Atunci când pleci la o instituție să scrii despre ce se întâmplă acolo, poți păcătui prin a merge cu idei preconcepute, închipuindu-ți că o să găsești tot felul de lucruri rele. Sau dimpotrivă, poți păcătui – pentru că și acesta este un păcat – prin un prea mare entuziasm general, care te face să vezi totul în roz. Și atunci când este vorba de serviciul de ambulanță, recunosc că mi-e dragă ideea asta de oameni care sunt tot timpul gata să ajungă cât mai repede la tine și să-și pună mintea și îndemânarea la contribuție ca să nu mori.
Așa că atunci când am ajuns la Serviciul de Ambulanță Lugoj, într-o seară în care încă se mai găseau cireșe, iar căldura începuse deja să promită o vară care să ne chinuie, a trebuit să-mi spun… ai grijă, nu idealiza. Și, cu toate astea, uneori este foarte greu să nu o faci, pentru că, după alte locuri cu urgență, și ambulanță, și cruce roșie sau albastră, sau ce doriți ca însemn pentru medicină, pur și simplu locul acesta era ceva ce putea să fie acasă. Acasă nu pentru o persoană, ci pentru o idee.
Ideea aceea de colectivitate mică, în care oamenii se cunosc și țin unul la altul, și se ajută, și fac lucruri împreună, și care, atunci când se dă semnalul, se aruncă pe calul alb, sau ce-o fi la dispoziție, ca să meargă să schimbe lumea. Pentru că atunci când salvezi un om, salvezi umanitatea – așa este vorba, nu?
Dar, cum spuneam, dincolo de alte locuri unde am mai fost și am stat de vorbă cu medici, chiar medici de ambulanță, aici am intrat într-un nedisimulat sentiment de casă, de loc mic în care lucrurile se pot face cu drag, împreună, pentru că toată povestea a început cu, sigur, mai întâi pasul 1, strânsul de mână cu doamna doctor Angelica Bura, iar mai apoi a venit pasul 2, cu pusul pe masă, din partea unui coleg, al unei lădițe de cireșe din care toată lumea și-a format propria grămăjoară de sâmburi și de codițe, ca și cum am fi fost undeva într-un sat al unor bunici primitori, cu cireșul în curte.
De fapt, și în această curte era un cireș, dar cu fructe mici și, cumva, pădurețe, nici nu știu dacă sălbatic, sau negru, sau cum s-ar fi denumit, însă, oricum, unul ale cărui fructe le iubesc, și, pentru că la masă am pomenit de chestia asta, unul dintre cei prezenți s-a strecurat de lângă noi până la cireșul acela – cred că cireș amar, mai degrabă – a cules un pumn din fructele micuțe, dar după mine foarte bune, de sub el, și a venit și mi l-a pus în față – ce vrei mai mult ca să întărească sentimentul de casă?
De fapt, cum și eu venisem de altundeva, tot din Lugoj, de la ferma de capre a chirurgului Erwin Floroni, am pus și eu pe masă litrul de lapte de capră primit, însă, cum personalul medical este primul care știe că nu este foarte bine să amesteci cireșele cu laptele, toți ceilalți s-au ferit de combinația asta – eu nu, compensând potențialele ciudățenii ce s-ar fi putut întâmpla cu entuziasmul care a făcut ca lucrurile să fie ok.
Așteptarea a fost de puține ori întreruptă de solicitări, în noaptea aceea, însă acest lucru n-a făcut decât să-mi permită să ajung la a purta dialogul pe care îl dorisem cu doctorița, care, după cum vom vedea din replicile schimbate, are un cuvânt greu de spus atunci când este vorba de a cunoaște respectivul serviciu de ambulanță.
Dincolo de ceea ce mi-a povestit, de ceea ce a curs prin întrebări și răspunsuri atunci când timpul ne-a îngăduit, a fost și un caz la care am ajuns, undeva într-o localitate de lângă Lugoj, unde o doamnă era alarmată de problemele cardiace ale soțului, care tocmai suferise de câteva zile o intervenție chirurgicală la cord.
Cum eram ceea ce, teoretic, s-ar chema voluntar în acțiunea respectivă, un voluntar care mai mult observă și notează decât altceva, am încercat să rămân mai în spate la cazul respectiv, spre bucuria câinelui casei, care și-a luat porția de mângâieri, dar mai apoi am intrat și eu ca să văd cum curge analizarea cazului, până la decizie, dacă luăm pacientul cu noi sau nu, la spital.
Pentru că fiecare din echipă își avea lucrul său, doamna casei s-a întors pe mine să mă întrebe câteva lucruri. Am dat câteva răspunsuri de bun simț, apoi, tocmai pentru că nu doream să se amestece lucrurile, i-am explicat că doamna doctor este șefa echipajului, și știe să-i răspundă cel mai bine, și că eu sunt doar voluntar. Oricum, situația era mult mai puțin primejduioasă decât i se păruse doamnei, dar, pentru că trebuia să fie totul sigur, urma să luăm pacientul cu noi.
La decizia asta s-a ajuns, după ce s-au făcut anumite teste de rutină, s-au văzut medicamentele pe care le lua bărbatul respectiv și s-a vorbit despre simptomele pe care le avea. Cele mai multe dintre întrebări au fost puse de doamna doctor, și am stat ascultând-o cât de mult reușea să facă dincolo de a vedea ce se întâmplă, medical, cu pacientul, și anume, prin voce, prin felul în care discuta cu soția domnului, a reușit să o liniștească și să facă să aibă încredere că situația este sub control și că totul va fi bine.
Este un mare dar să poți să îți faci meseria, dar în același timp să pleci de acolo alinând atât pe cel care are probleme de sănătate, cât și familia. Dacă acum 20 și ceva de ani, când au fost multe ture de ieșire cu ambulanța, eram mult mai interesată de felul în care se rezolvă medical anumite cazuri, acum îmi dau seama că ascult mai degrabă felul în care interacționează cei de la ambulanță cu familia, cu pacientul, felul în care îți pornește în minte socotitoarea aceea în care faci repede un diferențial și trebuie să-ți spui… asta poate fi, asta se exclude, asta pare că ar avea importanță, asta nu, și din tot amalgamul acela scoți o idee și spui ok, mai bine veniți cu noi, sau haideți că vă dăm ceva, și rămâneți acasă, și totul va fi bine.
Pornim la spital după ce se scriu o tonă de hârtii, dar, așa cum mi-a spus mai târziu doamna doctor, chiar dacă sunt multe, până la urmă este important ca tot ceea ce se întâmplă să fie documentat, și să se știe ulterior, pentru cazul în care trebuie justificat. E noapte, luminile ambulanței creează siluete ciudate, albăstrii, în gardul metalic al vecinilor de peste drum. Mă uit când la acele siluete pe care pareidolia mă face să mi le închipui, când la chipul doamnei doctor, care e undeva în ambulanță, puțin deasupra mea, și scrie, și mi-aduc aminte ce înseamnă ca, atunci când cei mai mulți din jur dorm, să fie cineva care să aibă priceperea și deschiderea să poată porni oricând să te ajute.
