Copiii sunt ființe ciudate, ce te pot face să-ți pierzi mințile, să te dezintegrezi la asistarea suferinței lor. Și totuși, o mână de oameni, de mediciniști ajung, prin alegere sau prin voia sorții, în zona pediatriei, și se chinuie, zi de zi, cu ființele acestea ciudate, încercând să nu treacă de pe o zi pe alta cu sufletul tot mai ars. Din respect pentru ei, cu încercare de înțelegere pentru ei, mergem mai departe cu ciclul deschis de materialul despre chirurgul pediatru conf. dr. Vlad David. Pentru că e o lume întreagă de lucruri ce e util să fie scrise, aici. Despre cei care pun arac copilăriei zdrumicate, atunci când soarta arată ce are mai ticălos.
E mult de scris. O, Doamne, bănuiam asta când am intrat în biroul profesorului Mihai Gafencu, director medical al Spitalului Clinic De Urgență pentru Copii „Louis Țurcanu” din Timișoara, și i-am pozat ecusonul, ca preambul la ce va fi urmat. Dar nu aveam idee cât. Nici acum nu am, după o primă discuție de câteva ore și după schița unui material de presă pe care o să-l încheg aici, știind că vor mai urma alte materiale. Știu doar că povestea asta este un ocean. De suferință, de disperare, de încercări, de luptă, de relații răsucite, contorsionate, care trebuie să se așeze cumva astfel întât, la capătul zilei, unui copil trebuie să-i fie mai bine. Sau să nu moară. Sau să-i fie mai puțin rău sau frică. Și un ocean de reușite, da. Pentru că, altfel, fără partea asta, toți cei de aici ar fi doar naufragiați. Și nu e așa.
Un copil, adică o chestie care merge, teoretic, de la viața intrauterină până la domnișoare de 18 ani fără o zi, care au de Ț ani niște copii ai lor, în unele cazuri, cum, la noi, vârsta majoratului e doar o caricatură de prag ce te lasă au ba să votezi, dar care e prea puțin protejată ca învățătură despre ce să faci cu corpul tău, cu mintea ta, cu felul în care îți clădești un viitor.
Un copil este un spectru întreg de lucruri, de la o anatomie ce arată aproape marțienește, de te-ai specializat pe adult (spun asta și doar pentru că după ce am văzut enșpe mii de operații pe cord la adult am rămas interzisă când am băgat un ochi la o operație în toracele unui copil de câteva luni, și m-am întrebat ce fars e acolo, neînțelegând nimic – de unde am pretenția că mai știu ceva anatomie, după școala pe care am absolvit-o). Abia atunci, în acel very moment, am înțeles de ce pediatria e ceva rupt de medicina pentru adulți. Și că e firesc și bine să fie așa.
Nu știu până la cât ține copilul și de unde începe altceva, așa cum nu poți spune că într-o cutie de conserve ce expiră în 17 ale lunii s-a schimbat ceva major la 17 și un minut. Se aleg praguri, ca acela pentru un avort legal, ca să avem un cadru – și așa e și normal. Dar un copil nu devine altceva-decât-copil doar pentru că au trecut baș patru ani de când a primit buletin, sau pentru că poate da cu ștampila în votanți. Suferința îmbătrânește, sau maturizează, sau cum vrei să-i spui. Schimbă. Ceva din tine nu mai este la fel. Nu te mai gândești la giumbușlucuri când trebuie să aloci timp supraviețuirii. Ăleia, proprii. A ta. Când înveți de mic că poți să mori. Că e aproape. Mi se spune mereu că un copil cu cancer se maturizează mai repede. E și firesc. Și groaznic. Și strigător la cer.
Probabil aici ar fi locul pentru niște considerente aparte pentru… cer. Și un deget mijlociu ridicat în sus. Dar n-are rost. Cei credincioși s-ar supăra, pentru că acolo își văd izbăvirea (deși ea stă exclusiv la medici și în știință) iar cei ca mine ar spune că oricum n-are rost, pentru că cerul e gol. Pentru că, de n-ar fi, ce aberație de cer ar fi acela ce dă cancer unui copil nevinovat, sau a tocat atâția în Holocaust?… O vizită la camera cu poze ale copiilor omorâți, de la Muzeul Holocaustului din Paris (și, probabil, și alte locuri au așa ceva) te vindecă a privi spre cer, zic eu. N-are cum. Tot ce avem e o biologie anevoioasă, și medicii ce se luptă cu ea. Atât. Dar cu ce preț?…
Sigur că am întrebarea asta, cu prețul, de când stabilesc, la telefon, cu doctorul Gafencu să ne vedem azi (care azi, în cazul ăsta, e zi de început de septembrie). Nu ne porniserăm noi cunoștința prea bine, ne-am hârâit acum câteva luni pe ceva, cred că nu e așa important, presimt stofă bună în om, anunț cam ce mi-aș dori să discutăm, schimbăm idei, se leagă lucrurile, merg spre spital convinsă că va ieși un material bun.
