Mă întâlnesc cu Fabian Florin Mihai până nu a ieșit din costumul portocaliu al unei zile de muncă la Serviciul de Ambulanță Timiș. E după o tură pe zi care tocmai s-a încheiat nu la 8 seara, cum se prevedea, ci o vreme după, pentru că i-a venit solicitare spre finele programului, un copil din altă localitate care trebuia și dus la spital, în Timișoara. Și mai apar și eu, cu întrebările mele… Dar ce găsesc la interlocutor e amabilitate și entuziasm – veți vedea din discuția noastră. Și mă bucur. Că mai e loc, în sistemul medical, de tineri ce-și doresc greul, și reușesc să se păstreze departe de rutină. Chiar pe un drum încă nebătătorit – pentru că urgentistul este, de fapt, un altoi interesant de anestezist și urgentist. Un altoi cu rod interesant, după cum aflăm.
– Dați-ne niște date despre dumneavoastră și despre cum a început totul.
– Am 32 de ani, sunt din Timișoara, aici m-am născut, aici am copilărit. La Ambulanță am început în clasa a 11-a, printr-un program de voluntariat.
– Cum ați ajuns să știți de program? Atunci cum se afla de chestia asta?
– Am avut un prieten comun cu ceva angajat de la Ambulanță, și eu eram pasionat de Ambulanță. Și am întrebat dacă pot să merg să văd cum arată în interiorul unei ambulanțe. Și am vorbit cu dumnealui, am mers la sediu și acolo am întâlnit-o pe doamna Doina Jacotă. În momentul respectiv era asistenta șefă, apoi s-a pensionat.
– Când erați mai mic existau mașinuțe cu Ambulanța? Sau nu de atât de multă vreme a apărut pasiunea?
– Pasiunea era când eram mai mic.
– Ați apucat să aveți și mașinuțe cu Ambulanța, cum se joacă băieții cu tot soiul de mașinuțe?
– Nu, mașinuțe nu. Aveam bicicletă, aveam două faruri și erau albastre.
– Și după prima întâlnire cu mașina de Ambulanță s-a confirmat, v-a plăcut?
– Da, și am fost repartizat cu domnul doctor Crișan.
– Ce făcea pe atunci un voluntar?
– Atunci eram la început, m-a învățat totul de la capăt, să pun electrozii, să monitorizez, mă uitam prima oară la ei cam cum lucrează.
– Deci nu exista pe atunci un curs, ci ați învățat de la echipa cu care ați ieșit?
– Da, și după ceva timp s-au introdus cursurile de resuscitare.
– Cum v-ați simțit? Erați între picioarele membrilor echipei, îi încurcați, sau erau bucuroși să aibă pe cineva care învață?
– Să zic că am dat de niște oameni care chiar erau fericiți să dea mai departe.
– Pe atunci aveați senzația că oamenii au încredere că din tinerii care vin să facă voluntariat vor crește, vor ajunge medici, sau… „lasă că îți trece, și rămâi la nivelul ăsta”?
– Mare parte, în stație, nu cu cei cu care lucram, spuneau ceva de genul… ce-ți pierzi timpul pe aici, du-te, joacă-te, du-te în vacanțe. Dar cei cu care eram pe mașină am simțit că vedeau în mine un potențial coleg, pe viitor.
– Și colegii de școală, care au aflat că faceți acest voluntariat, ei ce ziceau?
– Li se părea interesant, și colegul meu de bancă, care e și cel mai bun prieten al meu până în prezent, cu care am fost la aceeași grădiniță, am fost la aceeași școală, în aceeași bancă, și la liceu, și la facultate, a făcut și el medicina.
– Ce tare!
– Da, el este pe SMURD, și eu sunt la ambulanță, acum.
– Foarte fain, asta chiar e o chestie care mișcă! Bun, ați ajuns la finele liceului. S-a pus cumva problema că puteți să dați altundeva decât la medicină?
– Nu, am vrut din start medicină, doar că am căzut în primul an. Pentru mine a fost așa un șoc, dar au apărut oameni cu care n-am interacționat la ambulanță, la care nu mă așteptam să mă susțină, cu care poate până atunci n-am avut nici un dialog cu ei. Și am făcut un an de veterinară, atunci.