Plecăm la spital, ambulanța urcă pe rampa destinată ei, pacientul este dus într-o zonă de triere, se scriu iar hârtii, este o doctoriță de gardă care îl preia, lucrurile sunt într-o matcă bună, după cât îmi dau seama, noi nu trebuie decât să trecem drumul pentru a ajunge din nou la locul cu pomii atât de frumos trași în șosetă albă, pentru a ne continua dialogul.
Cândva, nici nu-mi dau seama dacă târziu în noapte sau devreme în dimineață, se anunță un caz, o doamnă cu cancer care trebuie să ajungă la Timișoara, îmi terminasem întrebările pentru interviu, urma să plec peste vreo două ore cu un tren din Lugoj, dar, oferindu-se posibilitatea aceasta, sunt întrebată dacă vreau să merg cu ambulanța spre Timișoara, spun că da, cum mă gândesc că, față de de două ore în tren, este mai interesant să pot să discut fie cu doamna asistentă, fie cu domnul care conduce, până la urmă rămân în față, și un lucru dintre toate cele pe care le-am discutat în drumul până la Timișoara mi-a rămas pregnant în minte – și șoferul de ambulanță, ca și mulți alții din meseria asta, îmi spune că nu-și aduce aminte de câți ani, poate zeci, n-a dormit șase ore legat. Este o meserie în care dormi iepurește, în care te-ai învățat să faci ziua noapte și noaptea zi. Îl întreb dacă i se pare că i-a afectat cumva bioritmul, dacă simte că îl deranjează la viața de zi cu zi, îmi spune că nu, și că s-a obișnuit.
Sunt lucruri pe care cei obișnuiți cu serviciul de la 8 dimineața până la 4 nu au cum să le înțeleagă, dar iar tocmai pentru ca societatea asta să meargă mai bine este nevoie ca acești oameni să poată să-și facă un program nenatural, dar cu care spun că se obișnuiesc exact pentru a fi mereu gata atunci când e nevoie de ei.
Ajungem la Timișoara undeva după 3, iar nu-mi dau seama dacă trebuie să spun 3 noaptea sau 3 dimineața, până la urmă nici nu contează foarte mult. E 3 al unei ore liniștite, nu știam inițial la ce organ este cancerul doamnei cu care suntem, ajungem la Spitalul de Boli Infecțioase, la Pneumologie, este liniște în tot spitalul, e și firesc la ora aceea, dar la camera de gardă este cineva înaintea ei, cu medicul de gardă, schimb câteva cuvinte de încurajare cu ea, este o femeie tânără și frumoasă, îmi spune vârsta, îi zic fără să mint că nici într-un caz nu-și arată anii, și îi urez tot binele din lume, îi spun că am încredere în medicii de acolo – trecusem de curând prin niște investigații la ei și eram în tratament pentru o problemă mai puțin serioasă, dar destul de gravă legată de plămâni.
Înainte să plec, îi strâng mâinile și ies ca să-mi iau rămas bun de la doamna asistentă și domnul șofer, care se vor întoarce în Lugoj, fac câteva poze cu ei lângă ambulanță, apoi plecăm fiecare în drumul nostru, și am o strângere de inimă, gândindu-mă că poate ar fi trebuit să nu o las pe tânăra respectivă singură pe coridorul acela, dar ar fi puțin bizar să mă întorc acum, așa că îmi continui drumul. Este încă una din nopțile acelea în care, dacă o mașină vine din spate, la ora asta, sunt șanse mari să fie sau poliția sau ambulanța. Dar despre felul în care se întâmplă acest ticăit diurn sau nocturn, și angreajul său în societate și în familie, va curge discuția cu doamna doctor, care a avut amabilitatea ca, într-o noapte de gardă, să găsească timpul să stea de vorbă și cu jurnalistul care a fost primit la masa cu cireșe.
*
– De regulă începem cu lucrurile care țin de statistică, adică de câți ani lucrați, care a fost parcursul dumneavoastră, știu deja că ați făcut Medicina la Timișoara. De acolo, cum a fost legătura dintre ultimul clopoțel și ajunsul la Ambulanță?
– Am avut șansa de a lucra în Lugoj la scurt timp după ce am terminat facultatea. Facultatea am terminat-o în 1993, deci sunt ani buni de atunci. Am prins anul de stagiatură, un an. Și după anul de stagiatură s-au scos câteva posturi în Timiș, la un concurs la care am participat.
Erau patru stagii, câte trei luni fiecare, din ginecologie, chirurgie, interne și pediatrie, deci specialitățile mai mari, să zic așa. După anul de stagiatură a fost un concurs în care s-au scos cinci posturi în Timiș. Pe vremea aceea era cam greu să prinzi în Timiș. Un post a fost chiar la Lugoj, la medicină școlară. Sincer, asta am vrut să aleg, dar cineva a avut medie mai mare decât mine și a ales Lugojul, deși era timișoareancă. Atunci am fost nevoită să aleg altceva, dintre două posturi care erau pe lângă Timișoara, chiar dacă era mai departe de casă, eu fiind lugojoancă. Unul era la 12 km de Lugoj, la Darova, dar era pe pediatrie, și nu aveam experiență cu copiii, și celălalt a fost Urgență Făget. Și am ales Urgența Făget. Dar, la scurt timp după ce am luat postul, era timpul să nasc. Deci la 1 februarie trebuia să mă prezint la post, și eu știam că până în 8 februarie am termenul de născut. Am și născut în 6 februarie. Și atunci mi-am băgat prenatalul cu data de-ntâi, ca să nu trebuiască să merg, pentru că nu aveam mașină și ar fi trebuit să merg cu trenul, și am zis… să nu nasc pe tren.
– Și ce s-a întâmplat cu postul? A fost păstrat doi ani?
– Nu, pe vremea aceea era doar un an concediul de maternitate. Am avut o șansă. Directorul de aici, de la spitalul din Lugoj, a auzit că am luat la Urgență Făget și a venit cu propunerea dacă nu vreau să mă transfer la lugoj, că ar fi avut aici nevoie. Inițial am fost reticentă, căci fiul meu avea doar cinci luni, și aș fi preferat să stau acasă până la un an. Dar mi-a spus niște vorbe care m-au determinat să renunț la maternitate.
– Ce v-a spus?
– Pe lângă om, o singură dată trece norocul în viață, totul e să știi să-l prinzi.
– E, într-adevăr, o chestie care pune pe gânduri.
– Da. Și atunci m-am gândit… poate că nu mi se va mai oferi șansa să ajung la Lugoj, poate voi fi nevoită să rămân la Făget, și atunci, având susținerea din partea familiei, am renunțat la maternitate și am început, de la 1 august 1995, să profesez în acest serviciu. Și sunt ceva ani.
– Asta mă gândeam, număram, da. Și toți, aici?
– Toți aici, da.
– Și plecări?
– Nu. Fidelă serviciului.
– Atunci nu mă miră că-mi spuneți că știți cum arăta copacul ăsta. care trece cu mult de noi. când era foarte mic, coniferul acela. Mai știți și cine l-a adus?
