…și trece tot ce era acut, și zbârnâia altfel în aerul serii – aplauze, emoții, șopotit, mobile care spun celor ce nu știau la ce au venit cât e ceasul, impresii. (Chiar și niște alegeri ciudate ale țării). E bine să treacă ceva timp. Pentru că ai răgaz să te întrebi despre ce scrii. Despre cum a fost cu spectacolul – sau despre tot ce a fost în jurul acelui spectacol, oare? Pentru că a interacționa cu actorul și producerul John Malkovich nu e doar… o piesă și o impresie. Realizez asta în timp. Nici măcar în timpul de anul ăsta, de la conferința de presă, spre piesă și spre momentul de după. Ci de la conferința de presă de anul trecut – pentru că și atunci fost aceeași întrebare, care, până la urmă, și-a găsit răspuns acum, în toamna aceasta: ce anume este interacțiunea, în totalitatea ei, cu Malkovich? Acesta este răspunsul meu: este un act cultural. Actul cultural Malkovich.
Dar, dacă tot vorbim despre Timișoara ultimilor ani, și a ce a trecut sau trece drept act cultural, să avem păreri, să confruntăm păreri.
Pentru că nu orice interacțiune cu un mare artist se numără la acte culturale, prin doar faima acelui om. (Și nu orice interacțiune cu cineva prezentat ca mare e altceva decât un borș). Și dau exemplul lui Carreras, care a mișcat, iar, orașul, acum vreo 15 ani, dar cântărețul de operă a ajuns în Timișoara prea târziu, atunci când deja vocea nu îl mai ajuta. Însă pentru cei care plătiseră nu doar să-l audă cântând (cu greutate, și nu foarte bine) dar și pentru ceva cină la care ar fi urmat să împartă același aer cu el (ceea ce nu s-a întâmplat, oamenii rămânând cu buzele umflate), era aproape de neconceput să se critice lucrurile din această alcătuire, pentru că ei voiau cu orice preț să se laude cu „Carreras-ul lor”, indiferent ce însemna asta. Snobism timișorean.
Cu Malkovich a fost altfel. Ajutat, desigur, de faptul că un actor bun nu se scufundă în penibil, îmbătrânind, de știe să-și ducă mai departe darurile. Vocea se poate schimba puțin, dar rămâne instrument redutabil, trăsăturile se schimbă, ochii devin mai apoși, dar înțelegea și redarea emoțiilor se rafinează. Și mai e ceva, ce ține major de spectacolul oferit la mijlocul lui noiembrie de John Malkovich, la Timișoara. Un artist bun, înaintând în timp, poate deveni o portavoce. Și atunci lucrul pe care ți-l livrează, prin arta sa, devine mult mai mult decât „simțitul bine” la un spectacol.
A fi o portavoce pentru un mesaj este un lucru de o aleasă prețuire. Un artist cu înțelegere a societății, adânc, sancționează tare ale societății (uneori chiar gafe ale unor președinți, ca ale realesului din SUA), arată lucrurile importante înspre care e util să ne consumăm energia (ca încălzirea globală și ca pierderea definitivă a unor specii de plante și animale) sau cum trebuie să toarcem și să așezăm în țesătura gândurilor noastre momente istorice.
Pentru că pe ei, pe artiști, îi iubim, și putem să-i credem. Pentru că stăm cu gurile deschise, ca niște ciocuri de pui de bufniță, și înghițim pe nemestecate un hap pentru care s-a gândit deja acea celebritate, căreia îi dăm girul. Munca noastră e doar să alegem. De alegem prost, vom „crede” și „procesa” reclame „kardashiene”, sau cum fras se scrie numele unor mâtze botoxate ce par a fi influențerițe pentru unii din noi. De ai, însă, ceva mai mult cheag, te vei uita unde arată cu degetul cei puțin mai adânci.
Malkovich nu a venit la Timișoara, în 2024, cu un spectacol în care să lase fătuci să se amorezeze de el și să le servească replica aia cu „dincolo de voința mea”, explicând părăsiri. A trecut timpul. Îndrăgostirile, de moment sau durabile, se fac acum pe patternul sapirosexual, și trec de postere lipite prin camere de adolescenți. Sigur, suntem conștienți de toată trena lui de roluri din care ne-a făcut să-l urâm, iubim sau să ne ridicăm întrebări. Dar acum e altfel.
Zicea un coleg: „Da, și merg la spectacol toți ăștia de nici nu i-au văzut filmele, să se laude”. Așa e. Dar Malkovich e un măr ce-și trage savoarea nu doar din soarele anului în curs, ci și din înfloririle, multe, anterioare, din crivăț cu mugur ascuns în scoarță, din zeama fructelor altor ani, ale altor decenii. Atunci când „îl știi”, apreciezi altfel, cu totul altfel, experimentul pe care ți-l pune, acum, în față.