– Ați mers la medicină veterinară?
– Da.
– Bun, dar cum ați putut să mergeți? Eu nu știu cum se dau acum examene, nu erau în același timp? Sau au rămas locuri pentru toamnă?
– La medicină veterinară se intra pe bază de dosar.
– Simțiți că v-a folosit anul acela? Adică ați învățat lucruri pe care, ulterior, le-ați folosit ca să vă fie mai ușor, să învățați la medicină umană, sau să înțelegeți, sau să aplicați niște chestii?
– M-au ajutat la tratarea propriilor animale. Adică eu le făceam injecții, perfuzabil, și în momentul de față tot ce ține de partea asta am aplicat. Și chiar în timpul rezidențiatului de terapie intensivă, în anul 3, am fost la Cluj, la spitalul lor de medicină veterinară, și am făcut două gărzi la serviciul lor de urgență veterinară. Și acolo am văzut partea de terapie intensivă la animale.
– Bun, ați început medicina, au trecut șase ani. Cum s-a ajuns la alegere? Ați avut examenul pentru rezidențiat, ați ales ATI-ul, sau așa s-a întâmplat?
– Am ales.
– De ce ATI?
– Mi-a plăcut foarte mult partea asta de limită de viață, limita dintre viață și moarte. Și am simțit că dacă un om poate să facă ceva să schimbe asta, specialitatea asta mi s-a părut că e cea mai aproape. E cel mai înalt rang, să zic, pentru o situație critică.
– Bănuiesc că exista și medicină de urgență.
– Am fost de câteva ori și pe ATI, și mi s-a părut că e un pic mai avansat, mai în detaliu un pic față de medicina de urgență.
– Deci ați trădat prima dragoste pentru ceva ce vi se părea mai aproape de ideea dumneavoastră personală de ajutor.
– Da.
– Ok, ați început rezidențiatul pe ATI, ați terminat ATI, deci alți șase ani, sau cinci ani – cât e?
– Cinci ani.
– Ați făcut cinci ani la Județean la Timișoara, sau unde ați prins?
– Un an de zile am fost la Arad, la Spitalul de Infecțioase, în primul val de pandemie. Din facultate am intrat direct pe COVID.
– Da, asta a fost, bănuiesc, destul de greu.
– Asta a fost cea mai grea parte a vieții și, dacă s-ar putea să se șteargă emoțional…
– Ați ieșit cu burnout din povestea asta? Vreau să zic… cu primul an, în ATI-ul cu COVID. Mulți au ajuns la burnout, mai ales din cei tineri.
– Nu, eu o să zic că am avut suport familial, și prieteni, și nu… Dar am avut perioade în care eu, atunci, în perioada aia, stăteam singur într-un apartament în Arad, pentru că nu voiam să vin acasă.
– Să nu contaminați, da.
– Bunica era cu leucemie, nu avea nicio barieră de apărare, și vin eu, de pe ATI, direct acasă la ea – ar fi însemnat să…
– A ieșit cu bine din COVID, bunica?
– Din COVID, da, din păcate a decedat după. A fost o formă leucemică destul de agresivă.
– Înțeleg, îmi pare rău… Cum a curs după primul an? Deci ăsta a fost anul de la Arad. Și după?
– După m-am transferat în Timișoara. Am început la ATI, la domnul profesor Săndesc.
– Deci la Județean, și ăștia au fost următorii patru ani. Ați terminat rezidențiatul. Ce a urmat?
– Eu am știut, toți anii ăștia de rezidențiat, și colegii de la spital, și profesorii care m-au format pe ATI știau că eu pe ambulanță îmi doresc să ajung. Pe lângă gărzile din spital, de pe ATI, făceam și pe ambulanță. Și am știut că tot aici o să trag, că e prima mea dragoste. Și da, le-am spus că pentru mine ATI a fost ca un fel de armată, să mă pregătesc la nivelul cel mai agresiv pentru o muncă, pentru a putea să o fac la cel mai înalt nivel.