Nu e în birou, când intru, pozez șapca de pe masă și legitimația, e un cadru pe care îmi place să-l fac, intră, îmi spune pe numele mic, suntem de vârste apropiate, știe ce scriu, știu ce lucrează, e ok, ne strângem mâinile, încerc să deschid gura, dar… un bătrân e și el pe-aproape, și are ceva, și simt că e important, și spun că aștept, și aud, fără să trag cu urechea, cum, în încăperea alăturată, se discută despre soarta… unui copil – despre ce altceva?…
Și, așa, primul paragraf efectiv al materialului se scrie fără măcar să-l fi căutat, și-mi aduc aminte de „camera de mostre” unde lucra mama, la Industria Lânii, și la cataloagele cu dreptunghiulețe de material, și la cum am învățat acolo care e modelul „picior de cocoș”. Pentru că mostra primă, de azi, despre cum se întâmplă lucrurile atunci când lucrurile alea nu curg cum trebuie, și te trezești cu o bilă a morții de picior, ca un pușcăriaș de demult, este despre un caz al unui băiețel cu un carcinom la față pe care l-au luat bunicii acasă și i-au întrerupt tratamentul, și, acum, boala a recidivat. Îi aud vocea lui Mihai Gafencu. Nu strigă. Nu acuză. E de un amestec de disperare pe care vrea să și-o așeze, pentru copil, pentru acel copil pentru care lucrurile nu s-au făcut cum trebuia, de înțelegere pentru bătrânul de la țară, fără prea multă carte și fără prea mulți bani, de încercare de a găsi o soluție.
Mă gândesc ce aș face în locul lui. Aș vrea să îl strâng de gât pe adult pentru că l-a nenorocit pe copil. Dar așa a crezut că e bine. Așa a putut. Atâta și-a permis. Și copilul nu e de capul lui în lumea asta, e în tandem cu familia, atâta cât o are, cu posibilitățile și cu înțelegerea lor. Și atunci ce faci?… Pe cine ai de strâns de gât? Mult mai degrabă sistemul, care nu a știut să explice bătrânului că un tratament întrerupt înseamnă reapropierea de moarte, sau cu umbră și mai întunecată, sistemul celălalt, care nu dă soluție unui bătrân pentru plimbări de la sat spre Timișoara, cu nepotul bolnav, pentru ce trebuie cumpărat pe lângă medicamente, pentru… pentru mult.
Sigur, soluție există. Adică de unde să fie reluată povestea, și ce să se facă, și tot. Dar… Șansele de supraviețuire, ale copilului, au scăzut la jumătate, acum. Sigur, statistică. Dar statistica înseamnă și locuri în cimitir. Cu sicrie mici.
Doctorul revine în cabinet, are pasul cuiva care, de ar avea bască, ar vrea să dea cu ea de pământ, îi spun că am auzit, că îmi pare rău, că încerc să înțeleg, că, până la urmă, contează și ce își poate permite sau nu o familie. Și îmi spune: „Știu. Eu am plătit zeci de drumuri acasă”. Nu o spune cu emfază. Mai degrabă cu obidă. E un lucru trist. Urechea de jurnalist semnalizează: „Asta sună a titlu de articol” – zic. Dar mai sunt câteva replici memorabile în lungul discuției noastre. Vedem ce se va alege, ca titlu, până la sfârșit.
Vorbim, ca într-o săritură browniană, de greiere năucit de vară, despre toate și despre nimic, lăsând să curgă. În fapt, nu e chiar nimic, cum fiecare din lucrurile, de consemnat sau de lăsat să rămână doar private, este un petic, o mostră, poftim, din medicina pediatrică timișoreană și nu numai.
Trecem prin transplantul de inimă al lui Mihăiță, din 5 mai 2000. Trecem prin nevoia de organe. Prin greii care au făcut cele ce-au fost făcute, și nu mai sunt. Rinichiul. Drăgan, Bucuraș. Spune de Golea. Eu îi știu pe chirurgi, mai puțin pe cei de dinaintea lor, ca drum al procedurii. Dar îl ascult cât de frumos vorbește despre familia Golea, cum profesorul Ovidiu Golea l-a ridicat medic. Recitesc acum, când asamblez materialul, ce spunea Mihai Gafencu la dispariția profesorului său dintre noi: „Judecata umană poate a adus în drept sau nedrept acuze acestui om, dar mie rar mi-a fost dat să vad un medic mai prezent lângă suferință, un conducator mai eficient și atent la nevoile colectivului sau un mentor mai generos”. Îmi plac medicii care vorbesc despre cei care i-au învățat și sprijinit, oamenii generoși cu recunoștința lor.