Personal, din petalele trecute, au am ales două momente, chiar momente, unul având vreo două secunde, iar altul sub patru minute, în care l-am iubit pe Malkovich, și o poză. Unul e un moment aproape imbeciluț, din Con Air, în care actorul e lăsat să fie rebel, să arate răul, „să-și scoată caninii la înaintare”, ca orice câine obișnuit doar să muște, în „Cyrus the Virus”, un moment fără sens în română, din cauza ortografiei, și care în engleză, chiar de „face sens”, e imposibil din cauza repeziciunii cu care se livrează două jumătăți de replică, acela în care un personaj îi pronunță prima silabă a numelui iar „convictul” continuă cu „larevedere”-le japonez, adăugând „onara”, continuând cu o explozie pe care o determină. Ireal, dar mi-a plăcut fața actorului. Un Malkovich rău. Rău altfel, nu față de gagici.
Apoi e „Walking on broken glass” al lui Annie Lenox. Spunea cineva, în unul din comentariile de pe youtube, de la piesă: o istorie întreagă, un film, în câteva minute. Așa e. Nu am simțit nevoia să revăd filme întregi (doar câteva pasaje din ele) înainte de reîntâlnirea cu Malkovich, dar am rulat clipul acesta de vreo 20 de ori. Știu ce jucaseră Malkovich și Hugh Laurie înainte de a filma clipul, știu de ce s-a ales acea scenografie în costume de epocă. Dar punctarea liniei melodice cu mișcările personajelor din clip, în contrapunct cu jocul, ceva mai sofisticat, al lui Malkovich și Laurie, împletit cu jocul/cântul lui Annie Lenox, m-au făcut să iubesc definitiv și iremediabil clipul acesta. Și nu îl poți iubi la fel de nu cunoști deja fața lui Malkovich din Dangerous Liaisons. Pentru că abia așa poți desluși mișcarea (sau, deopotrivă, nemișcarea, atunci când situația ți-ar spune că se cere mișcare) fiecărui mușchi al feței, și gesturile, și privirile actorului. Ceea ce e valabil și pentru Hugh Laurie, cu condiția să-i fi văzut ceva mai mult decât Doctor House, și anume nenumăratele fragmențele umoristice.
Și, nu în ultimul rând, e poza aceea ce m-a impresionat, a unui John Malkovich dintr-o (aparent) hală părăsită, așezat pe un fotoliu jerpelit și cu o mulțime de porumbei pe el. Cu unul pe mâna stângă ridicată. Fotografie a lui Annie Leibovitz. L-am întrebat pe actor, în 2023, cum a fost să lucreze cu păsările pentru acea fotografie, și ne-a povestit mai multe, inclusiv despre pățaniile cu un papagal al unor prieteni. Însă atunci ne-a mai făcut un cadou. Informația că nu se ia prea în serios. Cum aminteam despre dificultatea de a lucra cu păsări, pentru multe motive, din care unul e că… produc rahat. La care Malkovich a replicat instant, râzând: „Eh, s-au mai răhățit și alții pe mine”.
Așadar, acum, în anii ăștia, avem un Malkovich matur (în 9 decembrie a fost ziua lui, împlinea 71 de ani în 2024), care a venit la Timișoara cu un ACT CULTURAL. Cu un fel de bonsai de lucruri bune. Pentru cei care nu știu, un bonsai nu este copacul acela mic care arată de un mare fel. Este ansamblul dintre un copăcel (sau un pâlc de copăcei) ce trebuie să arate într-un anume fel, și vas. Iar, la Malkovich, vasul este important. Cum este tot ce nu e „actorie de scenă”. Dar rămâne important.
Malkovich este un actor complex – din oferta lui pentru Timișoara, îndrăznesc să spun, netemându-mă mult că aș greși, au făcut parte și plimbările lui prin oraș (puzderia de poze cu el e unul din motivele pentru care am amânat să-mi scriu materialul), și mai ales conefrințele de presă pe care le-a oferit, cele două, în cei doi ani. Sau, ca să fim mai exacți, întâlnirile cu presa și cu lumea care a mai ajuns acolo, în sala mare a Operei (sigur, invitat al Teatrului Național), înainte de cele două ture de spectacole.