– Am înțeles. E o idee foarte faină. Au mai fost și alții? E o idee pe care ar trebui să o urmeze și alții? A mai fost cineva care să spună asta?
– S-ar putea să ajute chiar mai mult decât rezidenția pe urgență. Ei s-au bucurat că un anestezist ajunge să facă pre-spital, pentru că au fost destul de multe incidente în care ajutorul de acasă a fost insuficient pentru pacienți. Din cauza pregătirii, din cauza nivelului unor medici. Și atunci s-au bucurat, că au zis… uite, băiatul ăsta o să meargă. M-a ajutat foarte mult. Și, când am dat examenul, au sunat dumnealor să mă recomande la domnul doctor, să spună că sunt pregătit, că sunt băiat serios, că m-au ajutat. În momentul de față fac gărzi și în Hunedoara, în Deva, tot pe ambulanță.
– Cum faceți cu oboseala? La dumneavoastră o zi poate avea niște incidente să fie într-atâta de greu încât să te lase, efectiv, lat. Știu cum poate fi o gardă la ambulanță și, cu toate astea, la foarte scurt timp după, poate nici nu apucați să vă odihniți bine, trebuie să plecați și să mai aveți și condusul acesta. În cât timp ajungeți?
– În două ore și cinci minute sunt de acasă la Ambulanța din Hunedoara. Am vrut să intru în sistem, inițial, și cumva să reușesc să revin acasă la un moment dat. Pentru că mama rămâne singură aici. Eu am o relație mai apropiată cu mama și nu…
– Bun, revenind la intratul în pâine. Deci de 8 luni faceți aceste gărzi. Cum simțiți că vă ajuta? Bănuiesc că nu în fiecare zi ați avut cazuri în care experiența ATI să se arate. Dar atunci când ați avut cazuri grave, importante? Dați-mi exemple de momente în care ați simțiți că gestionați mai bine un caz pentru că aveți rezidențiatul în ATI.
– Un caz ar putea să fie un stop cardio-respirator unde abordul venos a fost dificil.
– Și asta, spus mai cu cuvintele normale, ale omului care nu lucrează în medicină?…
– La un pacient care nu avea vene.
– Așa, n-ați prins vasele repede.
– Și atunci experiența din ATI m-a ajutat, pentru că am pus o venă mare centrală, care se pune cu ecograful la gât. Asta e o manevră specifică, de terapie intensivă.
– Și n-ați văzut asistentul care vă întovărășea că albește că faceți chestia asta?
– Nu se aștepta, că nu m-a văzut nici el până atunci. Acum… ei știau că vin din terapie intensivă, și eu le-am spus că o să vadă niște chestii poate mai… Nu așa familiare. Folosesc foarte mult și ventilatorul. De exemplu, la un edem pulmonar la un pacient la care, cum se zice, s-a umplut plămânul cu apă. Eu, de primă intenție, prefer să nu-l pun pe aparat, să-l intubez, pentru că aia pentru un om înseamnă o condamnare. Și atunci îl pun pe o măscută care bagă cu presiune. Se folosește tot ventilatorul acela, doar că e cumva mai neagresiv.
– Deci sunt lucruri pe care, să zic așa, legile, regulile vă permit să le faceți, dar care de regulă nu se fac de către personalul din ambulanță.
– Da.
– Ok. Vi se confirmă, după aceste 8 luni, de când lucrați ca medic cu o experiență a unui rezidențiat, că urgența este locul pe care îl puteți numi acasă?
– Da. Asta e ce trebuie să fie.
– Deci aici o să rămâneți. Și surmenajul, greutățile, cazurile? Bine, acum n-ați prins, încă, niște ani, dar cum vă refaceți după ce aveți, poate, niște cazuri în care mor oameni, sau ați găsit oameni unde nu mai puteți face nimic, sau v-ați chinuit și, până la urmă, la spital ați aflat că nu s-a terminat bine cazul? Cum gestionați lucrurile astea?
– Cred că cel mai important este să ai un suport fizic, asta fiind ori familia, ori un prieten foarte apropiat.
