Nu știu cum ești tu. Mie îmi joacă o mie de gânduri în cap, și la un concert. Unde am mai auzit piesa cântată, ce am mai făcut în clădirea unde mă aflu, cum se altoiește istoria personală peste istoria locului – și multe altele. Nu că nu curge bine, sau interesant, ce se întâmplă pe scenă, sau în fața mea. Ci pentru că ȘI aceste întâmplări sunt prilej de excursii și de strâns frumuseți.
Duminica trecută, la mijloc de iunie, locul a fost parohia reformată din Maria. Adică locul de unde a pornit Revoluția, și unde ne-am întâlnit deseori cu Tokes Laszlo, și unde am vorbit despre mitropolitul Corneanu – și multe altele. Urma să cânte prietena mea, mezzosoprana Aura Twarowska, acompaniată de pianista Silviana-Ana Cîrdu, în cadrul proiectului Orgile Cetății.
Nu mă pricep să scriu despre cum trebuie să sune o orgă. Părea căznit, dar am fost anunțați că orga mare are niște probleme. Apoi s-a trecut la un alt instrument, și concertul a curs mai departe, mai lin.
Știu, însă (cel puțin îmi închipui că știu) a scrie despre voci. Altfel, dar, totuși, a scrie. Este un recital de muzică sacră, și o aud pe Aura trecând prin piese care îmi plac de o vreme, pe care le aud prima dată, sau despre care mă întreb de ce există așa, îmi primesc și Schubert-ul așteptat, cu Ave Maria, și, în fapt, contorizez cum vocea solistei umple și îndestulează, văd, cu mintea, cum nava bisericii se umple de pojghița întâmplării de acum, cu vocea aceasta plină și caldă căutând fiecare crăpătură încă nelumită, iar istoria zilei se adaugă istoriei tumultuoase a zilelor, anilor anteriori, și devenim, ca niște fructe confiate, parte din mierea clipei.
Pentru că vocea Aurei nu are milă și nu arată zăbavă, e ca firul de iederă din pânza Arahneei, în disputa ei cu zeița Atena, înfiripând, urcând, și legând, și dominând. Și realizez ce mare lucru e harul pe care îl au unii, puținii dintre noi, de a-și cultiva vocea întru un vehicul de bucurie.
Stau în bancă, în rând cu lumea, cât nu trebăluiesc cu aparatul de fotografiat, și îmi imaginez vocea aceea, valul acela de lumină grea și bună, ca un propovăduitor al cine știe cărei doctrini, bătând în uși, întrând, parcurgând. Dar suntem într-o biserică creștină, cei invocați sunt zeii creștinătății, nu poți să nu apreciezi, în cea mai mare parte a concertului, frumusețea cu care compozitorii au ales să preamărească. Îmi aduc aminte și nenumăratele perorații ale Sf. Gerard de Cenad, și el al locului, despre cine se cuvine a binecuvânta, și cum.
Și atunci văd urma ce vine dinspre vitraliu. Urmă devenită, cu trecerea zilei, personaj, care, din chenar de flacără devine pată, și întrebare sângerie, ca să se culce, cuminte, spre sfârșit, îmblânzită de vocea cântăreței care trece de la înflăcărare de walkirie la pietate de fecioară, învocând cele de deasupra de noi, fiind secondată cu atâta particulară obstinență de clape, dar și de jocul vitraliului, de aura aceea aparte ce a completat ziua.
Și mă înteb – o vedeți? O vedeți și voi? Nu caut supranaturalul – nu e lumea mea. Dar apreciez frumusețea. Și flăcările acelea roșcate au sporit-o, dându-i Aurei aură suplimentară, pentru felul în care ne-a încântat.
O aud, după spectacol, nemulțumită de unele lucruri, înțeleg perfecționismul, sigur că mereu ne spunem că ceva s-ar fi putut altcumva, dar încă am liniștea frumuseții în mine, o duci, o vreme, ca pe un far într-o mare în ceață, și mă străduiesc s-o conving pe prietena mea despre cum s-a văzut dinspre noi. Un concert în care o voce care-a a juns la plinătate a dansat cu o ireală lumină. Și a fost bine. Nu caut cuvinte mari. Cel mult un ”foarte” în față, ca o distincție clară și care se cuvine.
Plec în bucurie, și tihnă, și lumină. Dincolo de cadoul particular și schimbător de viață pe care l-am primit în această biserică, firele tuturor celor prezenți s-au adăugat, împletite, la ”cumulul de soartă bună”, cum spunea filosoful Vasile Andru, prin ce a fost.
Ramona Băluțescu