– Da, știu. O asistentă. Și l-au plantat aici.
– Am senzația că, aici, într-un loc mai mic, comparativ cu ce știu de la Timișoara, se simte și mâna verde, dar și omul. Poate e mai mult timp de apropiere. Pentru că este un loc mai mic și vă știți. Dar și, nu știu, am senzația că în locurile mai mici, oamenii sunt puțin mai buni. Pentru că te vede lumea. Îmi mai spuneam chestia asta undeva. E ca atunci când, într-un loc mai mic, ți-e rușine să fumezi, ca femeie și tânără, pentru că te știu vecinii. Și cumva cred că și relațiile interumane sunt șlefuite de apropierea asta. Sunt aici de sub două ore, acum, și m-am bucurat să văd copacii văruiți. Acel picior, acea șosetă albă. Să știți că lucrurile astea se văd.
– Da, s-au văruit chiar de Paști, a făcut cel care a văruit și anul trecut. Chiar l-am apostrofat că anul acesta nu a mai văruit copacii. Și mi-a spus… doamnă doctor, încă nu este Paștele. Și chiar în săptămâna aceea, în săptămâna Paștelui, atunci i-a văruit.
– Aveți aici, la stația de ambulanță, niște pomi fructiferi din care unul cel puțin mi-e mie tare drag ca fruct. Cireșul acela sălbatic cu fructe mici și negre. Și lucrurile curții sunt așezate într-un fel care arată a casă tihnită. Și mi s-a spus, înainte să vin aici, că sunteți foarte mare parte în felul în care sunt tihnite toate, în felul ăsta. De cât timp conduceți punctul?
– Din 2022.
– De patru ani. Ce înseamnă a conduce un astfel de loc atunci, când acela nu este punctul județean? Cum sunt organizate lucrurile? Chiar și acolo unde există un punct foarte mic și sunt doi oameni, unul conduce?
– Da. Întotdeauna există un șef.
– Că nu mai poți scoate vorba-aia de atâția șefi, cum se spune în România. Dar aici se pare că e loc pentru fiecare să respire. Am văzut că, și asta este foarte important într-o colectivitate, camera medicilor, pentru că deocamdată asta am văzut, arată ca un apartament de lux.
– Asta datorită unei colege căreia îi place să se ocupe de acest aspect. Și asta s-a întâmplat într-adevăr de când a venit ea în colectiv. Am obținut și sponsorizări. Enorm de multe. Am sponsorizat și noi. Așa cum am putut ca să ne simțim bine.
– Ați făcut vreodată un calcul? Oamenii, când dau timp, și dumneavoastră aveți uneori timpi morți, din fericire, că altfel cred că ați înnebuni, la ce lucrează ambulanța, așadar ați făcut vreodată un calcul câte ore petreceți cu familia și câte aici? Comparativ, statistic?
– Nu, n-am făcut. Dar să știți că mi se reproșează în casă.
– Păi dacă v-ați lăsat copilul la 5 luni, sigur. Dar și-a luat răzbunarea. S-a făcut și el medic.
– Da, s-a făcut și el medic.
– Și acum știe despre ce e vorba.
– Și a plecat la depărtare, să mă facă și eu să simt ce înseamnă să nu fie aproape.
– Da, dar știa din familie ce înseamnă medicina. Și probabil că lucrurile astea cumva se procesează. Nu spun că cei care vin dintr-o familie de ne-medici nu ajung medici buni.
Dar atunci când vii dintr-o astfel de familie, știi la ce mergi. Știi de acasă, ce înseamnă treaba cu orele, cu mâncatul, cu prezența, cu toate astea. Ce înseamnă cu telefoanele care sună, probabil.
– Da, așa e.
– Și revenind la un loc pe care trebuie să-l conducă cineva. Vorbim de al doilea centru de ambulanță din Timiș. Cu cine lucrați aici? Câți sunteți? Cum sunteți împărțiți?
– Suntem 61 de persoane.
– Asta e o industrie.
– Da. Medici suntem șapte. Acum, de fapt, șase, pentru că un coleg are o problemă medicală și este în concediu medical. Sunt 25 de asistenți și 30 de ambulanțieri, dintre care 23 lucrează pe urgență. Și avem cinci ambulanțieri care fac transport. Și doi ambulanțieri care fac consult la domiciliu. Și avem și personal auxiliar, femeia de serviciu. Pentru consult la domiciliu este medic care merge la domiciliu și ambulanțieri.
– Sigur, aveți dispeceratul de la Timișoara, știți ce lucrează colegii. Chiar dacă nu ați lucrat în alt punct față de Lugoj, știți ce se întâmplă. Credeți că există o specificitate a Lugojului în ceea ce privește urgențele de ambulanță, o specificitate a intervențiilor la care sunteți solicitați, față de Timișoara sau față de locuri mai mici?
– Nu, nu. La Lugoj avem o gamă variată de patologie la care suntem solicitați. Nu pot să spun că este ceva mai mult sau mai puțin. Poate doar comparativ între partea medicală și cea a traumatologiei, a accidentelor de circulație. Părerea mea că în zona Făgetului sunt mai multe accidente de circulație față de noi, deși și în zona noastră avem, între Lugoj și Caransebeș, și acolo se întâmplă cele mai multe și cele mai urâte accidente de circulație. Probabil ați auzit și dumneavoastră de accidentul cu suporterii greci – în acea zonă s-a întâmplat.
– De fapt, nu mă refeream doar la patologie, pentru că cred că nu doar patologia intră aici, ci și felul în care omul înțelege să solicite ambulanță. Când? Cum? Pentru că vorbeam că în locurile mici oamenii sunt poate cu mai mult bun simț. E o supoziție. Și atunci cred că asta ar putea influența felul în care gândești pentru ce deranjezi. E doar o supoziție, repet, pentru că atunci când ești mai educat, mai cu bun simț, atunci probabil îți spui problema că dacă există un medic de familie, îi dai motiv să existe. Și că nu chemi ambulanța pentru că tu ți-ai dat cu ciocanul în deget sâmbătă dimineața la ora 3 AM.
– Da, într-adevăr, dar să nu uităm că la 10 km de Lugoj, și este chiar comună suburbană, e o comună cu locuitori de etnie romă. Acolo e o altă specificitate.
– E un alt mod de a trata ambulanța. Am văzut, de exemplu, că deseori vor să vină toți când e vorba de mers la spital.
– Acum s-au mai civilizat. Până la urmă, oamenii înțeleg că se dorește să fie ajutați, și, cred, cu toate programele acestea de școlarizare, și așa mai departe, găsim puncte de comunicare.
– Eu mă aduc aminte de colegi ai dumneavoastră care au fost omorâți în situații de consult, sau loviți. Sper că lucrurile astea se schimbă, cum spuneați, prin educație, prin comunicare. Unul din colegii dumneavoastră asta îmi spunea, că jumătate din ceea ce faceți este comunicare. Cum vedeți asta?
