit ideea?
– Da, fiindcă suntem în perioada asta prepascală, ca să-mi deschid sufletul, să spun cum s-a întâmplat. M-am spovedit și, după, mi-a venit ideea asta. Că suntem înainte de Paști, și trebuie să ne gândim neapărat la cei mai necăjiți dintre semenii noștri. Și mi-a venit ideea să facem o caravană, să-i vedem – adepostul oamenilor fără adepost. Și știam că este adăpostul la Pădurea Verde, acolo unde mai fuseserăm, de altfel. Am sunat, am luat legătura cu Delia Bugariu și mi-a spus că nu mai e acolo, s-a închis, dar este aici, la instituția asta. Și s-a bucurat foarte mult, am pus pe grupurile de caravane, numeroase, că la fiecare caravană facem câte un grup cu cei care participă, că ce-ar fi să facem o caravană, rapid, vinerea. „Care vineri”? – au întrebat toți.
– Aproape ieri.
– Da, aproape ieri, cumva. Poimâine. Și am vrut să văd dacă putem să ne mobilizăm așa de repede. Și într-adevăr e record, să o programezi în mai puțin de două zile. Și s-au înscris, iată, avem vreo 30 de voluntari, care s-au înscris rapid, din diverse specialități. Sigur, cei mai mulți sunt ATI-știi, care asigură tot, suportul necesar, și cu specialități diverse. Deci asta a fost motivul. Când am ajuns aici și am început consulturile, cineva mi-a spus… știți că zilele astea la catolici sunt speciale, Isus a spălat picioarele semenilor lui. Și mi se pare extraordinar. Și chiar mi-a plăcut și asocierea asta, că sunt zile speciale. Acesta a fost principalul motiv.
Și am vorbit și cu partenerii noștri constanți, de la Profi, care au pregătit cozonaci pe care i-am adus, și vom aduce și carne de miel. Și ne simțim foarte bine. Să facem asta, să fim cu oamenii ăștia, e foarte interesant. Și vreau să spun că sunt impresionat de ce am văzut aici. În acest centru, oamenii aceștia au parte de grijă, mă uit la personal, îi vezi că sunt empatici cu ei. Asta se simte, se vede. Apoi și organizarea, și infrastructura. Au propria lor cantină, unde mănâncă cei 50-60 de locatari. Dar fac mâncare pentru toți oamenii străzii care vin să ceară.
– Da, e o instituție separată, cantina socială, dar și ei beneficiază. Pe lângă oamenii centrului îi hrănesc și oamenii din oraș care vin și au nevoie de mâncare. Chiar am scris un material, cândva aici, o să-ți placă titlul, „Sufertașele sorții”.
– E grozav! Am văzut acum, au și o zonă sanitară unde vin și își fac duș, au toalete. Chiar m-am întâlnit acolo, și a explodat de bucurie, cu un prieten de-a meu homeless, Trandafir. L-am cunoscut când plimbam cățelușa, și așa a început povestea, cu azilul de noapte. Că el citea din James Clavell, în iarbă, într-o toamnă aurie, sprijinit de gardul Observatorului Astronomic.
– Asta e imagine de film de Kusturica.
– Da, și mă frapa, și era rupt de realitate, nu a ridicat capul deloc, până când m-am pus lângă el, așa la vreo câțiva metri, și atunci s-a uitat, și l-am salutat, am intrat în vorbă, ne-am cunoscut, am aflat că a trecut prin multe în viață, a făcut și studii teologice o perioadă, și a ajuns pe străzi. Așa a început povestea, până la urmă – prin el am ajuns la azilul de noapte, unde trăgea el noaptea, când nu era băut, că nu-i primește băuți.
– La Caritas, spui, când am fost acolo?
– Da, da, da. Am aflat și am descoperit că are o urâtă coxartroză, și a fost internat, și i s-a pus o proteză de fiul meu, care e ortoped. Și acum a venit să-și facă duș. Da, și m-am bucurat, chiar mi-era frică să nu fi murit, că nu mă mai suna, că mă sună des, de obicei, dar mi-a zis că a pierdut telefonul.
– Uite, ce povestești tu mi-aduce aminte că, imediat după Revoluție, am cunoscut pe tren o persoană, un homeless, cu un picior tăiat, și citea Times, în engleză Și l-am întrebat de poveste, și mi-a spus că, conducând pe cineva la gară, s-a împiedicat, i-a tăiat trenul piciorul, și de acolo a intrat într-o vrie cu viața. Nu știm niciodată unde ne poate aduce viața, și nu știm cine e cel de lângă noi, chiar dacă suntem în așezăminte de genul ăsta.
– Așa e. Am mai spus-o, aceste așezăminte le compar cu un port în care trag niște corăbii eșuate, cândva normale, ca noi toți. Și care, la un moment dat, au cedat în fața forțelor sălbatice ale vieții. Și toți o putem păți. Sunt oameni foarte interesanți aici. Și am venit la ei, și ne simțim foarte bine.
– Știi ce mă interesează? Cum explici tu, socialmente vorbind, că în societate există o pătură de oameni care vă înjură pe voi, medicii, și, cu toate astea, uite, aici, oamenii ăștia au încredere în voi. De ce nu se poate extinde lecția asta?
