Un articol de Ramona Băluțescu
– Domnule profesor Virgil Radu Enătescu, se aude din nou despre Clinica de Psihiatrie de la Văcărescu. În ultimii cincizeci de ani, strada aceea era renumită pentru două lucruri, pentru Kandia și pentru clinică. Poate putem adăuga și cinematograful, dar el a murit de multă vreme – de fapt, și Kandia, deja de o vreme. A rămas clinica.
Prima întrebare ar fi, pentru cei care nu știu de unde tot apar aceste discuții despre ce trebuie să se întâmple cu acea clinică, care este istoricul ei. Care este problema acolo. Avem o clădire, ce este cu ea?
– Da, vă mulțumesc că mi-ați oferit oportunitatea de a face auzite problemele secțiilor de psihiatrie, 1 și 2. Și sper că am și permisiunea colegei mele să ofer acest interviu, pentru că, până la urmă, interesul este comun, dar nu pentru noi, ca și medici șefi de clinică. Interesul este foarte, foarte mare pentru pacienții cu suferințe psihice, pentru că ei sunt, de fapt, cei mai afectați de gradul de degradare a clădirii. Legat de clădire – clinica de psihiatrie a fost mutată de la actuala Clinică ASCAR, din clădirea actuală a Clinicii ASCAR în actuala locație, de pe strada Iancu Văcărescu. Și, așa cum ați spus foarte frumos, constituia unul din cele trei obiective principale pentru care strada a devenit renumită, ca să zic așa. Probabil că la vremea respectivă clădirea satisfăcea, să zic, cerințele, standardele unei clinici de psihiatrie, deși am, totuși, mari îndoieli vis-a-vis de asta.
Problema este din anul 2008, când, prin sentință judecătorească definitivă, actuala clădire a clinicii a fost retrocedată a foștilor proprietari, moment care coincide cu imposibilitatea investirii, sau a finanțării de lucrări de reparații sau, mă rog, nici măcar de întreținere. într-o clădire privată retrocedată.
– Lămuriți-mă, nu știu legea, ce înseamnă că nu se poate investi? Că dacă vi se sparge un geam, îl schimbați. De la ce nivel nu se poate investi?
– Nu se poate investi în sensul în care, în afară de mici reparații, nu se pot reface, să zic, elemente, probabil că de zidărie, sau până și schimbarea unui geam de lemn într-un geam de termopan este absolut interzisă. La ora actuală singurele geamuri de termopan sunt la două saloane, care am obținut o sponsorizare înainte de retrocedare, în 2006 – eu ca persoană am reușit să le obțin, și am reușit să amenajez două saloane și un cabinet de consultații. După 2008, retrocedată prin sendință definitivă, nu au mai fost permise investițile în această clădire.
– Deci 18 ani fără investiții, dar în același timp banii, chiria, care este situația?
– Din acel moment s-a hotărât ca finanțatorul și autoritatea publică locală sub patronajul căreia noi suntem, adică Consiliul Județean, să plătească o chirie lunară care la ora actuală a ajuns undeva în jurul a 10.000 de euro. N-aș dori să dau o cifră exactă. Dar care cumulat, din 2018, de când a început să fie plătită, și până în prezent, depășește mult suma de 2 milioane de euro.
– O sumă absolut impresionantă. Aveți cunoștință de banii ăștia sunt plătiți? Cum stați?
– Nu am cunoștință pentru că nu am acces, dar, să zic așa, pe surse am înțeles că banii sunt virați de Consiliul Județean către proprietari.
– Care sunt problemele clădirii, actual? Adică nu se pot face investiții, și, din câte știu, igrasia este una dintre cele mai mari. Cum stați la capitolul ăsta?
– Pe de-o parte, clădirea, începând din 2018, a suferit un proces continuu de degradare, nemaiputându-se face investiții. Și, într-adevăr, au început să cadă elementele de tencuială de pe zidurile interioare, ale curții interioare, dar și de pe fațada clinicii. A început să se degradeze acoperișul, și se infiltrează cantități mari de apă în momentul în care plouă.
– Dar nici acoperișul nu a fost reparat? Sau măcar cârpit? Îmi pare rău că intervin cu cuvântul ăsta în discuție, dar măcar cârpit s-a putut?