Nu bag mâna în foc că întâlnirile cu actorul au fost la fel pentru toți dintre colegii mei, din care unii degrabă-cercetători-de-oră-la-mobil, în timpul spectacolului, dar în mod cert câțiva dintre noi ne-am bucurat să adăugăm la „vasul Malkovich” cele câteva sute de poze și sute de atitudini, gesturi, mișcări ale buzelor, ridicări de sprâncene și de linii ale frunții ale lui Malkovich. Am învățat un strop mai mult, așa, din ce îi place, din ce îl interesează, din (poate) cum gândește lucruri și (sigur) din cum vrea să arate că gândește lucruri. Ne-am creat o istorie comună, înainte de spectacol, și la dineul oferit lui, după.
Poate înțelegeți acum de ce râd de snobismul de acum un deceniu jumate al timișorenilor ce voiau să cineze în sală cu Carreras, plătit. Mă consider mult mai câștigată cu posibilitatea de a întreba și a mi se răspunde venite din partea lui John Malkovich, și oferite prin înțelepciunea și generozitatea Adei Hausvater, managerul Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara, care ne-a făcut acest cadou nu doar ca nadă frumoasă, ci și pentru a putea să explicăm mai departe ceva din ideea de „spectacol Malkovich”, unii înainte de, alții, procesat, post festum.
Vă asigur că, de compar spectacolul văzut cu întâlnirea de dinainte cu John Malkovich, mi-ar fi greu să decid ce a lăsat în mine mai mult, pentru că, deși lucruri apartent diferite, aparent îngemănate, ambele mi-au adus mult din înțelegerea acelei sume, a acelui bonsai, a actului cultural Malkovich.
Pentru că actorul, ca un jurnalist cu experiență, care trece surâzând fin de regula jurnalistică învățată în școala de jurnalistică, ce zice că nu te implici în chestia pe care o descrii, și bla-bla, știe că ALEGEREA lucrului pe care îl livrezi consumatorului tău e IMPLICARE.
Malkovich nu vine să-mi arate ce fain e să te dai pe strasse cu poșete sau gentuțe de 20.000 de coco sau cu tricou cu „I like the Pope, the Pope smokes dope” (în fine, aici povestea ar fi mai lungă) ci a ales să aducă un act cultural în care prezintă ideea unui plauzibil „dar dacă”. El ia ideea de scelerat aparent decent, ce se suprapune, istoric, pe portretele mai multor naziști, și aduce „The Infamous Ramirez Hoffman” publicului (și, printre altele, și timișorenilor) din înălțimea lui de actor adulat, pentru a ne face să ne gândim la o idee. Un personaj ce nu există, dar care ar fi putut foarte bine să existe, construit din frânturile absolut întâmplate și întâmplabile ale nazismului.
IAR ABERAȚIA CU ZÂMBETUL PE BUZE, PORNITĂ DIN APARENT NIMIC, ȘI RIDICATĂ LA LEGE, CHIAR DE E LEGE DĂTĂTOARE DE OFILIRE ȘI MOARTE, E UN GLONTE CE TOCMAI NE-A TRECUT PE LA URECHE, CU ALEGERILE CE L-AU IMPLICAT PE CĂLIN GEORGESCU.
Actorul nu vine cu giumbușlucuri de scenă, vine cu o idee căreia-i pune pene măiastre de muzică. Pentru că el poate. Pentru că e John Malkovich, și ne întinde o mână pe care, de i-o apucăm, trebuie să-i acordăm încrederea că ne dă ceva bun de gândit.
De aceea insist ca publicul să fie informat, când merge la ceva. Să știe pe ce a dat banii de bilet, să fi voit să dea banii pe bilet, având idee ce primește. Și să nu vină de snob, ci să dorească să fie parte din acel experiment, să poată să plece, mulțumit, cu bonsaiul sub braț. Cu tot cu vasul său, da? Fără să se foiască, plictisit, pentru că nu știa că va fi cu muzică, și „ce e cu muzica asta?”, fără să aștepte vreo Coană Chiriță care să-i dea replica actorului. Ca un ins ce merge la operă cunoscând libretul.
Pentru că spectacolul acesta nu e așa ceva. E un Malkovich care deschide un laptop și citește – chiar monoton, se poate spune. Dar e un pact pe care ți l-ai asumat, și asta nu mai contează, odată întâmplată asumarea. Ai venit pentru acea poveste-împreună. Pentru pianista Anastasya Terenkova, violonistul Andrej Bielow și bandoneonistul Fabrizio Colombo. Dar, în primul rând pentru că John Malkovich are un mesaj pentru tine.
