Revista presei cu Anton Kovacs – 28.09.2026

Aseară am așteptat cu mare nerăbdare noul serial de pe Discovery, „Cum se fabrică în România”. Îmi place „How It’s Made”. Te uiți cum intră pe o ușă o bucată de metal și iese pe cealaltă o unealtă, iar timp de o jumătate de oră ai sentimentul liniștitor că oamenii încă știu să facă lucruri.

Eram curios ce vom vedea în varianta românească. Poate o fabrică de rulmenți. Poate un atelier în care cineva face mobilă. Poate chiar niște scobitori. Nu cerusem să mi se arate cum construim nave spațiale; voiam doar să văd câteva lucruri făcute aici, de oameni care trăiesc și muncesc aici.

Mai întâi am aflat cum se fabrică cimentul la Holcim, companie elvețiană. Cimentul se fabrică într-adevăr în România, deci serialul își respecta titlul. Am văzut apoi cum se fabrică berea la Ursus Breweries, parte a grupului japonez Asahi. Și berea se face aici, după care o bem tot noi, așa că măcar în etapa finală a procesului contribuția românească este incontestabilă.

A mai fost ceva despre fontă. Din păcate, tocmai atunci m-a sunat cineva și am pierdut secvența. Îmi pare rău: s-ar putea să fi ratat singura ocazie din această ediție de a vedea ceva care încăpeau și în furnal, și într-o poveste despre industria noastră.

În ultimul sfert de oră, însă, lucrurile au devenit cu adevărat interesante. Am aflat cum se face brânza în India și cum se ambalează orezul în Marea Britanie. M-am uitat din nou la titlul emisiunii, să fiu sigur că nu am schimbat canalul din greșeală. Nu-l schimbasem.

Probabil realizatorii au ajuns în acel punct al documentării în care lista fabricilor din România s-a terminat înaintea timpului de emisie. Au întrebat dacă nu cumva există pe undeva o fabrică de cuie, de nasturi sau de scobitori. Una mică, nu suntem pretențioși. Eventual o fabrică românească de cuie care să le exporte în China, ca să avem și noi, măcar o dată, satisfacția de a citi eticheta invers.
Din păcate nu au găsit decât pensiuni făcute pe fonduri europene, unde o noapte de cazare costă cam cât o cameră de hotel în Dubai, săli de fitness, ateliere de reparat autoturisme, prăvălii mai mari sau mai mici, cabinete medicale private și birouri notariale sau de contabilitate.
Adică consum, nu producție care să poată fi vândută altora.

Nu e vina muncitorilor de la fabrica de ciment sau de la cea de bere că proprietarii sunt elvețieni ori japonezi.
Nici locul în care se află sediul unei companii nu anulează munca făcută aici.
Problema este alta: când vrem să arătăm ce se fabrică în România, ajungem să prezentăm două fabrici ale unor grupuri străine, pierdem un episod despre fontă din cauza unui apel telefonic și completăm restul programului cu brânză indiană.

Poate că edițiile viitoare vor găsi mai multe exemple. Sunt convins că există întreprinderi românești care produc lucruri interesante, numai bune de arătat la televizor. Ar merita căutate. Pentru că oamenii care lucrează acolo ar fi bucuroși să fie văzuți, iar noi am fi bucuroși să aflăm ce fac.

Până atunci, aștept următorul episod din „Cum se fabrică în România”. Am auzit că în Japonia se fac niște creioane foarte bune.

*

În cei doi ani în care am avut grijă de mama, m-am gândit de multe ori la un aparat care să stea cu ea de vorbă. Am și scris despre asta.
Nu mă gândeam la un robot cu față de om, care să traverseze sufrageria, să-i schimbe pamperșii și să-mi ceară abonament lunar, ci la o cutie mică, așezată pe masă, cu un difuzor, un microfon și, eventual, două butoane mari.
Un dispoziti pe care cei interesați să-l poată cumpăra de pe E-mag și să le fie livrat a doua zi prin Easybox.