– O să încercăm, bineînțeles, și Departamentul, Serviciul Tehnic încearcă să achiziționeze materiale pentru a repara, să zic așa, acoperișul. Și nu știu în ce măsură reparația acoperișului intră în obligațiile Consiliului Județean. Bine, datorită infiltrării cu apă în pod, la nivelul unui salon deja au început să apară căpături în tavan, ceea ce ne-a obligat efectiv să închidem acel salon pentru a nu pune la risc pacienții internați în clinică.
– De cât timp e asta?
– De aproximativ două luni de zile. Pe de altă parte, într-adevăr, vă dați seama că nivelul de igrasie este foarte crescut, datorită materialului lemnos folosit la acea vreme, când s-a realizat construcția, și datorită crăpăturilor care s-au făcut în ziduri. Vreau să vă spun că degeaba se fac activități de dezinsecție, pentru că probabilitatea de reinfestare cu insecte, ploșnițe sau gândaci se va produce în permanență, pentru că au aceste spații în lemnăria folosită și în aceste crăpături din ziduri. Pentru că demersuri și activități de dezinsecție s-au făcut în mod repetat.
Acum, pe de altă parte, ce doresc să vă menționez este faptul că structura logistică, structura clădirii, structura fizică este mult depășită și nu corespunde cerințelor. Nici măcar la nivel național, vorbind despre România, ca membru a Uniunii Europene, din anul 2007. Această clădire aduce mai mult la spital de psihiatrie din spațiul ex-sovietic. Doar filmele pe care eu le-am văzut, documentare referitoare la psihiatria din spațiul ex-sovietic, mai seamănă cu ceea ce este la ora actuală în clădire.
Gândiți-vă că există doar două grupuri sanitare pe nivel de palier pentru pacienți, vorbind despre aproximativ 67 de pacienți. Există doar un grup sanitar femei și un grup sanitar bărbați, în condițiile în care normal ar fi, și mai ales la pacienți cu o asemenea categorie de suferință, să existe grup sanitar la fiecare salon. Pe de altă parte, menționez lipsa spațiilor adecvate pentru organizarea ambulatorului integrat, lipsa spațiului pentru desfășurarea unor activități complementare absolut necesare, complementarea tratamentului medicamentos, farmacologic, și aici vorbim despre săli de psihoterapie, putem să vorbim despre săli în care pacienții să poată desfășura o activitate minimală fizică. Da, avem o sală de sport, dar, din păcate, și acolo gradul de degradare a zidurilor este atât de avansat încât efectiv puteam duce pacienții doar sub stricta supraveghere a personalului, ca să nu se întâmple vreun necaz. Cu toate că aparatură este.
Apoi lipsa unei garderobe, lipsa unei săli pentru terapie ocupațională, lipsa unui spațiu adecvat pentru intervenții moderne, de tip neuromodulare. Și eu am avut și am în planul meu de dezvoltare să constituim și un compartiment de intervenție, cum ar fi cu stimulare magnetică transcraniană, stimulare electrică, care sunt complementare absolut necesare și care s-au dovedit din punct de vedere științific că ar fi benefice și eficiente în tratarea pacienților cu suferințe psihice.
– Dar la terapie ocupațională, din câte vorbiți, folosiți încă spațiile care sunt la 5 minute de dv pe strada paralelă, nu?
– Aveți perfectă dreptate, dar doresc să menționez că ambele clinici au și paturi de cronici, deci la noi există și pacienți care stau internați.
– Ar fi de preferat să fie în același loc, înțeleg ce vreți să spuneți.
– Ar fi de preferat să rămână și spațiile deja existente la 5 minute, dar să existe și spații care să fie dedicate, consacrate exclusiv pacienților internați în regim măcar de cronici în clinica de psihiatrie. Noi nu mai avem unde să creștem.
– Și vorbim aici, bănuiesc, când vorbim de clădirea retrocedată, și de Centrul de sănătate mentală în pachetul ăsta?
– Parte din Centrul de sănătate mentală, unde șefa centrului este doamna dr. Ileana Stoica, ce poate să vă ofere informații mai multe legate de asta. Din câte am înțeles, jumătate, partea care practic este integrată în corpul de clădire comun cu clinica, este retrocedat.
– Adică partea de stânga.
– Exact.
– Asta înseamnă că e încă o instituție afectată de situația asta.