– Vorbiți, de exemplu, cu fostul dumneavoastră coleg, care ziceați că e pe SMURD, parcă, nu?
– Da, cu el mai povestesc, apoi am o colegă care tot pe anestezie, în Lugoj, lucrează. Ea e și prietena mea cea mai bună, și cu ea vorbesc, în mare.
– Deci mai degrabă aveți nevoie de cineva care înțelege, nu cineva din afară, care… „o să-i torn și să fie inedit, dar nu o să înțeleagă exact cum e cursul lucrurilor”?
– Da, că poate nu ar înțelege de ce au avut impact asupra mea, neavând aceeași meserie.
– Ce vi se pare cel mai greu în meserie?
– Să explici omului că un organism a ajuns la capătul puterilor, și, orice am face noi, e finalul acelei persoane.
– Sau persoanei respective, sau aparținătorilor, nu?
– Da, familiei, în special, că oamenii, de obicei, în partea spre final, nu mai sunt atât de reactivi. Dar familia, văzându-i, încă mai speră, se agață de orice.
– Cum vedeți situația actuală, în România, cu înțelesul științei, și de aici, a feliei în care lucrați, medicina? Mai ales că ați trecut lucrând prin perioada COVID-ului, unde mulți ne-am luat cu mâinile de cap legat de treaba asta.
– Eu văd o mare problemă că, cumva, oamenii ne-au pus atunci o etichetă, și au rămas, cumva, cu impresia că terapia intensivă e un lagăr de exterminare.
– Și că doctorii te omoară cu oxigen.
– Da, a fost o chestie generalizată la nivel mondial. Adică ne-am bătut cu ceva cu care nici noi nu știam exact la ce răspunde, ce tratamente sunt cele mai bune. Adică a fost cumva o luptă de supraviețuire și pentru noi, și pentru familia noastră.
– Da, dar a fost o luptă onestă. Nu bau-baurile alea că medicii vor să te omoare, și că e cineva în spate, și complotul, și că sunteți plătiți per cadavru și per nu știu ce. Adică aberațiile astea… nu știu cum v-au făcut să vă simțiți… Oamenii care cred așa ceva, toate teoriile conspirației, faptul că România a avut o rată foarte proastă la vaccinare, ceea ce spune ceva despre noi ca popor, despre ce putem înțelege sau nu, legat cu nivelul de știință și, cum spuneam, felia aceasta care se subinclude, medicina.
– Eu cred că e vorba și de nivelul de intelect, și de educație. Unui om care aleargă ambulanța cu topoarele nu cred că putem să-i cerem foarte mult.
– La asta ajungem, și atunci respectul față de medic cred că ține de gradul de înțelegere. Iar aici vorbim de o societate în care avem o rată de analfabetism imensă, în care programa la școală nu cuprinde ceea ce ar trebui să cuprindă, adică nu facem educație sexuală, medicală, prim ajutor, chestii de genul ăsta, facem în schimb religie. Iar eu le văd, da, într-o balanță, adică sau una sau alta, pentru că de toate nu este loc, și nu cred că nu sunt puncte în care lucrurile astea devin antagonice.
– A fost o perioadă, atunci cu Covidul, în care mulți au regretat, cumva, că au ales să facă medicină, pentru că aveai impresia că ești dușmanul tuturor. Știu că aveam colegi la lucru care aveau copii, și vecinii spuneau să nu se mai joace cu copiii respectivilor. A fost o perioadă…
– Da, țin minte… când intra medicul în blocul în care locuia, lumea trăgea ușa și se uitau urât, că ăsta ne aduce boala în bloc, sau face ciudățenii, sau așa mai departe. Bun, și, așa cum spuneți, până la urmă pe mine nu m-a mirat toată povestea asta cu ambulanța neagră care s-a întâmplat. Adică e un grad de, nu știu, șamanism, până la urmă, unde sunt foarte mulți dintre noi. V-ați gândit vreodată, fiind direct implicat, v-ați gândit unde și în ce ar consta niște soluții pentru a se schimba mentalitatea populației?