– Da, trebuie să știi puțin, să citești omul și să încerci și să-l calmezi tu atunci când vezi că este… este normal să fie agitat, sau să fie supărat când un aparținător este în pericol, și atunci puțin trebuie să știi cum să îl iei, cum să empatizezi cu aparținătorii, ca să poți să-ți desfășori activitatea, mai ales cu aparținătorii agresivi, nu atât agresivi fizic, ci agresivi verbal.
Și uneori chiar este destul de greu și pentru noi, pentru că stresul este și din partea noastră când vedem că situația este gravă, și pe deasupra trebuie să ne calmăm și interiorul nostru, și persoanele din jur, aparținătorii – mai ales când aștepți, ți se pare o veșnicie, și ți se pare că timpul trece așa de greu.
– Probabil că aici e momentul să spun că în meseria dumneavoastră sunt atâtea povești aparte atâtea întâmplări ciudate, neobișnuite Nu vă întreb de senzațional, vă întreb, ca primă întrebare din tolba poveștilor, primul lucru pe care vi-l aduceți aminte că v-a marcat major în meserie.
– Care m-a marcat major a fost primul deces întâlnit.
– Om pe care l-ați prins viu, și a decedat, da?
– Da, om pe care l-am prins viu, și care a decedat ulterior, și care m-a determinat să îmi schimb atitudinea ulterioară la caz. Eram chiar la începuturi, la puțin timp după ce am început să profesez, și am fost solicitată la un caz. Pe atunci se lucra în alt sistem, nu ca acum, adică mergeam doar cu șoferul la cazul respectiv. M-a izbit paloarea pacientei, dar era și medicul de familie acolo, și într-adevăr eu am întrebat-o doamna doctor… o tensiune i-ați măsurat?, iar doamna doctor a zis că nu mai stăm să-i măsurăm acum tensiunea, luați-o și duceți-o la spital. Era destul de aproape de spital. Eu, fiind începătoare în meserie, doamna doctor fiind medic de familie și cu experiență, pentru că era mult mai în vărstă decât mine, mi-a fost jenă…
– Dar ce făcea acolo, dacă nu i-a luat tensiunea? Stătea și o ținea de mână?
– Nu o ținea de mână, dar a decis că trebuie să o ducem. N-a făcut nimic, doar mi-a impus să o duc mai repede la spital. Am ascultat, fiind tânără, și pacienta la puțin timp, în nicio oră, a murit, pentru că era cu tensiune nemăsurabilă, deci era instabilă, cum zicem noi, hemodinamic, și acel moment m-a determinat să îmi impun că, indiferent cine este la caz, indiferent de aparținători, trebuie să-mi fac meseria așa cum cred eu de cuvință și să nu mă las influențată.
Să știți că o săptămână de zile am suferit din acest motiv, asistenții m-au văzut pe aici că eram mai deprimată, că nu mi-era totuna, pentru că mă simțeam vinovată că, dacă îi măsuram tensiunea și vedeam care este ea, și îi pus o perfuzie, poate era mai bine, dar am ascultat de un om mai în vârstă…
– Și de atunci nu ați mai ascultat de altceva!
– Nu, de atunci, indiferent cine este.
– Aici la dumneavoastră în meserie este foarte aparte pentru că nu aveți spitalul în spate, nu aveți colegi de același rang cu care să vă sfătuiți, decizia este la dumneavoastră, sunteți singuri cu cazul. Au fost momente când v-a fost teamă de decizia pe care ați luat-o?
– Teamă? Nu, nu pot să spun că mi-a fost, pentru că nu prea ai timp, deci trebuie să știi foarte bine ceea ce faci, și nu prea ai timp să gândești. După, într-adevăr, poate că uneori ziceam că poate puteam să-i fac puțin mai mult decât i-am făcut, și cu atât mai mult cu cât am înainteat în vârstă. Am mai avut un coleg care s-a pensionat, din păcate, cu care colaboram foarte bine, și de fiecare dată când veneam de la caz, povesteam, și împărtășeam experiența fiecăruia.
– Cum v-a fost norocul – pentru că aici cred că e mult și mâna sorții – cu asistenții cu care ați lucrat și cu ambulanțierii echipajului? Acea structură care este extraordinară atunci când reușește să se sudeze și când se poate comunica din priviri, din gesturi, știe în echipă cum gândește celălalt și cam ce ar vrea într-o anumită situație – așadar, cum v-a fost norocul ăsta?
– Știți cum se spune, cum ți-l crești. Dacă știi să să-l modelezi, reușești. Eu consider că am fost norocoasă – oricum în o proporție foarte mare personalul este creația șefului de echipă.
– Și eu bănuiam, când ați început să-mi vorbiți despre acel deces, că va fi unul care nu s-a terminat bine, pentru că, mai ales la început, asta te marchează, dar aș vrea să vă întreb și din registrul celălalt lucruri pe care le întreb în meserii aparte, și anume cum arată minunea în meseria dumneavoastră, cum arată lucrurile pe care le-ați fi crezut imposibile, și, totuși le-ați văzut întâmplându-se?
-Un alt caz care m-a marcat, în această direcție, a fost un pacient pe care l-am preluat din spital să-l ducem la Institutul de Boli Cardiovasculare, care era cu un infarct miocardic și care până să-l preluăm noi se stopase de trei ori. L-au resuscitat, l-am preluat să-l ducem și, pe drum, pe la jumătatea drumului, s-a stopat iar, și a fost așa… adică acum a vorbit cu noi ,și pe urmă am văzut pe monitor că are ritm de stop, cum spunem, și normal, pacientul și-a pierdut conștiența.Am început manevre de resuscitare, am strigat la șofer să oprească, cu atâta mai mult cu cât pacientul se preta la șoc electric extern.
Nu vreau să intru în detaliile acelui pacient, 11 șocuri i-am dat, culmea, nu știam, dar în spatele nostru venea o altă mașină, cu aparținătorii. În mașină era și medicul de familie, și a venit și a zis… doamna doctor, lăsați-l, ați făcut destul, nu se mai poate face nimic. Nu puteam să-l las pe motivul că se preta la șoc electric extern. Am ajuns cu el la IBCV dar îl tot resuscitam pentru perioade scurte, iarăși se stopa, iarăși opream ambulanța, și cândva cum am tot dat la șocuri, s-au stins și toate luminile din ambulanță, am mai rămas numai cu lumina de la DEF și șoferul mi-a zis… doamna, doctor, dacă nu plecăm acum, nu o să mai putem pleca. A fost un caz aparte, v-am zis, nu vreau să intru în detalii, l-am dus la IBCV, și am aflat despre pacientul respectiv că este ok, a revenit acasă, șapte ani a mai trăit, și, după șapte ani, am fost solicitată la acest pacient, fără să știu că despre el este vorba. Se stopase, și în timp ce resuscitam, aparținătorii au spus ce fusese în urmă cu șapte ani, și au rostit numele meu cum că doamna doctor l-a salvat. Și atunci am realizat că este pacientul pe care cu șapte ani în urmă îl salvasem, și acum nu a vrut să plece. Deși am încercat să îl aduc din nou pe linia de plutire, nu a mers, dar nu puteam să-l declar decedat. Am chemat o altă colegă, am epuizat tot ce se putea folosi în acest scop, la mine nu a vrut, să zic așa, să i se termină firul vieții. La scurt timp după ce l-a preluat colega, atunci s-a terminat. A fost un un caz impresionant, și nu cred că am să-l uit niciodată.