– Din păcate, da, așa este, încă o instituție este afectată, și vă recomand să stați de vorbă și cu domnia sa, pentru că poate să vă ofere și mai multe informații. Acum legat de Secția de Psihiatrie 2, acolo avem un număr de 33 de paturi, deci în total în ambele clinici sunt aproximativ 100 de paturi.
– Din care câte nu puteți folosi acum?
– La ora actuală este salonul unde tavanul a început să prezinte crăpături, și vorbim despre 4 paturi. În rest, ele sunt disponibile, doar cu mențiunea de care vă spuneam. Dacă facem dezinsecție, trebuie obligatoriu să închidem saloanele.
– Și nu puteți face asta dintr-o dată, ci pe bucățele.
– Nu, se face pe bucățele, pentru că nu putem închide clinica dintr-o dată, și pe de altă parte adresabilitatea către clinica de psihiatrie la nivelul camerei de gardă de psihiatrie este în creștere.
– Câte paturi aveți acum ocupate? Cum stați cu disponibilitatea? Sunteți spre plin?
– Suntem spre plin și uneori chiar foarte plini.
– Din ce îmi spuneți dumneavoastră, chiar dacă s-ar cârpi, cu ghilimelele de rigoare, și s-ar ajunge la o situație, să zicem, măcar acceptabilă, înțeleg că circuitele nu sunt ceea ce ar trebui să existe în Europa comunitară în momentul acesta.
– Exact. Aveți perfectă dreptate. Așa este. Noi ar trebui să avem circuite separate pentru partea de secție de psihiatrie, ar trebui să avem circuite separate pentru partea de cameră de gardă de psihiatrie și ar trebui să avem circuite separate pentru ambulator integrat, inclusiv ar trebui să avem circuite separate pentru paturile unde efectuăm spitalizare de zi. Pentru că, în cadrul serviciilor care le oferim, pe lângă internările în regim continuu, oferim și spitalizări de zi, adică spitalizări cu durată de sub 24 de ore. Toate acestea trebuie să aibă circuite separate, deci vă dați seama, noi avem un singur gang prin care intrăm de pe strada Văcărescu, nici nu se pune problema să avem numărul adecvat de circuite, din păcate.
– Am o comparație care nu este foarte frumoasă, dar se potrivește pentru România, și mă veți scuza că o fac. Sigur, cunosc clinica dumneavoastră de foarte mulți ani, scriind de peste două decenii pe psihiatrie. Încă avem situații în România unde la țară există școli unde toaletele sunt în curte, unde chiar se moare în toalete, unde sunt atâtea probleme. Dar ce facem, închidem școlile? Pentru că, totuși, copiii trebuie să învețe. Avem nevoie de psihiatrie. Este un domeniu în care, din păcate, incidența cazurilor crește în paralel cu condițiile sociale, stresul și așa mai departe. Și atunci mergem pe principiul românesc că asta avem, cu asta defilăm. Situația, din câte o descrieți, este proastă spre foarte proastă. În același timp, nu putem închide de tot, nu putem pune lacătul pe secțiile de psihiatrie 1 și 2, care sunt locurile principale din județ unde se tratează patologia asta.
Și atunci ajungem la aceste discuții care reapar ciclic – din păcate, uneori senzația este și că se fac doar ca imagine dinspre politicieni – legate de mutarea acestei clinici. Adică nu o mai cârpim, o mutăm. De data asta, discuția este cu mutatul „la castel”, în Monița, adică la acel birt care are niște turnulețe într-un anumit mare fel arhitectural. Este o soluție. Înainte de a discuta despre oportunitatea sau dezavantajele ideii, puteți să treceți în revistă variantele care, în ultimii 18 ani, sau chiar dinainte, au apărut, legate de ce ar trebui să se întâmple cu mutarea de pe Văcărescu? Ce alte idei au mai fost? Ce s-a mai dorit? Ce s-a discutat? Ce nu s-a putut?
– Da. Pot să vă spun de când am preluat eu mandatul de șef de secție, din anul 2017. Dar de dinaintea acei preluari a mandatului s-a tot folosit acest subiect – mutarea clinicii de psihiatrie – în anumite momente.
– Și electorale, și mai puțin.