L-am întrebat, pornind de la ideea de „nazist imaginar” (un fel de „Orașele invizibile”, al lui Italo Calvino, ridicat la ființare umană), cum e util să vorbim despre Holocaust, și nu celor cărora încă le putem preda în școli despre lucrurile acestea, ci unora ca șoferul de taxi care m-a adus la întâlnirea cu el, și care îmi spunea că în România nu a existat Holocaust, și alte aberații. Mi-a dat exemplul unui spectacol pus pe scenă de el, în Viena – iar despre asta vom vorbi mai mult cu altă ocazie. Pentru că artiștii au puterea de a explica. De a schimba. De a arăta, „pe barba încrederii pe care o avem în ei”, cum e de văzut ceva. (Iar o colegă care poza la eveniment m-a întrebat, după, de am văzut cum i s-au umezit ochii când am pus întrebarea asta – nu remarcasem, eram concentrată pe mână, pe care a ridicat-o și coborât-o de trei ori, a explicație, până a deschis gura să formuleze răspunsul – un răspuns cumpănit mult, așadar).
Exact asta este și povestea lui Ramirez Hoffman, cel niciodată întâmplat, dar atât de posibil. Este nu doar un „ce ar fi fost” ci și, cum ne arată chiar istoria foarte recentă, și „ce ar fi”. Pentru a recunoaște semne, pentru a procesa intervenții, pentru a ne înfiora și a decide.
Am urmărit povestea fiind parte din pact. Am mers ca un Vergiliu-călăuzitor lângă sunetul, voit fără intonații de capă și spadă, al poveștii ce a fost livrată de Malkovich. Am scris în rând cu el, în cap. Sunt mândră că, atunci când aflăm cum personajul își deschide expoziția de fotografii (despre care încă nu știm nimic, ca public), pariul meu e câștigător, când singura femeie de față, intrând prima, iese răvășită și vomitând. Exact asta îmi spusesem că se va întâmpla. Evrika! Malkovich reușise să mă ducă acolo.
Apoi este avionul. Felul „nazistului imaginar” de a scrie poezii. Pe cer. Cu fum. Sigur că abia am așteptat să caut pe google de se poate așa ceva, pentru că mă interesează știința. N-am să vă spun ce am găsit – faceți-vă propriile voastre căutări. Important e că Malkovich mi-a atârnat de gât căutarea, ca pe-o cheie, pe un șnur de macrame, de gâtul unui copil, mai demult.
Apoi poezia. M-am întrebat din ce persoană pot veni acele versuri, și de pot ființa, chiar nescrise de dâra unui avion. Ca scriitor de poezie m-am întrebat. Și ca și consumator de poezie. Și ca și profesor ce vorbește studenților despre naziști. Pianul pe care se cântă, în Lista lui Schindler, în timpul masacrului din ghetou. Tot un nazist. Lucrurile coexistă. Trebuie să înțelegem cum. Dar coexistă.
Ramirez ne livrează o „Lecție de anatomie a doctorului Tulp” în care studiem încă o fibră a răului. Și felul în care el coexistă cu noi, și în care nu îl bănuim la timp, nu îl recunoaștem, apoi îl tolerăm, neștiind ce să facem, încercând să spunem că el nu s-a născut, sau că nu avem noi treabă cu el… (Și iar ajungem la alegerile pentru președintele României, lângă care unii nu înțeleg ce pericol înseamnă… neo-nazismul…)
Și așa am ajuns să avem, în Timișoara, două spectacole cu Malkovich (cel de anul trecut și cel de acum) care sunt o chintesență a ideii de capitală culturală. (Bine, public timișorean, în timpul ăsta, aplauda și mozaicuri de buzi de tiriști, cum sunt multe din ale unui Silviu Crețu zis Oravitzan. Sesizăm diferențele actelor culturale, oare?…)
Îmi aduc aminte, la final, de o replică a lui Charlie Kaufman, scenaristul lui „Being John Malkovich”, la unul din speechurile BAFTA: „Cred că încercăm să fim experți pentru că suntem speriați; nu vrem să ne simțim proști sau lipsiți de valoare; vrem putere pentru că puterea este un mod bun de a ne deghiza”. Actul cultural Malkovich nu ne dă trese de expert în ceva, dar ne ajută la înțelegere și simțire.
Dacă, în „Being John Malkovich”, un individ circulă prin Malkovich și vede lumea prin ochii lui, după acest proiect… Malkovich circulă prin noi și ne ajută, ca o otravă a conștientizării lucrurilor rele de lângă, să vedem viața așa cum o vede el. Nu cred că vreunul din cei care au aplaudat deschis, din suflet, iar nu ca snobi, spectalolul ultim a putut vota pe linia pro-naziștilor și nu o va face nici la anul.
Prezentarea spectacolului THE INFAMOUS RAMIREZ HOFFMAN a fost susținută financiar de Linde Gaz România. O decizie bună.
Ramona Băluțescu