Îmi zice și mie, despre profesorul lui: „Nu pot să-ți spun cât l-am iubit.” Dar îl și chinuia, la început, cu chestii care tânărului Gafencu îi păreau nejustificate. Sau pe care nu știa de le poate gestiona singur, în gărzile care i se cereau. Însă profesorul îl asigura: „Se întâmplă ceva, în cinci minute sunt sus”.
Eh, gărzile. Începutul. Felul în care se despică apele, atunci când tinerii mediciniști, tinerii medici aleg. Nu știu dacă acum e momentul, poate nu e niciodată momentul, dar acum întreb: „Și cum a fost când ți-a murit primul pacient?” Știe că nu e o întrebare la care aștept o chestie imbecilă, gen „rău”. Că vreau mai mult. Că e important. Și-mi spune cum a uitat tot, cum n-a mai putut să scrie actele – era o fată de 18 ani jumate, era la Județean și… de data aceea nu a ieșit treaba. ”Dodo (N.n.: prof. Dorel Săndesc – anestezist) avea niște saboți, pe atunci, îl auzeai cloncănind cu saboții ăia pe coridor și îți exploda inima, că știai că te scoate din rahat. Dar în seara aceea nu a fost el…”
Întreb și cum e acum, când mor copiii… Pentru că și acum, decenii după, uneori nu reușește treaba… Îmi spune: „M-am certat cu niște colegi, că s-au certat cu părinții în momentul decesului copiilor. În România nu avem decență legat de locul în care discuți cu părinții care au pierdut un copil, intimitatea necesară acelui moment. Durerea părintelui trebuie în primul și în primul rând înțeleasă, de aceea nu avem voie să intrăm în conflict cu părinții care își pierd copiii, indiferent cât de nedreptățit ți se pare că ești, prin acuze, în momentul celei mai grele pierderi posibile. Noi suntem aceia care… nici nu știu cum să-ți spun… trebuie să-i îmbrățișăm, să îi ajutăm, cu durerea lor. Eu stăteam și plângeam cu ei. Până atunci ai fost medic, atunci ești omul care trebuie să-l țină în brațe, că-l doare. În absența unei capele, a unei secții de paleație! Sigur că toate se sparg în capul medicului. Dar fiecare copil pierdut e din familia pacienților tăi, e din familia ta personală”.
Probabil de aia nu mă văd și nu m-am văzut niciodată pediatru, pediatru de spital, acolo unde se moare, acolo unde trebuie să mergi la mama unui copil, mamă care încă speră, care te privește cu încredere, și să-i spui „știi, a murit”… Îmi pare infernal de trist, de greu…
Doctorul continuă: „De aceea medicii foarte buni, pediatri, sunt femeile, pentru că știu să dea naștere, și să suporte suferința – ele suportă suferința mai bine, noi, bărbații, suntem puțin mai greu adaptabili la suferință… Am luat modelul lor. Dar cumva există o abrutizare, altfel îți omori vecinul sau familia. Nu-i fain să trăiești în felul ăsta. În pediatria unui spital de urgență mare se și moare, ai oncologie, dializă, transplant”.
Nu-i fain. Clar. Dar cineva trebuie să dea vestea morților. Și o faci. Și apoi trebuie să te chinui să nu îți omori vecinul sau familia – înțeleg asta. Pentru că te încarci. Și pentru că undeva trebuie să se golească surplusul ăsta. Și… nu e fain…
Interlocutorul meu se scuză. Trebuie să ia niște boabe. Diabet – zice. Îl întreb mai târziu, când strunjim încă o bucată de discuție la telefon, cum a făcut diabet. Izbucnește: „Cum am ajuns la diabet? Cu draci! De la colegi de-ai tăi, care mă sună la 11 să le dau date despre un deces până la 12. Dacă îți cere cineva rețeta de prăjitură a bunicii, de acu’ 30 de ani, i-o dai până la 12? Trebuie să cauți…” Îl înțeleg. Nici asta nu e fain. Dar prefer un medic ce se enervează, și sar scântei în jurul lui, și face diabet „de draci” unuia căruia nu-i pasă, își ia solda și pleacă băgându-și palma-n cur după cele 8 (vorba vine) ore de spital. Îmi plac oamenii ce ard.
Și atunci e firesc să întreb cum e cu „acasă”, cu copilul de acasă, cu fetița lui, dacă nu e geloasă pentru ceilalți mulți copii, pentru care arde medicul la spital. Îmi spune că nu, că a dus-o pe Ana de mică în spital, a pus-o să împartă jucăriile cu copiii de acolo, ca să înțeleagă.