– S-a pomenit problema mutării Clinicii de psihiatrie sau a construcției unui spital, a unei clădiri proprii pentru psihiatrie. Pentru că psihiatria este secție exterioară a Spitalului Clinic de Urgență Timișoara. Din păcate, aceste promisiuni nu s-au concretizat. Singura dată când am văzut că se implică inclusiv conducerea a fost din momentul în care profesorul Săndesc a preluat funcția de manager al spitalului, dânsul având o preocupare efectivă pentru a muta clinica și încercând să găsească, împreună cu noi, diverse soluții de a ne muta. Pentru că ridicarea unei clădiri noi în momentul actual este foarte dificilă, având în vedere că necesită foarte mult timp, studiul de fezabilitate plus găsirea soluțiilor de finanțare.
– Dar alte lucruri s-au construit și au început să se construiască pe perioada lui Săndesc, ceea ce este, desigur, lăudabil.
– Este adevărat, numai că vreau să vă spun că noi, dacă mai stăm încă câteva luni, nu mai spun ani… Riscul de a se dărâma această clădire este un risc foarte real.
– Avem noroc că nu suntem în zonă seismică în Timișoara.
– Asta este o chestiune extrem de importantă, că nu s-a mai produs niciun seism din anul 90, pentru că dacă ar mai fi fost și seism, vă dați seama în ce hal am fi ajuns acum.
– Dar acum, în momentul de față, din ce știți, ideea construcției mai este pe rol, sau este doar cea a mutării într-un spațiu existent?
– Din ce am fost informat, este ideea mutării în hotelul, mă rog, palatul Castel Royal, de la Moșnița Nouă, unde bineînțeles că nu o să rămână amenajarea interioară așa cum este, ci se va face o reamenajare cu o recompartimentare adecvată unui spital.
– Dumneavoastră ați văzut clădirea pe interior?
– Pe interior n-am apucat să văd, pentru că am fost în concediu, dar pe exterior am văzut-o și am fost de mai multe ori.
– Pe exterior nu ne interesează, până la urmă, dar interiorul se poate recompartimenta?
– Pe interior era închis. Când s-a făcut o vizită împreună cu domnul manager a fost domnișoara profesor Dehelean, pentru că eu atunci am fost în concediu, și dânsa și-a spus opinia – poate că ar fi bine pe ea să o întrebați.
– Măcar ca și concluzie, e un da sau un nu, un se poate, un încercăm?
– Ideea este că în condițiile reamenajării și reorganizării interiorului, da, este posibil, dar doar în condițiile în care se face un plan împreună cu un arhitect, și în consiliere sau în consultanță cu noi, pentru că noi, fiind specialiști, profesioniști, psihiatri, știm de ce avem nevoie – s-ar putea. Acum, sincer să vă spun, nu știu dacă s-ar putea păstra același număr de paturi, dar s-ar putea face acele lucruri despre care vă spuneam că, la ora actuală, în actuala clădire, lipsesc cu desăvârșire.
– Perfect, deci avem o soluție, avem o situație, aș spune, mai puțin academic, de rahat, dar în același timp românul merge pe, ok, mergem mai departe. Spuneți că dacă s-ar sta până s-ar construi ceva, probabil că ar fi dezastruos, și cu toate astea mergem mai departe.
– Nu știu dacă această construcție, în primul rând, este posibilă, pentru că niciodată nu s-a pus în față varianta de a se construi o clădire lângă Spitalul Județean.
– Nu neapărat acolo, dar în oraș.
– Legat de clinici exterioare, să nu uităm că și Clinica de dermatologie, Clinica ORL și Clinica de oftalmologie, care sunt parte a Spitalului Municipal, Clinic Municipal de Urgență Timișoara, sunt tot secții exterioare, și nu sunt în corpul principal al clădirii Spitalului Municipal.
– Așa e, dar sunt în oraș.
– Ele sunt răspândite prin oraș și, de regulă, prin tradiție, clinicile erau, și în Cluj, și în Iași, și în toate centrele mari universitare, distribuite în mai multe locații ale orașului. Bineînțeles că ne-am fi dorit și ne dorim în continuare să fim, dacă s-ar putea, chiar în curtea Spitalului Județean, dar această variantă nu s-a pus niciodată pe masă. Și atunci vreau să spun iar că asigurarea transportului și asigurarea unui flux pentru pacienți, sau a unor mijloace de transport, ține strict de autoritățile publice locale și de regea autonomă de transport. Dacă dânșii doresc să se oprească cu autobuzele la marginea Timișoarei, atunci ar va fi o problemă. Dacă există bunăvoință și dacă există un mic grad de empatie și compasiune față de suferinzii psihic, atunci cred că lucrurile astea s-ar putea rezolva.