Un alt caz era așa, tot un bărbat tânăr, 50 și ceva de ani, pe care, tot așa, l-am preluat din spital, să-l ducem la IBCV cu infarct, care parcă puțin și-a prevestit soarta, că ceva i se va întâmpla pe drum, pentru că ne-a spus că și tatălui a murit, în urmă cu 15 ani, tot așa.
– Tot așa, în ambulanță?
– Tot așa, din cauza patologiei. Și am zis… domnule, în ziua de azi nu se mai moare așa de ușor, acum ambulanțele sunt dotate, chiar nu se pune problema. Deși nu părea nimic, nu avea nimic care să prevestească cum că va întâmpla ceva pe parcursul transportului, chiar la 5 minute după ce am plecat inima i-a făcut stop și noroc, să zic, în acele defibrilatoare, care într-adevăr fac minuni, și a ieșit foarte repede, încât omul, când și-a revenit, nu știa ce i s-a întâmplat, dar ceva a simțit, pentru că a zis că i s-a tăiat firul o scurtă perioadă de timp și mi-a zis… am fost grav… și i-am răspuns că nu mai vorbim acum despre asta. Și i-am zis… v-am spus că ziua de azi nu se mai moare așa de ușor. Și, într-adevăr, astea sunt miracole pe care ți le amintești.
– Cum simțiți mulțumirea omului? Mulțumirea în sensul că… e ciudat. am văzut, am fost cu echipaje de ambulanță care salvau copilul unui om, și vedeam că părinții sunt atât de înmărmuriți de ce li se întâmplă, încât nici măcar nu mulțumeau. Și mă durea pe mine.
– Poate nu spuneau mulțumesc din cauza că nu reușeau să conștientizeze ce rău ar fi putut fi. Pentru că altfel nu cred că nu ar mulțumi lumea.
– Asta vreau să vă întreb. Cum simțiți relația cu oamenii atunci când terminați un caz? Aveți frustrări că, poate, oamenii nu înțeleg prin ce ați trecut ca să îi ajutați?
– Nu, nu, deloc.
– Ați ajuns la înțelegere?
– Da. Niciodată nu am așteptat mulțumire. Mi-am dorit doar să fiu eu mulțumită sufletește.
– Vă pot înțelege, dar vedeți, eu sunt în afară, și văd ca un arbitru, și mă dore pe mine când nu sunteți de ajuns de apreciați, așa cum aș dori eu chestia asta. Îmi aduc aminte, de exemplu, când am trecut printr-un infarct pulmonar, când am terminat cu statul în spital, am mers la UPU să-i mulțumesc celui care fusese de gardă atunci când am ajuns. L-am văzut emoționat, și mi-a zis că, de regulă, lumea nu vine și la ei să mulțumească, atunci când iese din spital. Și m-a durut asta.
– Să știți că despre cazul de care v-am povestit, cu cel de-al doilea, să știți că a venit cu buchet de flori și cu o cutie de ciocolată, și chiar dacă nu eram în tură, le-a lăsat aici, ca un semn de mulțumire.
– Ce mă bucur să aud chestia asta! Că e frumos să știm să spunem mulțumesc, cred.
– Da, într-adevăr, da.
– Pentru că trăim într-un timp, și aici voi face trecerea la întrebarea următoare, trăim într-un timp în care vedem atâtea pietre aruncate spre personalul medical, mai ales după COVID. Și e atâta de nedrept… Adică sunteți printre primii, de fapt, laolată cu infecționiștii și UPU, primii care au suferit, care au riscat lucruri, care s-au îmbolnăvit înainte de a veni vaccinul, care au avut atâta contact cu persoanele astea. Îmi aduc aminte de ce spunea Mihai Grecu, de la UPU Județean, atunci, și nu o să uit, pentru că există și partea asta de anecnotică, cum că la început nu știai dacă se ia de pe masă, se ia de pe câine. Nu știai. Iar dumneavoastră erați acolo, pentru că trebuia să fie cineva care să facă lucruri. Și erați blamați pentru că oamenii sunt cretini, și nu înțeleg că medicii nu te omoară cu oxigen, și că nu e Big Pharma în spate, care trebuie să omoare nu știu cât, și așa mai departe. Bun, și lucrurile astea trebuie să se schimbe. Și atunci este foarte, foarte important cum vă vede lumea, cum vă vede ca și corp medical pe ansamblu, acei oameni din medicină, felii care nu iau mită, pentru că mita nu este pregătită pentru așa ceva.
Adică știm despre ce vorbim, da? Urgențele și ambulanța. Și oamenii de care este nevoie arzătoare, rapid și acum, pentru că altfel se moare, cred că sunt cele mai bune porți pentru schimbarea imaginii. Cum vedeți toată treaba asta, cu încrederea care se tot erodează dinspre oameni? Și ce simțiți în legătură cu acest lucru, ce ar fi de făcut?
– Poate mai multă educație medicală.
– Deci școlile, în primul rând.
– Da, exact, școlile. Media, mass-media, televiziunile. Pentru că de multe ori și de aici vine imaginea negativă. Nu se spune, ați văzut, nu se spune că am salvat vieți, când se vorbește despre COVID, despre stresul pe care l-am trăit, chiar personal. Am trăit acest stres, sincer. Mi-amintesc că, pe perioada COVID-ului, chiar pare aberant ce vă voi spune acum, dar aveam impresia că dacă ies pe poarta, că ziceați că nu știam de unde se ia COVID-ul, parcă năvălea virusul și pe mine. Pentru că nu se știa.
– Ce s-a făcut greșit? Nu, ce s-ar fi putut face mai bine? Ca oamenii să înțeleagă, și să se vaccineze, și să aibă încredere în medici.
– Informarea. Lipsa corectă a informării, de fapt. Trebuia educație medicală mult mai mult făcută. Atât în școli, cât și la televiziune, mai ales că populația de vârsta a treia urmărește emisiunile TV.
– Dar asta înseamnă chiar înainte de momentul COVID-ului.
– Da, chiar înainte. Dar, probabil, și ei au fost nepregătiți.
– Dar suntem născuți nepregătiți, ca societate. Facem religie în școli, însă ne e frică să vorbim despre chestii sexuale, pentru că, vezi, Doamne, dăm idei copiilor. Dar asta înseamnă că avem cel mai mare număr de nașteri de minore din Europa. Suntem pudibonzi, nu explicăm niște noțiuni care ne ajută să ne înțelegem viețile, și biologia, și anatomia, până la urmă, care implicit, probabil, ne-ar face să avem mai mare încredere în știință. Și atunci, dacă e să dregem, probabil că ar trebui să începem… Ați numărat două direcții care cred că sunt foarte importante. Școala și presa. Ar mai fi, poate, ceva dinspre corpul medical, care ar strunji schimbarea, credeți? Cum credeți că stăm cu cazurile de malpractice?
