Micul sultanat coronarian, cum scriam acum niște ani despre enclava aceasta din Spitalul Județean Timișoara, e mic cât o țară veselă și autosuficientă. Sigur că nu e o enclavă în adevăratul sens al cuvântului, colaborând și cu Urgențele, și cu toți ceilalți din conglomerat, de care e nevoie, dar… aceasta era senzația mea de când priveam șcătula asta, și ticăitul ei, dintr-unul din paturile de acolo – cam în felul în care privește un copil bolnăvior lumea, învelit în pled. Cu senzația că suntem într-o cetate ce își ridică puntea și dă drumul la crocodili în șanțurile de apărare, și răul nu mai poate pătrunde.
Ce vreau să zic cu chestia asta e că privesc și subiectiv. Că am fost internată aici și, cu toate că nu m-a părăsit niciodată ochiul jurnalistului, am fost și eu, aici, pe moarte. Dar am plecat pe picioarele mele din spital. ȘI datorită medicului a cărui viziune asupra feliei ăsteia de boală, și ușurare din boală, o prezint azi, șeful de lucrări Adrian Apostol, medic primar cardiolog, cu competențe în ecografie.
E greu să scrii despre oamenii care ți-au manevrat viața ca pe un cub Rubik, dar care, din câte rotiri a fost necesar, i-au dat de capăt. Probabil, în afara pielii mele fiind, ați zice că asta duce la un respect profund din partea celui cu pielea salvată. E și respectul, dar la noi a dus la altceva, întregind panoplia relațiilor mele cu medicii faini din oraș – la încredere și prietenie.
Așa că, atunci când a venit ideea de a scrie ce se întâmplă și în zona de confluență dintre „vase” și „terapie intensivă”, era firesc să apelez la doctorul Apostol. Și să-i pun întrebările pe care nu i le-am pus atunci, din pat. Al treilea cum intri pe ușă, din salonul 2. (O bornă pentru viața unui om).
– Ce înseamnă ATI Coronarieni, cine ajunge aici și cu ce afecțiuni – ai statistici, cam câte internări îți vin din UPU?
– Terapie intensivă coronarieni, compartiment al Secției de Cardiologie a Judeteanului, al cărui coordonator sunt. Aici ajunge cea mai gravă patologie cardiacă, adică pacienți cu infarct, dar cu un infarct care nu necesită urgent stentare – infarct non-stemi, și pacienți cu infarct stemi care au ajuns tardiv la spital și nu mai au indicație de tromboliză sau stentare. (N.n.: ici Adi îmi povestește ceva de… „fără supradenivelare de segment ST”, mă pun să râd și îl opresc: boss, ți-oi fi citit eu lucrarea de doctorat, dar, totuși, deja e limbă străină – zi și tu mai pe românește. Și înțeleg, până la urmă, că e vorba de infarcturile acelea care nu au indicație de stentare – băgat o țuță de ajutor – cu durere de maxim două ore de la debut pentru stentare, și în maxim șase ore se poate face tromboliza, cu un medicament să lizeze cheagul de sânge, să topească).
În afară de asta, se internează aritmiile cardiace amenințătoare de viață sau emboliile pulmonare masive, cu insuficiență respiratorie (N.n.: aha, din statistica asta am făcut eu parte – îmi zic), sau șocul cardiogen și stopurile cardio-respiratorii resuscitate.
– Și cum se decide?
– Pacientul ajunge la Pădurea Verde, la Institutul de Boli Cardiovasculare, dacă e infarct stemi confirmat. De aceea cei de pe Ambulanță au transmisie de date, fac EKG, se pot sfătui și cu medicul coordonator și li se spune ce să facă.
– Cum stăm la statistica bolilor cardiovasculare ca și cauză principală de moarte în România – încă vă aflați în competiție cu oncologii?
– Din păcate, insuficiența cardiacă (stadiul final al bolilor cardio-vasculare) a depășit multe boli oncologice, ca și procentaj de mortalitate. Nu e vorba doar de România ci și de celelalte țări, în Europa…
– Cum vezi componenta umană în ce faci tu? Îmi aduc aminte de discuțiile pe care le aveam cu staff-ul secției tale, de când eram pacient, inclusiv când am răbufnit după ce fosta ta șefă mi-a spus că ar fi util să nu mai donez sânge, că nu salvez eu lumea. (Cred că erai de față).
– Orice discuție și semn de empatie față de bolnav vindecă 90 % din boală. Trebuie să te apropii de pacient, să fii empatic cu el, să-i explici de la început în ce constă boala lui și tratamentul pe care îl urmează, să-i spui care sunt posibilățile de tratament, atât aici cât și în străinătate. Vizitele medicale pe secția mea se fac împreună cu ceilalți colegi medici, cu medicii rezidenți, cu personalul mediu, și chiar și cu infirmierele. Așadar, pacientul fiind privit ca un întreg, nu doar ca un bolnav de inimă, ci având grijă și de celelalte patologii asociate, și de nevoile fiziologice ale pacientului. Ne sfătuim – decizia se ia la comun, ținând de patologia asociată și de nevoi. Are loc și un proces didactic, prin participarea rezidenților și studenților la formularea de diagnostic. Îi întreb de au mai văzut asta, ce are domnul, ce-i dăm. Vizităm bolnavul, discutăm despre starea sa, infirmiera va ști de are voie să meargă la baie, câtă apă poate să-i dea, sau de mănâncă sare, de îl poate întoarce – doar ai văzut, când ai fost în spital, că era o armată de oameni la vizită.