– Ați venit dumneavoastră cu partea de explicații legat de ceva ce îmi era foarte important să întreb. Mi-am făcut niște calcule, înainte de a deschide discuția cu dumneavoastră, gândindu-mă ce îmi închipui că, din ceea ce înseamnă clinici ale unui oraș mare, nu ar putea să fie trimis în afara orașului. Concluzia mea este că în ceea ce privește zona patologiei psihiatrice, zona problemelor pulmonare, adică mai precis, a TBC-ului, și donarea de sânge sunt lucruri care, social, se leagă de interiorul unui oraș. Am să vă explic de ce văd asta.
Oricât ne ascundem după deget, chiar dacă TBC poate face absolut oricine, sunt totuși probleme legate de un anumit standard social. Problemele psihiatrice pot fi tratate într-un alt fel atunci când ai bani, pot fi depistate altfel. Avem o anumită conștiință socială care se simte puțin altfel după Revoluție. Adică identificăm poate mai repede afecțiuni, apelăm la un psiholog care ne face să nu ajungem la psihiatru. Iar în ceea ce privește donarea de sânge, chiar dacă sunt extrem de fericită, fiind donator, să văd că vin campanii în care apar polițiști, profesori, universitari și așa mai departe, dar totuși încă sunt nenumărate cazuri în care oamenii care nu au un venit bun recurg și la acest mod de a face rost de niște bonuri pentru mâncare. Este greu pentru oamenii aceștia să se deplaseze. Un bilet de tramvai este ceva care trebuie economisit. Cum să trimitem în afara orașului așa ceva?
– Aici vreau să vă spun că, legat de consulturile psihiatrice ambulatorii și legat de serviciile colegilor psihologi, oferta este foarte mare în oraș pentru că rețeaua privată de cabinete de psihiatrie și de psihologie este extrem de bine dezvoltată.
– Nu toți lucrează cu Casa.
– 90% din cabinetele de psihiatrie.
– Spuneați de psihologie, inițial.
– Eu spuneam de psihiatrie. La ora actuală există și servicii de psihologie decontate de Casă.
– De asta spuneam că nu toate. Haideți să le luăm la pachet, pe amândouă. Psihologie, pentru că până la urmă ăsta ar fi ideal să fie primul pas. Psihiatrie, când urmează. Dar nu toate lucrează cu Casa. Dumneavoastră vedeți o parte mai roz a lucrurilor. Eu fac pe avocatului diavolului. Așa că mutarea punctului final, să spunem, sau a celui care arde, în afara orașului, nu credeți că ar îngreuna o groază de pacienți și familiile lor, aparținătorii?
– Eu cred că dacă există claritate, bunăvoință, viziune, ar putea fi rezolvată și această problemă. Încă o dată, delimitarea celor două localități, Timișoara, Moșnița Nouă, este una care a devenit așa, mai mult teoretică decât…
– Da, dar dumneavoastră ați vrea să vă duceți pe jos din centru până în Moșnița?
– Credeți-mă că nu m-aș duce pe jos nici din Calea Aradului până în Calea Șagului.
Distanțele sunt mari.
– Da, dar din Calea Aradului avem două autobuze sigure de schimbat pentru ajuns.
– Noi trebuie să ne dezvoltăm, în primul rând, structura de transport, pentru că în orice țară civilizată structura de transport în comun este la alte standarde. Trebuie să recunoaștem acest lucru. Dacă lucrurile rămân așa cum sunt acum, într-adevăr, este o foarte mare problemă. Dacă va exista bunăvoință și se va rezolva problema transportului în comun, astfel încât să existe suficiente autobuze, trolebuze, poate, nu știu, tramvai, atunci lucrurile se schimbă cu 180 grade. Dacă rămânem la situația de acum, într-adevăr, poate să fie o problemă reală de ajungerea, mă rog, deplasarea până în viitoarea locație.
– Dumneavoastră cam în cât timp ați vedea la modul roz cu floricele că s-ar putea face mutarea asta a clinicii? Dacă tot ar merge zeiss?
– Este imposibil de spus.
– Da, dar un an, trei, zece – care dintre astea trei?
– Păi eu sper… eu pot să vă spun doar ce sper eu… să se producă în maxim un an, doi ani.
