Există în istoria omenirii câteva momente în care timpul pare să se oprească pentru o clipă. O mână umană, cu o simplă pană de scris sau cu o notă muzicală, reușește să atingă ceea ce nici imperii, nici tehnologii nu pot: eternitatea. BWV 1080, „Arta Fugii” a lui Johann Sebastian Bach, este unul dintre aceste miracole.
La prima vedere, pare o lucrare pentru inițiați. Nu are un instrument specificat – nu știm dacă e pentru clavecin, pentru orgă, pentru orchestră sau pentru cvartet de coarde. În partitură nu găsești indicații de expresie, nici un „allegro” sau „andante”. E doar muzică pură, logică, matematică, dar în același timp încărcată de o frumusețe melancolică, aproape mistică.
Bach și-a petrecut ultimii ani din viață lucrând la această lucrare. Fuga – acea formă muzicală polifonică în care o temă e reluată și transformată de mai multe voci – devenise pentru el nu doar un exercițiu muzical, ci un limbaj filozofic. În BWV 1080, Bach pleacă de la o temă simplă, sobră, și o transformă în zeci de moduri, ca un sculptor care ar lua o bucată de marmură și ar ciopli din ea o întreagă civilizație.
Pe măsură ce lucrarea avansează, contrapunctele devin tot mai sofisticate. Temele se răstoarnă, se inversează, se suprapun, se împletesc ca niște gânduri care se întorc obsesiv asupra aceleiași idei: că ordinea ascunsă a Universului poate fi înțeleasă, dar doar de cine are răbdare să o asculte.
Și apoi, totul se oprește.
Ultima fugă, neterminată, se întrerupe brusc, chiar în mijlocul unei construcții amețitoare. Tradiția spune că Bach a murit în timp ce scria acea ultimă pagină. Fiul său, Carl Philipp Emanuel, a notat în manuscris: „La acest punct, autorul a fost chemat de Dumnezeu”.
Mulți au văzut în acest final abrupt un simbol: că nici măcar geniul uman nu poate duce până la capăt explorarea infinitului. Că ideea însăși a perfecțiunii este mereu un pas înaintea noastră.
Deși scrisă de un profund credincios luteran, Arta Fugii este, paradoxal, o lucrare care nu menționează nicio temă religioasă. Nu e nici pasională, nici sentimentală. Este severă, abstractă, rece chiar – și tocmai în această severitate găsim frumusețea. Este Bach în cea mai pură formă: un arhitect al sunetului, un Pitagora al Barocului, construind temple din note și proporții.
Unii muzicologi compară această lucrare cu un cod genetic muzical – o rețetă secretă a ordinii cosmice. Căci totul în BWV 1080 e construit după reguli stricte, dar lasă loc revelației. E ca și cum ai privi printr-un telescop și ai vedea o galaxie rotindu-se în spirală, respectând legi invizibile, dar copleșitor de frumoase.
Arta Fugii nu are un final. Nimeni nu știe cum s-ar fi încheiat. Mulți compozitori, de la Mozart la Webern și Glenn Gould, au încercat să o „completeze”, dar niciun final nu pare să se potrivească. Poate tocmai pentru că lucrarea nu era menită să se termine – ci să continue în mintea noastră, în ecoul gândurilor noastre, în liniștea dintre sunete.
Când Bach a scris această capodoperă, era orb. Nu mai putea vedea claviatura, dar „vedea” cu mintea o lume perfectă. Noi, ascultătorii, putem să pătrundem în acea lume doar dacă închidem ochii și ascultăm cu răbdare.
Într-o epocă în care totul trebuie să aibă un început, un climax și un final, BWV 1080 ne amintește că uneori, lucrurile cele mai importante rămân… în suspensie