– Păi, ca să reușești ceva, trebuie să ai răbdare și trebuie să faci ceva pe bune, să faci fără să te gândești prea mult la ce primești. E, de fapt, eterna poveste a motivației interioare. Să o faci așa, din motivația interioară, din plăcerea de a face. Nouă ne place să facem asta. În mod evident, tuturor, total voluntar, neplătit, din timpul liber – e energia ta, tot ce știi tu. Făcând asta, în timp, acest lucru, sigur, produce și alte efecte.
Până la urmă, este evident că oamenii ăștia, dar și oamenii din satele în care mergem, și în toate locurile în care mergem, nu ne mai identifică cu aceste imagini care sunt diseminate. Și atunci, în timp, acest fenomen poate să contribuie în schimbarea imaginii. Dar, pe lângă asta, nu e chiar atât de grav. Ceea ce noi percepem public nu este atât de copleșitor cât pare. Eu sunt convins de asta. De ce? Pentru că ceilalți, foarte mulți oameni, mii de oameni, mai mulți oameni decât cei care fac aceste scandaluri publice sau vulgarități publice, nu intră în joc. Pentru că știu că nu are sens să răspunzi în mediul ăla. Te maculezi inutil. Deci, există doar o aparență că sunt foarte mulți și majoritari. Dar ei sunt doar ei acolo.
– Poate sunt doar mai vocali?
– Da.
– Și cu toate acestea, procentele de la vaccinare?
– Aici avem o problemă. Aici, da, e vorba de manipulare. Și, într-adevăr, clar, că aici, în zona manipulării, a avut efect. Cert este că noi am zis-o tuturor colegilor, noi nu avem altă cale de a răspunde. Nu e cazul să răspundem la fel, să intrăm în jocul lor, să utilizăm armele lor, să utilizăm limbajul. Singura cale de a răspunde este să ne facem treaba cât mai bine, atât în timpul serviciului, ca atribuție de serviciu, cât și prin acțiunea pe care o facem. Făcând asta, noi ăștia care facem asta, dacă o facem așa, e perfect, aduni în jurul tău mii de oameni. Mii de oameni cu care ai venit în contact și care te înconjoară cu energia lor, care este una bună, o recunoștință formată din apreciere, din iubire, din afecțiune, din respect.
Așa că noi suntem înconjurați de un sistem de protecție mai tare decât acela în domul israelian, care se vede că nu e chiar atâta de tare. Și atunci toate aceste agresivități nu mai ajung. Să știi, nu mai sunt atât de… să te deranjeze atât de mult, pentru că avem această realitate în jur. Ăștia sunt oamenii. Deci, cumva, ăsta e fenomenul. Și toată istoria e plină de aceste lucruri, de la Isus încoace, și nu trebuie să ne facem iluzii că acum s-a schimbat ceva. Tot timpul, asta e realitatea. Sunt mult mai mulți proști decât oameni deștepți. Și asta e societatea. Așa că…
– Deci, concluzia mea, după ce-mi povestești, până la urmă, că ce facem noi aici sunt semințe care schimbă societatea noastră.
– Da, și ai văzut că sunt figuri noi? Deci fenomenul se extinde și ca zone în care mergem, ca destinații, și ca echipă. Și ăsta e un lucru foarte fain. Gândește-te că asta e chiar o performanță. Adică în mai puțin de 48 de ore s-au adunat, ne-am organizat, uite. Și merge ca și la cele pregătite. În curând spun la micul dejun: „Vă anunț că azi la ora două…”
– Eu cred că ar ieși ceva și așa.
– Pe plan local, da. Chiar ne propunem acum să mergem mai mult în județ. În județul nostru, da.
*
Mereu iese bine, de ai o armată de oameni faini la îndemână. Oameni ce au un numitor comun. Și atunci nu asta e ce contează, că ai avut o săptămână grea și că tot ce aștepți este să te odihnești puțin. Nu. E mai important că cineva, undeva, ar fi vrut să aibă săptămâna ta grea, și oboseala ta, și locul de a și-o asuma și primeni. Pentru că asta ar însemna să aibă o slujbă, și niște bănuți care vin, și un loc al său de pus capul, și, uneori, chiar și numele trecut pe un buletin… Pentru că unii nu au toate acestea… Și atunci împingi oboseala cu încă puțin, iar vinerea ta încă nu e gata, și mergi să dai un strop din plinul tău – acolo unde ceilalți au mai puțin. Și, după cum spuneau și doamna Delia Bugariu, și profesorul Dorel Săndesc, ieși la înaintare cu parola magică a zâmbetului. Și totul curge firesc.
Urmăresc, în Biserica Catolică, felul în care evoluează de la an la an deschiderea față de categorii anume de oameni cărora li se spală picioarele, înainte de Paști. Văd oamenii lor, de la Papă în jos, cardinali, episcopi, preoți, cum spală picioare care s-au diversificat, în timp. Femei, persoane private de libertate, anul acesta chiar și persoane transgender. Și așa este firesc. O lecție pe care am învățat-o și de la mitropolitul Nicolae Corneanu, de pie memorie – pleacă-te spre cel din fața ta, poate mai mic decât tine, și fă-l să se simtă mai mare, chiar, pentru clipa aceea, mai mare decât tine.
Anul acesta, medicii caravanelor din jurul Asociației pentru ATI Aurel Mogoșeanu au însoțit profesorul care, în tinerețile sale, spăla bolnavii din ATI spre o altă spălare a relelor celor ce au foarte puțin – uneori nici măcar picioare.
Ramona Băluțescu