– Eu cred că transparența ar fi cel mai bun mod, pentru că sistemul medical din România, din păcate, și-a mai menținut niște chestii din vechea perioadă, și dă impresia că ascunde ceva. „Accesul la pacient numai 15 minute, nu te las în salon” – adică chestiile astea aș fi vrut să dispară după ce-am intrat în Europa.
– Da, dar „nu te las în salon” e și pentru că e importantă asepsia, adică lucrurile au o logică.
– Dar pentru ei chestia asta e ca și cum se ascunde ceva, îmi fac ceva acum, adică pare că e ceva spre răul pacientului.
– Da, o nebuloasă. Poate a se merge pe a explica mai mult aparținătorului ce se întâmplă sau…
– Nivelul de muncă, din păcate, eclipsează partea de comunicare cu familia, și cred că cel mai important asta ar fi. Ca omul să știe în permanență, să fie sunat, nu știu, dacă se depreciază cineva, sau e mai rău, să fie sunat. Nu să sune mâine dimineața și… știi că azi noaptea a murit.
– Da, deci comunicarea cu pacientul.
– Da, și cu familia, și cu cei apropiați. Și un pic să fim mai umani, adică dacă vedem că pacientul ăla nu va trece peste noaptea respectivă, eu cred că accesul familiei nu ar fi așa o problemă, câteva ore, să-și ia rămas bun.
– Și cum vedeți rolul presei în toată povestea asta?
– Din păcate, parcă balanța tinde spre negativ, pentru că vinde mai mult la public. O știre gen… a fost descoperit un vaccin, a salvat copii… nu prea e digerată. În schimb, medicul ăla a operat, și-a omorât, și-a murit… Vinde mai mult, parcă, partea negativă, și scandalul.
– Adică… haideți să scoatem cât mai mult rahat, chiar dacă facem rău breslei medicale, și scădem încrederea oamenilor în medici…
– Da, asta e și ce simt eu. Eu știu că orice poveste cu final fericit nu prea vinde. Comentariile, chiar și dacă citim așa, pe internet, comentariile la o știre pozitivă nu prea sunt așa de multe – eventual felicitări, punct. În schimb, la ceva negativ, comentariile de genul… 50 de mii de comentarii în care toată lumea înjură pe cineva, nici nu mai contează pe cine.
– Noi avem, în jurnalistică, una dintre primele lecții pe care le învățăm, că dacă un câine mușcă un om, aia nu e știre, în schimb, dacă un om mușcă un câine, este știre. Deci ineditul, spectaculosul, negativul.
– Asta ne întoarce iar la nivelul de educație, și la ce se consumă, și la tipul de emisiuni care se consumă.
– Probabil exact de aia îmi închipui că are rost și seria asta de articole pozitive despre oamenii din ambulanță. Știu că unii din colegii dv strâmbă din nas, că… să mai stăm de vorbă… ce rost are, dar eu cred că are rost, pentru că exact lucrurile astea arată omul din spatele unei uniforme care poate părea pentru câteva minute impersonală, deși eu cred că oamenii au mai multă încredere, per ansamblu, nu cazuri izolate, în cei de la ambulanță, față de cei din spital, pentru că atunci când cheamă ambulanța, chiar arde, și e alegerea ta. Ce cazuri ați avut astăzi?
– Am avut o pacientă în vârstă singură în casă, care a solicitat în mod repetat ambulanța, fiind singură, cu o anxietate și cu o lombosciatică. A făcut o mișcare bruscă, ea fiind cu cadru, și-a făcut o contractură musculară pe inervația paravertebrală și a rămas blocată. A rămas acasă. I-am dat și un anxioleptic, care ajută și pe partea de musculatură, că relaxează muscular acolo. Și terapie pentru durere, două clase de medicamente care să meargă pe doi receptori. Al doilea a fost un transport critic de la Municipal, un pacient oncologic de 54 de ani, care a fost drenat pentru o pleurezie masivă, și l-am dus înapoi. Au crezut că-i tromboembolism și l-au trimis în UPU, ca să-i facă și CT, și la CT au văzut că-i pleurezie.