– Pentru că un an înseamnă, dacă nu ne schimbăm prefectul, și, în același timp, evident și primarul, că este aceeași administrație. Aceeași administrație face ca speranțele noastre legate de transport să poată să fie poate mult prea optimiste. Știți vorba aia, mă tem de greci și când fac daruri. Și atunci mutăm clinica, dar lasă că vedem mai încolo cum e cu transportul. Exact astea sunt lucrurile, că acum avem un modus vivendi prost, dar există. Și atunci tulburătoarea, ciudata și cu cântec întrebare este… mergem pe acel prost, pentru că asta avem, sau ne gândim la unul care poate veni cu alte probleme de picior? Dumneavoastră ce vedeți? Ca cea mai bună din rezolvări. Cum ați vedea ca cel mai bun lucru cât de cât posibil?
– Soluția, în acest moment, în circunstanțele actuale, este aceea de a ne muta. Pentru că dacă dumneavoastră ați pus întrebarea în cât timp ne mutăm, atunci ne punem întrebarea în cât timp ne-ar construi. Ori, iar, în actuala locație nu mai putem să ne continuăm activitatea.
– Și, cu toate astea, astăzi vă continuați, mâine o să vă continuați. De unde începe acel nu mai putem? Asta e întrebarea.
– Știți, e un balans foarte fin aici. Pentru că este o degradare continuă a clădirii și, așa cum v-am spus…
– Să nu pice, că atunci chiar o să fie nasol.
– Exact, așa cum v-am spus, deja a căzut tavanul. În plus, avem o anexă care este destinată spațiului didactic, din fericire, dar nici asta nu mă liniștește – pentru că eu sunt și profesor universitar – unde, efectiv, a și picat pavanul. Este picat complet. Efectiv, nu se mai poate.
– Adică acolo nu se poate folosi camera sau spațiul acelea?
– Este folosit. Acel spațiu unde a picat pavanul este folosit doar în scop didactic, de către cadrele universitare și de către studenți. Vă dați seama că se mai poate folosi în condiții de vară, pentru că…
– Cu grijă și uitându-ne în sus.
– Exact. Este o clădire de care, sincer, mi-este absolut rușine să vorbesc, și mă pune în situația în care nu pot să invit niciun profesor, niciun de coleg să ne viziteze.
– Am înțeles. Deci varianta este mutarea, dar mutarea unde? Ca să fie rotund răspunsul.
– Mutarea acolo unde există posibilitatea, până la urmă.
– Adică, până la urmă, la birtul cu turnulețe.
– Nu este vorba despre birtul cu turnulețe, este vorba despre o clădire care trebuie reamenajată și reorganizată din punct de vedere al circuitelor, al structurilor interioare și absolut tot. Sub nici formă nu se pune problema să ne mutăm la birt.
– Păi ăla e.
– A fost.
– Știți cum e treaba? Până nu e altceva, ultimul status dă ce se numără, iar cosmetizarea asta cu „castel” mie mi se pare puțin hilară, dar, iarăși, probabil face parte din imaginea politicienilor. Așadar asta este soluția. Spuneați și de faptul că sunteți profesor universitar, vă urmăresc activitățile, mergeți la congrese, sunteți invitat, apreciat, faceți lucruri interesante. Într-adevăr, este firesc să existe o carte de vizită care, plecând de la locul unde lucrați, e puțin știrbită.
Și atunci, întrebarea ar fi… Sigur că, având și Gătaia și Jebelul, Timișoara este un tot în care Văcărescu nu este singurul loc ce contează, dar, în același timp, unde suntem cu psihiatria timișoreană? Am mai pus întrebarea asta în timp, sigur, și profesorului Lăzărescu, și altor psihiatri cu care am discutat. Unde este acum, după dumneavoastră, ca profesor universitar de psihiatrie, ca și continuatorul unor nume extraordinare și care au lăsat lucruri faine după ei, și despre care încă se vorbește.
– Da, psihiatria timișoreană, în ceea ce depinde strict de cadrele didactice, este, pot să spun, în vârful psihiatriei românești, fără dar și poate. Dar, din păcate, în momentul în care discutăm despre performanțe care țin de infrastructura clădirii, aici nu putem să ne lăudăm pentru că, vă spuneam, nu avem efectiv loc unde să putem să investim, să putem să încercăm să obținem fonduri, granturi, sponsorizări. Nu putem obține granturi pentru că pentru a obține un grant trebuie să oferi și un spațiu. – Deci sunt foarte multe lucruri legate, care conturbă și procesul didactic.