– Nu știu…
– Lucrurile care ar trebui să treacă, într-un anumit fel, prin colegiile medicilor, și care, poate, sunt resimțite din exterior ca ascunse sub preș.
– Nu știu ce să vă spun în această direcție…
– Eu lucrez pe transplantologie. Acolo, cazul Lucan va rămâne pentru totdeauna neașezat. Și lucrurile astea, chiar dacă, poate, sunt un exemplu singular, odată întâmplate, se schimbă foarte, foarte greu, în timp, cu materialele care apar noi. Adică un material negativ, nu știu, poate are nevoie de 20 de materiale pozitive să fie schimbat. Sau, ca să cităm mai simplu… Întotdeauna, orice lucru negativ… Era în Iulius Cezar al lui Shakespeare era o chestie… „Ce face rău un om trăiește încă și după ce-a murit. Ades se-ngroapă binele cu el.” E un fapt. Într-adevăr, tot ce e rău prinde mai repede decât binele. Și revin la teza locului mic. În tot amalgamul ăsta de lucruri care fac viața de aici, cum vă simțiți? Unde este locul de acum, în istoria Ambulanței Lugoj, pe care e clar că o cunoașteți de atâta vreme. 30 plus ani. Unde sunteți? Sunteți bine cu personalul, cu dotarea, cu felul în care acoperiți zona pe care o aveți? Sau sunt lucruri… Probabil peste tot sunt lucruri perfectibile, dar sunt lucruri pe care le-ați dori acum, așezate altfel?
– Mai ales acum, cu ambulanțele acestea noi, care le-am primit recent, stăm destul de bine. Incomparabil cu începuturile mele profesionale. Când… Am să vă povestesc ceva, iarăși… De pe atunci. Nu era o gestionare bună a distribuirii ambulanțelor la caz. Și am rămas – v-am povestit de colegul cu care tot schimbam idei – să mergem la un accident de circulație cu o mașină care nu avea targă, gen un autoturism. Gândiți-vă, la un accident. Am mers, practic, puțin…
– Cu mâinile în buzunare?
– Exact. Șansa noastră, să spun așa, a fost că victima era moartă, pentru că, altfel…
– Da, altfel nu prea știați ce să faceți.
– Nu, efectiv, nu aveam ce să facem. Și era doar prezența noastră acolo. Și asta poate fi frustrant. Da, asta a fost la începuturile… Debutului meu.
– Iar acum aveți un mic spital pe roți.
– Exact, unul mic, da. Dacă la momentul actual poți face și ecografie la locul solicitării, ce ne-ar mai lipsi? Poate un mini-laborator, să facem niște analize.
– Dar lucrurile sunt pe linia asta! Există, am văzut, de exemplu, în UPU, la Municipal, un mini-laborator. Sigur, nu știu cu ce acuitate lucrează, dar lucrurile merg în direcția asta. Ieșim în caravane medicale cu Dodo Sândesc și cu echipa lui. Și avem mini-laboratoare. Sunt deja o gamă de teste, sunt lucruri care se pot face din mers, repede.
A născut cineva vreodată cu dumneavoastră?
– Da. A născut o singură dată. Am prins o naștere pe ambulanță. Pot să spun că sunt norocoasă din acest punct de vedere.
– Trebuie să fie destul de stresat.
– Da, este stresant. De fapt, de două ori. Una a fost chiar în perioada COVID-ului. Era aici, în oraș. Era prima sarcină și, de obicei, la prima sărcină nașterile durează, adică de când încep contracțiile până când are loc nașterea durează mai mult. Dar fătul era mort…
– Era în termen?
– Nu era în termen. Dar pacienta nu a conștientizat că sarcina s-a oprit în evoluție, Cam cu două săptămâni înainte de momentul acela. Ea aștepta să meargă la medic când avea programare. Și fătul era macerat. Dar a fost o situație stresantă, mai ales, am zis, era pe perioada COVID-ului. Gândiți-vă, cu vizierele acelea în față.
– Bun, dar cum s-a întâmplat? Nu îmi dau seama. Adică corpul, încercând să expulzeze un non-self, intră la contracții, sau ce s-a întâmplat?
– Da, intră la contracții, da.
– Și aveați deja capacitatea unui eco sau știați înainte să expulzeze fătul? Știați că fătul nu mai e viu?
– Nu. Deci când l-a născut, am văzut că este mort. Și am realizat, în timp ce începuse resuscitarea fătului, că i s-a exfoliat pielea. Și atunci am conștientizat că fătul era mort, și am întrebat-o, atunci am intrat în detalii și am întrebat-o de cât timp n-a mai simțit fătul că mișcă. Și a zis că de vreo două săptămâni.
– Și nu s-a gândit că e o problemă?…
– Nu, nu. Și era și cu dublă circulară de cordon fătul.
– Unde vă țineți zilele de naștere?
– Zilele de naștere cel mai mult le-am ținut aici. În serviciu. Nemurile mele, când mă sunau să mă felicite, mă și întrebau… iar ești la serviciu? Sau dacă nu eram pe zi, intram pe noapte și tot aici.
– Pentru că de aici curge firesc afirmația pe care o știu toți cei din lumea dumneavoastră, că nu e medic în specialitatea asta să nu fi prins sărbători în care să trebuiască să lucreze. Într-un fel e firesc să-ți duci sărbătoarea de locul de muncă. Spuneți-mi despre un Crăciun sau un Paște sau un Revelion mai aparte, de care vă aduceți aminte. S-a întâmplat să vină vreodată cineva să vă colinde aici?
– Da. Vin colindători.
– Oameni cărora le-ați făcut bine, sau care știu că faceți bine, și doresc să vă dea ceva bun înapoi?
– Care știu. Știu că facem bine și doresc să răspundă. Și, probabil, care știu că, fiind la serviciu, și nefiind acasă, nu putem primi colindători acolo, ci suntem nevoiți să fim aici.
– Pentru că meseria dumneavoastră vă duce la oameni de absolut toate condițiile și toată lumea se îmbolnăveaște, toată lumea moare toată lumea are nevoie de ajutor, ce vă mișcă?
– M-a mișcat foarte tare pacienții cu cancer în fază terminală, și asta din motivul că am avut și eu o soră care a decedat la vârsta de 33 de ani, de cancer, și o perioadă după decesul ei nu puteam să…
– Vă era greu să lucrați cu oamenii care au cancer?
– Da, exact, o perioadă. Acum nu, mai mi-a trecut, că sunt ani buni.
– Cât de greu e să duceți meseria? Eu am văzut cazuri în care îmi spuneau colegii dumneavoastră că… dacă mai prind unul din ăsta, trebuie să-mi iau concediu, pentru că nu mai pot duce. Și atunci cum puteți să mergeți mai departe atunci când e foarte greu?
– Nu știu să o spun, poate am o protecție mentală, pot spune, care mă face să pot duce mai departe, pentru că dacă n-ar fi fost asta, de mult aș fi cracat.