Și altul a fost un infarct de la Reșița, preluat de elicopterul SMURD, pe care l-am dus la cardiologie. Și ultimul caz a fost cu Caraniul, cu copilul cu febră.
– Și v-a ajutat și că au venit ei la întâlnire.
– Da, au scurtat timpii de intervenție și copilul a primit mai repede medicația antitermică.
– Și era ceva grav? Sau doar febră și…
– Este de urmărit pentru că e de trei zile cu diaree și copilul pierde foarte mulți electroliți. Și trebuie văzut de ce, în ciuda tratamentului, rămâne în continuare așa.
– Vă enervează când vă prinde un caz la ieșirea din garda, și știți că se lungește, și după aceea vă mai pică și niște întrebări de jurnalist în cap?
– Nu mă enervează asta. Mă enervează când se încearcă să se scape de pacienți. Eu mai fac și Hunedoara. Și se trimit pacienți continuu spre orașe mari, spitalele respective nefăcându-și treaba.
– Da, da, da. Chiar îmi aduc aminte de o seară la ATI Județean cu Ovidiu Bedreag. Eram la ei în preajma Crăciunului și cineva trimisese, cred că exact Hunedoara, oricum, Deva sau Hunedoara, județul ăla, vroia să trimită ceva la ei, iar Ovidiu încerca să le explice… nu putem face în cazul ăsta mai bine decât dumneavoastră, drumul i-ar face rău, gestionați acolo, vă explicăm cum. Și nu păreau deloc încântați. Deci se părea că situația se încurcă. Nu vrei să-ți asumi, vrei să-și asume altcineva.
– Da, da. Și asta e o problemă.
– O să aveți mult de jongleat printre mizeriile sistemului medical. Vă doresc multă răbdare, și să nu ajungeți la rutină. Pentru că simt că încă aveți o groază de entuziasm.
– Îmi place mult ce fac, și asta te ține în viață. Că dacă te-ai lăsat, dus numai de modul ăsta de sistem sanitar din România, cred că ai claca… Te încarci și spunând că, uite, copilul ăsta-i mai bine. Uite, râde cu mama, putea să fie cu convulsii. Adică te încarci. Cred că e și un mod al organismului de a se auto-pansa.
– Vi se spune uneori mulțumesc?
– Foarte rar.
– Pentru că am ieșit la peste 2000 de solicitări cu ambulanța, și atât de rar am auzit chestia asta. Poate că oamenii sunt șocați, poate sunt nesimțiți, poate, nu știu, cred că li se cuvine. Dar concluzia e că de foarte puține ori am auzit asta.
-De când sunt singur, și merg singur la caz, un singur domn m-a luat de mână, când l-am predat la spital, și mi-a mulțumit, și a zis că se sufoca dacă nu veneam.
– Într-o societate ceva mai normală, lucrul ăsta ar fi firesc. Mult mai firesc decât povestea cu ambulanța neagră, nu? Ce ați simțit atunci când s-a vorbit despre cazul ăsta?
– Am fost cumva indignat. Adică tu nu treci printr-o sită informația? Oamenii cu ambulanța neagră, care era albă… Și explicația lor a fost că au venit copii și le-au zis – păi tu acționezi după ce zic copiii?
– Da, e ciudat, și e foarte mult de muncă până se ajunge să ne respectăm din nou medicii, și nu doar să-i respectăm, ci să avem încredere în ei.
– Și între noi, colegii, e o problemă. Și ar trebui să ne respectăm și noi, între noi. Există o râcă și între SMURD și ambulanță pe care nu o înțeleg. Acum am predat cazul unei colege cu care am copilărit. Și ea face și elicopter SMURD. Și nu am avut niciodată chestia asta cu ea. Dar există generații care încă poartă în râca asta.
– Probabil de-aia și Moise s-a învârtit vreo 40 de ani în desert, ca să moară cei vechi, dacă mergem pe legenda biblică. Probabil că și la noi trebuie să se ducă niște generații mai vechi, să se ajungă la un sistem fără râcă și în care să mai rămână un strop de entuziasm. Dumneavoastră sunteți și anestezist și urgentist. Ce sunteți în primul rând?