Încerc să prind cum e cu pediatria în UMF, adică ce face studentul, ce învață, cum, pentru că de acolo se aleg viitorii pediatri. Iar Mihai Gafencu e profesor universitar. Deci cel care, pe lângă dracii din spital, și punțile dintre bani și măsuri, dintre înțelegere și renunțare, dintre viața și moartea unor copii, mai trebuie să și învețe niște oameni despre ce e vorba cu chestia asta și, pe cât se poate, să-și racoleze adepți. Pentru ca povestea să meargă mai departe. Se ocupă cu nefrologia pediatrică, e și coordonator de rezidențiat pe nefrologie pediatrică. Dar lucrurile sunt mult diferite. Pediatria e materie de anul V de facultate de medicină, o chestie din burta mare de lucruri amestecate care se învață acolo. Dar să vedem mai în amănunt: „Sunt chiar cel care am încurajat să se reintroducă examenul practic la studenți. Vreau să existe relația directă cu pacientul. Avantajul medicinei românești e că îți este foarte puțin îngrădită relația cu pacientul. Dacă vrea, studentul poate să facă orice – temperatură, greutate, monitorizare diureză – lucrurile ce nu implică o intervenție terapeutică. Studentul român ajunge doctor și în străinătate. La noi e lăsat să facă o injecție – noi, medicii, nu facem injecții aici. De pleci să lucrezi în Anglia trebuie să știi să prinzi o venă, ceea ce la copil nu e tocmai simplu. Trebuie să știi să pui electrozii la un copil, pentru EKG. Toate le pot face de vor – dar, din păcate, unii stau pe telefon”.
Întreb dacă lucrurile astea, ce mie îmi par mici, ajung pentru ca unii să se îndrăgostească de pediatrie. Dar prof. Gafencu spune că dragostea, la noi, ține de mai multe date – și de nr de locuri: „Poți să te îndrăgostești și de neurochirurgie, dar, dacă sunt două locuri pe țară… La mine, la nefrologie pediatrică, nu prea vine lumea, sunt foarte sever – la mine se fac ture și în vacanțe, și în weekend. Dar vin ăia care vor să iasă medici”. Bun.
Mai am o întrebare. Una mai complicată. Pentru că vorbim cu directorul medical al unui mare spital de copii, care e și profesor. Deci sunt atâtea laturi de abordat. Pentru o direcție viitoare. Pentru a se merge spre bine. Pentru a se ajunge mai puțin aici, la spital. Mai puțini copii. Așadar, ce e de făcut.
Mihai Gafencu răspunde: „Întrebare complexă. Trebuie formate generații de studenți ca, indiferent ce specialitate au, să aibă noțiuni de pediatrie, cu câteva exemple cruciale – la medicina de urgență, unde poți avea un copil, la terapia intensivă, ce nu are specialitate pediatrică, și poți avea un copil – specialități de primă linie, unde poți da de copii. Trebuie formați continuu medicii de familie, ei trebuie să dea primii de pacienți. Nici la centrele de permanență nu e bine. Iar medicina de urgență gâlgâie în weekend. E nevoie de formarea lor continuă și de ridicarea ștachetei. Și, nu în ultimul rând, societățile profesionale trebuie să genereze materiale la liber pentru părinți. Cum noi, cu colega neonatoloagă din Sibiu, conf. Maria Livia Ognean, am scris o carte, „Alăptarea”, care e la liber”.
„Dar nu zici nimic de școală” – spun. Pentru că și eu am ideile mele în ce privește prevenția. Ce e drept, privesc din alt unghi. Așa că Mihai Gafencu continuă: „Aia, în capul meu, e bifată – „la Salvați copiii” avem școala părinților pentru educația copiilor – de la boli cu transmitere sexuală până la droguri”. Da, dar în societate nu e acoperită problema, inisist. Ca să ai de unde să înveți să nu bagi aspirina în fund și supozitorul în gură, explic rapid. Pentru că… nu în toate familiile înveți asta. Și atunci ce faci? Da, suntem de acord că mai e de lucrat și aici…
Mai vorbim mult și de transplant. Și de copiii pe dializă, cei 11 pe care îi are acum. Și de multe altele. Dar toate astea vor face obiectul unor alte articole, în timp. Pentru că e ce. Și cu cine. Mihai Gafencu îmi pare un om bun. încă nu l-am văzut lângă copii, o să vină și asta, dar îmi pare un om bun. Și avem nevoie de oameni buni, printre medici – jur!… De medici buni, umani, care plătesc drumuri acasă, când află că e nevoie, și se dau peste cap să-și rezolve pacienții, chiar când cei din jurul lor i-au afundat și mai mult în apă moartă, nesocotind eforturile medicilor. Și pe vâcare să-i poți bănui fluierind partea aia faină, de fluierat, din ”Wind of change”, ca să se așeze și să meargă mai departe, chiar când toate par să se strângă împotriva inimii, a glicemiei sau a neuronilor lor.
Ramona Băluțescu