– Este ambulanțierul un anumit tip de medic aparte care trebuie să aibă anumite date, sau orice om care termină medicina și care își dorește să meargă pe linia asta poate să prindă niște șmecherii ale meseriei? Cum credeți? E un dat sau o formare?
– Nu, nu. E un dar. Să zic, într-adevăr, este combinație, e ca și diamantul neșlefuit.
– Ați văzut asta la colegi? Pentru că sunt sigură că ați avut și colegi care, după o vreme, au renunțat, nu?
– Puțini au renunțat.
– Am văzut oameni care s-au dus pe rezidențiat de urgență, și nu au făcut față.
– Da, da. Trebuie să să fii dotat pentru asta.
– Și aici vine întrebarea… care sunt dotările? Care e portretul unui urgentist eficient?
– Cum am zis, să nu fii doar empatic. Pentru că, dacă ești doar empatic, clachezi. Pentru că, sufletește, te marchează. Deci trebuie să fie puțin și rutina. Dacă nu ești puțin rece, îți pierzi capul.
– V-ați fi închipuit făcând altă rămură de medicină? Acum, privind retroactiv? V-ar fi fost mai ușor. Ați fi făcut mai mulți bani. Ați fi avut mai multă faimă.
– Da, dar nu, am stat și m-am gândit, nu mi-ar fi plăcut. Chiar dacă la multe cazuri nu știu continuarea. Și asta frustrează.
– Frustrează asta. Dar, totuși, să vezi, să realizezi că, datorită ție, acel om își poate continua viața. Este… Nu țin să intru în zona mistică, dar credeți că binele se întoarce?
– Da, cred. Cred că se întoarce binele.
– Ați văzut asta? Adică, simțiți că aveți destule argumente ca să pariați pe asta?
– Da, știți că v-am povestit că am avut o cumpănă în anul trecut. Am fost foarte grav, și cred că asta a contat.
– Din păcate, eu nu pot crede în asta. Pentru că pe lume a existat Holocaust, și războaiele, și atâția oameni nevinovați, nedreptățiți. Dar mă bucur. Mă bucur atunci când văd că oamenii pot crede în asta, pentru că v-a dat speranță să mergeți mai departe.
Spuneați ceva de un control, și de o replică a oamenilor respectivi. Cine a fost în control? De unde?
– Vin tot felul de controale legate de acreditări. Au afirmat că este una dintre cele mai frumoase stații de ambulanță din țară.
– Ce fain! Cred că e o mare satisfacție să vă spună cineva asta.
– Probabil că suntem și avantajați că este atâta verdeață, și spațiul este mare. E un loc plăcut.
– Cred că și asta contribuie ca omul să vină cu bucurie la lucru.
– Da. Înainte lucrurile erau mai altfel… Parcă oamenii veneau cu mai mult drag. Era o altă atmosferă, da, într-adevăr. Poate și stresul, poate și banii, să zic așa, ne-au schimbat. La debuturi… Nu aveam atâtea condiții, dar… Poate și situația era altfel, în sensul că puteam să facem și mici petreceri. Dar asta nu însemna că nu plecam în solicitare, știți, sau că întârziam. Dar acum nu ne mai permite sistemul să…
– V-am urmărit peste drum de noi, la spital. Atâtea foi, semnături, hârtii. E bine cu ele? Pe de-o parte, este bine să se știe ce se întâmplă, pentru că lucrurile trebuie cuantificate, să nu fie greșeli, să se poată urmări situația. Dar, în același timp, mi se pare că în sistemul medical e enorm de multă birocrație.
– Este. Este multă birocrație.
– Știu medici de familie care, la un moment dat, spun că vor să renunțe pentru că sunt prea multe hârtii de completat. Am trecut printr-un COVID. S-a spus că o să ne ajutăm, că o groază de lucruri care se făceau până acum mai pe birocrație vor fi mai ușoare și, din păcate, nu se prea vede chestia asta. Cum de vorbim de sisteme AI specializate pe felii de medicină, deja, dar, în același timp, pierdem atâta vreme cu hârțogăria?
– Pentru că hârtia ne acoperă. Dar, la un moment dat, facem mai mult meseria ca să ne acoperim decât să ajutăm?… Așa că s-a ajuns la chestia asta. Sunt mai multe procese.
– Vă aduc aminte de o replică a lui Dodo Săndesc. Uităm să murim. Uităm să murim decent. Uităm că, la un moment dat, lucrurile se întâmplă și așa. Și am senzația că se aruncă din nou prea ușor cu piatra în cadrele medicale.
– E adevărat, da, se aruncă. Și, mai ales în zilele de astăzi, când suntem foarte atent monitorizați de către lumea din exterior, atunci și noi trebuie să ne protejăm. Și cum ne putem proteja? Doar prin niște hârtii bine scrise. Pentru că filmări nu pot fi făcute…
– Încă.
– Și atunci, hârtiile… Și tocmai de aceea trebuie să completăm cât mai mult fișele, pentru că trebuie să coincidă finalul fișei de solicitare cu ce am scris, cu ce am predat noi în urgență. Și atunci, de aceea durează, pentru că trebuie să fii foarte atent, nu cumva să omiți, că ce este completat ulterior nu se mai ia în considerare.
– Medicina a ajuns o meserie complexă. S-a dus partea majoră de a ajuta pacientul, și crește partea de hârtii. Dar aveți dreptate. Lucrurile astea contează pentru că, până la urmă, trebuie să rămâneți în meserie. Și dacă sunteți chemați să dați cu subsemnatul, să știeți ce și cum.
– Și mai ales când intervine uitarea. Când te cheamă să dai cu subsemnatul, între atâtea cazuri. Nu-ți mai amintești. Doar dacă sunt cazuri speciale. Și nici alea nu ți le amintești în proporție de 100%.
– Dar dacă ai șase cazuri într-o noapte, sunt sigură. Adică am văzut eu, când scriam despre chestiile astea – după trei cazuri, deja la primul nu mai știu detalii, dacă nu le-am notat. Și atunci e firesc.
Există un avantaj că sunteți peste drum de spital și că, teoretic, vă știți sau vă întâlniți mai ușor cu colegii?
– Din punctul meu de vedere, da. Că există o colaborare.
– Chiar și pentru urmăritul cazurilor, că spuneați că vă interesează.
– Exact, și pentru urmăritul cazurilor. V-am zis de colaborare. Cu cât te cunoști mai bine, cu cât suntem mai apropiați, și relația este cu totul alta.
– Stăm sub un nuc acum. Este o vorbă, că sub nuc nu crește nimic. Dar, în același timp, și în meseria dumneavoastră trebuie să vă construiți urmași. Ați simțit, în timp, că ați avut medici tineri pe care ați reușit să-i formați astfel încât să lăsați și în felul ăsta ceva după dumneavoastră? – Nu. Nu pot spune asta.
– Asta e puțin trist. Dar… Are sens să vă întreb cum simțiți că vin pregătite generațiile noi?
