Ioana Laura Florescu October 19, 2020

 

Toată viața mea, adică viața mea de pacient al sistemului de handicap + pensionar ( o viață de om mic, aproape 12 ani) am simțit că ne este atât de tare îngreunată câștigarea acelor drepturi de căcat – gen 35 de lei pe lună fără drept de muncă, dacă supraviețuiești 6 luni la coada birocrației – încât chiar nu avea rost să mai lupt pentru acele drepturi. Abia aștepta sistemul să mor la o coadă.

Ni se mai spune și „HUO, pesedistule!”, pentru că toate persoanele cu handicap și pensie sunt pesediști…

Anul ăsta, datorită Covid, li s-a ușurat mult mai mult sarcina de-a scăpa de toți handicapații și bătrânii.

Acum un an v-am zis că trăim cele mai frumoase zile din viața noastră, să ne bucurăm de ele.
Dar noa, noi trebuie să trecem prin căcat și să-l mâncăm ca să ne dăm seama că ce era înainte era Bvlgari.

Eu din momentul ăsta renunț la tratamentul după care trebuie să mă duc la București.
Renunț la toate rețetele compensate pentru care trebuie să mă duc la medicul de familie.
Renunț la tot.
Ca să scăpați voi de noi.
Prețioșilor.

Jumătate de an nu a fost nevoie de cardul de sănătate ca să ne luăm rețetele. Acuma, brusc, îi iar nevoie! Iar cozi la doctorul de familie, iar naveta pentru pastile.
Io refuz! Refuz să fac ce e posibil și fără cozi, și fără birocrație.
Ia mai lăsați-ne-n pace!

Citește și:  Fără număr

Leave a comment.

Your email address will not be published. Required fields are marked*