– Bineînțeles, ori pentru un grant de regulă trebuie să vină cu partea de logistică, de clădire. Ori noi nu putem să aplicăm la un grant pentru că nu putem spune că este o clădire retrocedată. Nimeni nu o să accepte să se finanțeze într-o clădire care nu îți aparține.
– Trebuie să aveți grijă și de generația următoare, care să vă ia locul, să lucrați cu niște studenți, care să dea înspre rezidenți, care să aibă niște anumite condiții. Și toate lucrurile astea sunt afectate de situația de 18 ani încoace.
– Așa este, aveți perfectă dreptate, și este motivul pentru care trebuie găsită o soluție. Din păcate, soluțiile care s-au oferit au fost nerealizate. Aceasta a fost singura soluție care s-a pus în mișcare. În rest, până acum au fost doar promisiuni.
– Am înțeles. Deci… o Cenușăreasă cu baghetă magică, dar cu trena găurită, deocamdată.
– Noi sperăm să se facă mai multe clinici de psihiatrie, pentru că în orice țară occidentală nu există o singură clinică de psihiatrie, există clinici de psihiatrie de cartier. Deci, până la urmă, putem să facem mai multe clinici de psihiatrie, dacă se va dori acest lucru și dacă sănătatea mentală va ajunge să fie la fel de prețuită și valorizată ca și în Occident.
– Și, dacă ne întoarcem la finanțator, dacă până la urmă Consiliul Județean va considera că din specialitățile medicale în care trebuie investit ar prinde un loc mai sus și psihiatria, pentru că, până la urmă, există peste tot și, cum aminteam deja, Cenușărese. Nu văd de ce ar trebui să fie psihiatria una, dar probabil e mai puțin strălucitoare decât, știu eu, intervențiile pe cord.
– Haideți să vă spun – nu este obligatoriu ca toate clinicile de psihiatrie din Occident, de exemplu, dintr-un singur oraș să aibă un singur finanțator. S-ar putea face o clinică de psihiatrie sub patronajul Universității de Medicină și Farmacie.
– Nici asta nu e o idee rea.
– Da, s-ar putea face, și atunci ar fi o clinică strict academică, unde ar lucra doar cadrele universitare. Și nu este normal ca tulburările psihotice sau tulburările psihice majore, acute, să stea împreună cu tulburările psihice cronice, să stea împreună cu adicțiile.
– Nu e normal să avem oligofrenia care să ocupe paturi în un spital de psihiatrie…
– Da, nu este normal să stea împreună cu gerontopsihiatria. Deci toate aceste categorii de patologie ar necesita spații diferite de cazare.
– Pe lângă ce se poate realiza, ăsta e un vis frumos, deja…
– Într-adevăr, eu visez în continuare.
– Foarte bine, aveți vârsta la care e perfect să visați, pentru că la 53 de ani încă aveți mult timp de lucru în față. Iar ideea asta de a intra sub pulpana UMF-ului e foarte faină. Știu că la un moment dat se avansaseră, acum vreo 2 sau 3 ani, idei ca și Spitalul CFR să fie preluat de UMF. Până la urmă, nu ar fi imposibil.
– Și s-ar putea, v-am spus, s-ar putea organiza mai multe clinici de psihiatrie, ceea ce eu zic că pentru România deja a devenit o chestie necesară, un lucru necesar.
– Există antecedente în țară unde să fie deja puse pe căprării, oare?
– Din păcate, nu. Dar în Târgu Mureș există clinică universitară în construcție, cred că s-a și finalizat, care este finanțată exclusiv de Universitatea din Târgu Mureș. Ei sunt consorțiu, de fapt, sunt împreună Politehnica, Universitatea și Medicina. Acolo s-a construit spital universitar cu finanțare UMFST, în care vor funcționa doar cadrele universitare. Ideea ar fi să ne dezvoltăm și să nu rămânem la stadiul la care suntem acum. Eu încă visez că ne vom dezvolta.
– Mai ales că, să o spunem de final, patologia psihiatrică a explodat după Revoluție. – Exact, aveți perfectă dreptate. Dar și datorită faptului că nivelul de educație sanitară a crescut, detecția este mult mai bună și adresabilitatea către medicul specializat a început să crească.