Mama trăia într-o lume a ei. Uneori zbura cu elicopterul ca să ajungă la înmormântarea lui Arșinel. Alteori se ascundea în dulap, iar când o descopeream îmi cerea o cafea și o țigară, convinsă că sunt chelnerul din barul în care tocmai intrase. Mai erau și cei doi copilași drăguți care stăteau cu ea în cameră. Eu nu-i vedeam, dar pentru ea erau acolo.

Ce i-ar fi putut spune o asemenea cutie?
În primul rând, ar fi trebuit să știe să asculte.
Dacă mama povestea despre copilași, nu avea niciun rost să-i țină o prelegere despre faptul că în cameră nu se află nimeni. Putea să o întrebe dacă sunt cuminți și, dacă observa că prezența lor o neliniștește, să-i vorbească liniștitor sau să-i propună o melodie.
Dacă îi cerea o cafea, putea să-i răspundă cu blândețe. Nu era obligatoriu să intre în rolul chelnerului până la capăt și să promită că vine imediat cu tava.

Iar dacă mama voia să asculte Fuego, să-i pună Fuego. Nu simfonii alese de un specialist care știe mai bine ce ar trebui să-i placă unei bătrâne, ci muzica pe care o cere ea. Dacă după trei minute spunea „oprește”, aparatul să se oprească. Această ultimă funcție ar trebui, de altfel, introdusă și la multe televizoare.

Ar mai fi putut să-i spună, la momentul potrivit, cine este în casă și ce urmează să se întâmple: „Tony e în bucătărie. Vine imediat.”
Sau să-i redea vocea mea, înregistrată dinainte, când era neliniștită.
Să-i amintească să bea apă, fără să o bată la cap din cinci în cinci minute. Să-i arate o fotografie și să o invite să povestească despre oamenii din ea. Să-mi trimită un mesaj dacă o auzea cerând ajutor ori dacă se deschidea ușa de la intrare la o oră neobișnuită.

Cu un senzor potrivit, ar putea semnala și o posibilă cădere. Pentru monitorizarea inimii ar trebui un dispozitiv medical adecvat și reguli clare despre cine primește alerta; o boxă cu inteligență artificială nu poate stabili singură că omul are o urgență cardiacă. Dar poate transmite repede informația către cel care îl îngrijește și poate ajuta la chemarea serviciilor de urgență când situația o cere.

Nu spun că aparatul ar înlocui un om.
Eu trebuia în continuare să-i fac de mâncare, să-i dau medicamentele, să o ajut și, mai ales, să fiu lângă ea.
Dar omul care îngrijește un bolnav are și el nevoie să doarmă, să facă un duș sau să iasă până la magazin.
Uneori i-ar prinde bine chiar și zece minute în care altcineva răspunde, cu răbdare, la aceeași întrebare pusă pentru a douăzecea oară.

Atunci nu aveam la îndemână o inteligență artificială capabilă de o astfel de conversație. Astăzi, mare parte din ceea ce mi-am imaginat ar putea fi încercat.
Cutia nu trebuie să conțină un supercomputer: are nevoie de o conexiune, de câteva componente obișnuite și de un program făcut cu atenție la omul care o folosește. Partea grea nu este să-i dai o voce. Partea grea este să o înveți când să vorbească, ce să nu promită și când să cheme un om.

Mama nu mai are nevoie de ea. S-a dus definitiv în lumea ei.
Dar sunt mulți oameni care trăiesc acum în asemenea lumi și mulți fii, fiice și soți care încearcă să aibă grijă de ei cum pot.
Și vor fi tot mai mulți.

Mă întreb dacă vreunul dintre institutele noastre de cercetare lucrează la o cutie simplă, ieftină, în limba română, încercată împreună cu bolnavii și familiile lor. Sau dacă vreun student la informatică, electronică ori medicină își face lucrarea de diplomă pornind de la o întrebare foarte modestă: ce i-ar fi fost de folos mamei mele, astăzi, la ora trei după-amiaza?

Ar fi o temă ceva mai grea decât o aplicație care îți recomandă filme.
Dar, dacă reușește, s-ar putea să fie și ceva mai folositoare.

***

Roboții care țin companie bolnavilor de Alzheimer. Cum este folosită inteligența artificială pentru a-i ajuta pe pacienți