Într-o epocă în care Johann Sebastian Bach scria muzică pentru biserici, prinți și pasionați de armonii cerești, puțini s-ar fi așteptat ca maestrul să compună… o odă închinată cafelei. Și totuși, între anii 1732 și 1735, în plin apogeu al carierei sale la Leipzig, Bach pune pe note o mică bijuterie comică: Kaffeekantate (în română, Cantata cafelei), BWV 211. Un fel de mini-operetă camerală, ascunsă între coruri solemne și pasiuni religioase, dar cu o aromă intens contemporană.
Această cantată nu se cânta în biserică, ci în Zimmermann’s Kaffeehaus, o cafenea celebră din Leipzig, unde Bach conducea un mic ansamblu numit „Collegium Musicum”. Era un spațiu social, în care intelectualii, studenții și burghezii își petreceau serile discutând despre lume și sorbind cafea, o băutură nouă, adesea suspectă, dar tot mai populară în Europa secolului XVIII.
Libretul, scris de Picander, alter ego-ul poetului Christian Friedrich Henrici, aduce în scenă un mic conflict domestic: domnișoara Lieschen e obsedată de cafea. Tatăl ei, Schlendrian (al cărui nume poate fi tradus vag ca „Dl. Obișnuință” sau „Dl. Sictir”), încearcă să o dezvețe de acest viciu. Îi interzice plimbările, bijuteriile, poate chiar Facebook-ul, dacă ar fi trăit azi. Dar Lieschen e fermă: „Ah! Dacă nu-mi mai dai cafea, mor!”
Ce urmează este un mic spectacol de emancipare feminină, scris cu umor fin și multă ironie. Într-un final, domnul Schlendrian cedează, dar nu înainte de a-i spune că nu o va mărita decât cu un bărbat care nu bea cafea. Lieschen, descurcăreață, acceptă, dar pe furiș le spune pretendenților săi: „Să nu uităm: fără cafea, nu există dragoste!”
Este poate prima publicitate artistică pentru cafea din istorie. Într-un stil amuzant, Bach face apologia unei plăceri burgheze, dar și un mic portret al transformărilor sociale ale vremii: femeile încep să aibă opinii, tinerii își caută libertatea, iar cafeaua devine simbolul modernității.
Departe de a fi o piesă minoră, Kaffeekantate ne arată latura jovială a lui Bach, o latură rar explorată. Este o lecție savuroasă despre umor, societate și, de ce nu, despre cum o ceașcă de cafea poate schimba lumea. Sau, cel puțin, o familie din Leipzig.
Și dacă te întrebi ce muzică a scris Bach ca să redea dependența de cafea — ei bine, ascultă-o. Lieschen cântă cu o pasiune demnă de o arie de operă: dulce, amețitoare, cu triluri care parcă imită aburii care se ridică din ceașcă. E ca și cum Bach însuși ți-ar turna cafea în urechi.
Așadar, data viitoare când îți bei cafeaua de dimineață, poți spune, fără să exagerezi, că faci parte dintr-o tradiție artistică de aproape 300 de ani. Și că, într-un fel, Bach ți-a compus un imn personal.