– Mdea, țin minte cu ce mă speriai, la embolia mea pulmonară – până în ce zi de spitalizare ți-au murit pacienți cu așa ceva. Ce alte calcule iei în considerare, pe care noi, de afară, nu le știm?
– Există o statistică ce zice că pacienții noștri sunt cei care stau foarte mult la pat. Sfătuim să asculte de noi, să nu se dea jos din pat decât când starea lor permite și când riscul vital a trecut. La embolii recomandăm ciorap elastic, pacienții cu escare trebuie să folosească saltea antiescare și au întoarcere la două ore – sfaturile noastre vin în funcție de patologie.
– Cum ați trecut voi prin Covid? Dincolo de faptul că v-ați războit la baionetă pentru spațiu.
– A fost foarte dificilă perioada, pentru câteva săptămâni etajul nostru a fost transformat în secție Covid, dar bolnavii care au avut patologie cardiacă gravă au fost tratați pe secția noastră, adică nu ne-am dat înapoi de la a ne face treaba.
– Ești parte dintr-un conglomerat mare, care trebuie să duduie din toate încheieturile sale. Totuși, fiecare își dorește o felie mai mare sau mai sofisticată pentru secția sa. De ar fi să vrei tu ceva, ce ar fi? Ce poate fi mai bine?
– Aparatură medicală conform specificului secției, și un angio-coronarograf. La ora actuală, singurele spitale ce fac așa ceva sunt Municipalul și IBCV.
– Dar ei, Municipalul, nu puteau face un doppler, când am băgat un cap (în fapt, un picior cu tromboză) și pe la ei…
– Spitalul Municipal nu are compartiment de vasculară. Diagnosticul s-a dat pe computer tomograf.
– Așa e. Zi-mi de cazuri mai aparte. Când s-a putut, dar la limită, sau când nu s-a putut…
– Foarte frecvent în ultimul timp sunt pacienți cu patologie oncologică severă, care asociază embolie pulmonară. Care, din păcate, merg foarte prost, și sunt multe cazuri la care nu avem ce să mai facem. Recent am avit pe cineva ce avea cancer de cinci ani, cu embolie pulmonară și insuficiență renală, a trebuit să trecem pe morfină. Dar cel mai trist caz al meu este un tânăr, tată, cu două fetițe, care a condus mașina continuu prin jumptate de continent până în România, și în dreptul Făgetului s-a dat jos și s-a sincopat, cei de la Lugoj au vrut să-l trimită la noi, el a refuzat, a condus să ajungă la București la fetele lui, la a doua sincopă a fost trimis la Timișoara, era o embolie pulmonară masivă, datorită unei tromboflebite profunde pe membrul inferior stâng, pacientul nu știa că avea și un defect septal atrial și care, pe lângă embolia pulmonară a făcut așa numita embolie paradoxală, cheagurile de sânge au ajuns în creier și a făcut AVC, cheagurile au ajuns și în rinichiul drept unde au provocat un infarct renal. A murit la mine. Era târziu, a ajuns în șoc cardiogen, s-a încercat o tromboliză, explicându-i-se familiei riscurile procedurii.
– De ar fi acceptat la prima sincopă să vină aici, scăpa?…
– Greu de spus, nu știi cât era afectarea…
– Ai devenit și tu cadru didactic, o vreme, dar ai, din experiența ta ca rețelist, uzul lucrului cu rezidenții. Cum simți interacțiunea cu studenții, cum e cea cu rezidenții?
– Este la fel, este același proces didactic. Aceleași chestii, pe care vrei să le dăruiești, din cunoștințele medicale, și rezidenților, și studenților. Și imi face plăcere să fac chestia asta. De foarte multe ori atât pentru studenți cât și pentru rezidenți mă întorc la noțiunile de bază, clădim o bază de cunoștințe, după care învățăm cardiologie avansată.
– Înțeleg că ai fost solicitat și pentru lucrări de licență, deja.
– Da, am solicitări deja de la șase studenți. Pe lângă asta, și studenții și rezidenții mă însoțesc frecvent în gărzi. Am câțiva studenți ce mai trec pe la coronarieni și întreabă ce cazuri interesante sunt pe secție, când sunt pe stagii pe alte secții.
– Încă prezintă fascinație inima, pentru studenți?
– Da. Inima prezintă fascinație nu doar pentru studenți, ci și pentru pictori, cântăreți, îndrăgpostiți – toți au o aplecare deosebită, toți știu să trateze, în felul lor. Asta pentru că societatea occidentală leagă sentimentele de inimă.
– Zi-mi cum desenează un cardiolog o inimă – nu când ai desenat-o ultima oară, că mai nou folosești emoticoane, dar cum – în forma clasică a desenului celui neinițiat, de fund întors, sau pe cea anatomică?
– Pe cea anatomică – eu așa o desenez.
Ultima oară când eram pe crăpate, în Județean, am trecut (desigur, cu recomandarea din Urgențe) și pe la Adrian Apostol, care era de gardă, să-mi vadă cineva și de inimă, și să-l întreb dacă are cumva o bere rece. M-a dat o cola rece. Și mi-a spus că n-am nici pe dracu’ la inimă. Mi-a și arătat-o, pe monitoare, și prețăluită de cifre și valori. Și nici nu știți ce fain e să îți spună un cardiolog în care ai încredere că (măcar) inima ta n-are nici pe dracu’. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, de vă veți afla în căutare de tihnit viață, chiar și fără bere rece, la Județean.
Ramona Băluțescu