– Tocmai despre asta voiam să spun, că generațiile noi, după părerea mea, sunt mai slab pregătite. Pe vremea noastră se făcea mai multă școală decât se face acum. Și parcă și interesul, pe vremea noastră, era altul decât acum. Sunt puțini cei care sunt interesați într-adevăr.
– Și se mai fură meseria?
– Eu pot spune că am furat.
– Ați avut persoane care v-au format, de la care ați învățat?
– V-am zis că am avut colegul care era mai în vârstă decât mine, și am avut șansa să fie un medic citit, care mereu avea tendința de perfecționare, și atunci discuțiile cu el m-au ajutat, chiar dacă uneori aveam părări diferite, dar fiecare justifica de ce gândește așa, sau de ce a pus diagnosticul ăsta, sau de ce a făcut tratamentul ăsta, și n-a făcut un altul, și pentru mine toate astea au fost constructive.
– Ați fost un cuvânt care a apăsat un buton tare important pentru mine. Ați spus „citit”, că era un om citit. Am o problemă majoră cu… Acum vorbesc nu de cadrul medical în general, ci de medic. Am o problemă majoră cu medicul care scrie cu greșeli de gramatică. Medicul care nu mai are deschiderea să mergă la un concert. Mai demult era firesc ca un medic să știe să cânte la un instrument. Să aibă un tablou frumos în casă. Să fie o parte din viața culturală a cetății. Dar mai ales eu, fiind filolog, spun de gramatică. Păi cum pana mea să fii intelectual și să nu știi să pui o liniuță în cuvânt?… De ce se întâmplă scăderea asta?
– Pentru că nu se mai face școală ca înainte.
– Școala aia se face înainte de medicină.
– Da, dacă nu este temelia pusă. Mai ales în situația actuală, când totul este digitalizat. Și noi când scriam cursurile rapide, atunci hai să zic că poate mai aveai greșeli gramaticale. Dar în rest nu.
– E un probleme mare. Încet, încet ajungi la concluzia că o astfel de diplomă, inclusiv la Medicină, nu certifică o calitate de intelectual. Certifică doar o nișă.
– Exact.
– Și asta e, totuși, trist. Pentru că eu nu știu o altă persoană mai importantă în societate decât medicul. Nu profesorul, nu preotul. Medicul. E important să ne educe cineva. Dar, ca să ne educe, trebuie să trăim, să supraviețuim. Și atunci ăla e medicul. Și atunci la el aș vrea să mă uit în sus. Și aș vrea să fie complet. Și să fie… În Ileana Vulpescu, în Arta Conversației, este acolo o chestie… Parafrazez. Aș vrea ca un medic să aibă de ajuns de mulți bani încât să poată să-și ia un tablou frumos, la care să se uite. Și să poată să-și permită niște reviste străine din care să învețe. Atunci nu era net. Adică un standard. Dar, în același timp, să fie acolo, la înălțimea acelui standard. Iar lucrurile se schimbă. Și e cumva trist. Mi-e dor de medicul de școală veche. Poate și de școala de medicină veche.
– Înainte medicul, preotul, erau cei la care se uitau oamenii…
– Și învățătorul.
– Și învățătorul, da.
– Era triada de aur, dar acum… Nu știu, societățile se răsucesc, valorile se dau peste cap. Ne uităm mult prea mult la bani. Calculăm în mite și în împilări. Avem, credeți, șanse pentru a ne întoarce de la lucrurile astea?
– Cred că depinde de specialitate, știți? Pentru că ați văzut că actual se merge foarte mult pe inteligență artificială. Și toată lumea știe medicină.
– O, da. Sau măcar mult mai bine decât medicii.
– Da, exact.
– Ați simțit amenințări sau teamă când vă faceți meseria? Pentru că la un moment dat au fost probleme din astea în vreme de Covid.
– Nu, eu n-am simțit. Nici la început, când nu se știa… Dimpotrivă, simțeam eu teama să nu dau ceva. Era teama să nu dau ceva la familie, dar mi-era teamă că intru în tot felul de case și mi-era să nu cumva să iau fără să știu. Mai ales că la începuturi, când cetățenii de etnie romă se întorceau acasă și ne sunau, adică se întorceau acasă din țările strâine, mai ales ei nici nu recunoșteau. Trebuia să fim foarte abili ce întrebări să punem, ca să realizăm dacă erau veniți proaspăt sau nu. Adică dacă puteau avea ceva sau nu.
Realizați cât de repede uităm? Vă aduceți aminte de faptul că nu era hârtie igienică sau că ne băteam pentru o sticluță de spirt și pentru o mască?…
– Da. Noi nu aveam voie să folosim exagerat, în timpul de început, resursele.
Cred că încrederea ține mult de a te ști cu cel de lângă tine.
– Da, este, într-adevăr. Contează să ai o legătură mai apropiată.
Colegul dumneavoastră mi-a spus, și m-a mișcat, pentru că știu ce înseamnă chestia asta cu somnul, mi-a spus că de 30 de ani n-a prins 6 ore legate de somn. Sigur, din cauza și a altor munci pe care le-a făcut până acum, dar, privind din afară, sună ca un foarte mare chin. Sigur, mi-ați spus, organismul se obișnuiește, cere lucrurile într-un anumit fel, dar gândiți-vă că viața asta este extrem, extrem de diferită față de marea majoritate a celor din afară. Mai sunt și alte lucruri pe care știți că le faceți diferit de oamenii cu 8 ore de lucru și 5 zile?
– Da, nu realizăm. De multe ori am impresia că mijlocul săptămânii este sâmbătă, duminică.
– Știu ce spuneți. Atunci când oamenii lucrează continuu, adică și weekendurile, parcă nu mai știi ce zi e.
– Exact. Altă dată am impresia că duminica este luni, deci nu mai realizez exact în ce zi a săptămânii suntem.
– Încă o chestie de care m-am amintit. Se întâmplă uneori că, atunci când lucrezi în meseria asta, dai de cazuri și în afara timpului de lucru, și bănuiesc că simți imbold să pui mâna. Vi s-a întâmplat? Să dați de cazuri când nu erați la job? În care erați medicul de lângă?
– Locuiam la bloc pe vremea aceea, stăteam pe balcon și am văzut cum pe carosabil s-a întâmplat un accident, și bineînțeles că am alergat încolo, pentru că așa se spune, am depus un jurământ și nu putem să întoarcem privirea, și am fost și am acordat primul ajutor până a venit ambulanța. Sau, de exemplu, colegul pe care tot îl pomenesc era la o nuntă, chiar dacă nu era adeptul nunților, a și spus că de atunci nici nu se mai duce. Unul din nuntași dansa cu foc, dintr-o dată a picat și s-a stopat. Și a trebuit să îi acorde primul ajutor, să înceapă manevre de resuscitare, până am venit noi. N-am putut să resuscităm… O altă colegă chiar era de Revelion la Oradea, sau la Felix, nu mai știu exact, și tot așa, s-a stopat o femeie, dar acolo… Pentru că ea a fost la momentul respectiv, și a început rapid manevrele de resuscitare, s-a terminat bine. Și ține și acum legătura cu persoana.
Ramona Băluțescu