– Eu mă simt mai mult urgentist, dar cu apucături de anestezist. Adică anestezia pe care o foloseam în sala de operație o aplic în accident ca să induc coma pacientului. Cumva simt că dacă închid ochii pot să zic exact că aici e ventilatorul, aici mă duc în sala de operație. S-au așezat una peste alta și pare că nu depășesc niciun contur.
– Și tot în binomul ăsta, urgențe versus anestezie, simțiți că regretați sala de operație? Vă e dor?
– Inițial am zis că nu o să-mi fie dor, nu o să-mi lipsească – mie îmi place urgența. Dar acum, fiind de aproape jumătate de an numai pe ambulanță, pot să zic că în momentul când ajung să duc un pacient în sală, parcă îmi revăd așa o…
– Vă simțiți acasă acolo?
– Da.
– Nu vă e teamă să nu ajungeți la o rutină, să ajungeți ca unii colegi, nu spun din ambulanță, dar măcar din spitale, ca atunci când dați un bătrân să spuneți… dă-l în pana mea de nenorocit, lasă că oricum moare? Nu vă e frică de rutină?
– Cea mai mare frică a mea e să nu pierd umanitatea. Pentru că asta am întâlnit și legat de bunica mea, când a fost în spital, am întâlnit la persoane apropiate, și am zis să mă ferească Dumnezeu să nu ajung cumva să pierd partea asta de a fi lângă om. Chiar dacă mai are două zile de trăit, și eu am putut alea două zile să i le fac mai ușoare, i le fac. Toți murim. Dar depinde și cum. Important, dacă un minut trăiește în plus datorită ție, să faci ce trebuie.
– Care a fost cazul de care, din prima, v-ați aduce aminte că v-a mișcat cel mai mult?
– Chiar m-a mișcat cazul ăsta – soția cu Covid, la Arad, soțul la fel, internați, soția s-a depreciat. A trebuit să o mute în alt salon ca să nu vadă el că ea urmează să fie pusă pe aparate. Și, între timp, ea a decedat în celălalt salon. Și el mergea foarte bine. Și mă gândeam… dacă îi spun acum omului ăstuia că ea nu mai este, el nu mai luptă. Când a plecat de pe terapie a aflat că soția nu mai este. Cumva nu i-am spus adevărul, că mă gândeam că nu o să mai lupte nici el.
– Cred că e unul dintre lucrurile cele mai dificile să spui cuiva că i-a murit cel drag. Ați fost în situația asta.
– Când moare bătrâna sau bătrânul, dintr-un cuplu, la scurt timp se duce și celălalt. Unde, într-adevăr, este o poveste. Au mers împreună pe un drum, au clădit împreună. Nu vorbim acum de ce se întâmplă în ziua de azi, pentru bani.
– De ce le-ați spune tinerilor că e de ales meseria asta?
– UPU, ambulanța și ATI-ul, după mine, sunt chiar domenii extrem, extrem de grele. Eu cred că trebuie să simtă un fel de chemare. Totul vine la un pachet cu un sacrificiu. Cred că, psihic, cei care lucrăm în partea asta, cumva ne vindem un pic sănătatea. Indiferent că zicem că nu… Nopțile nedormite, stresul. E ușor să spui… când ies de la lucru, las tot la ușă. Nu poți. N-ai cum. Ar trebui să fii robot. Și te gândești… oare dacă mai făceam ceva? Oare dacă îi dădeam aia? Oare dacă mergeam mai repede? Oare dacă mergeam la spital? Deși, sincer, și din ce am văzut pe terapie, Dumnezeu are deja calea omului respectiv. Au fost pacienți care au venit transferați de la spitale mai mici, bătrâni, care au fost minimal asistați, și au ieșit.
– Bănuiesc că nu vă numărați nopțile de revelioane, de Paști, de zile de naștere pe care le-ați petrecut la muncă, nu?
– Și ca voluntar, de ziua mea am fost pe ambulanță cu doctorul Crișan.
Ramona Băluțescu
