Îmi doream de multă vreme să scriu ceva despre comunitatea evanghelică luterană din Timișoara. Și a venit momentul atunci când cel care o conduce, preotul Zsombor Kovács, a ajuns în spital, fiindu-i necesară o operație pe cord (și, apoi, a și ieșit cu bine din încercare). Am fost teribil de impresionată de faptul că oamenii pe care preotul îi păstorește au vrut să fie alături de familia încercată. Hai s-o spun pe-a dreaptă: mi-au dat lacrimile auzind cum, cam ca reacția unei gloate ce se ridică, nervoasă, în mână cu furci și cu topoare, să-și apere ce e al ei, oamenii au sărit imediat să spună: mergem la el, donăm sânge, ne organizăm, facem ce trebuie ca preotul nostru să fie bine. Pentru că și binele unește, nu doar chestiile cu furci și topoare.
Și să nu vă închipuiți că au fost doar unguri, sau doar enoriași din Biserica Evanghelică Luterană Sinodo-Prezbiteriană, din care face parte comunitatea cărora le vorbește Zsombor de la amvon, în maghiară, germană și română. Nu – au fost oameni de la toți, de peste tot. După chipul și asemănarea inimii preotului, care cunună, îngroapă și sfătuiește oameni de peste tot. Iar oamenii s-au întors să dea de la ei atunci când unul din oamenii faini ai orașului a avut bai.
Dar nu știam cum să apuc materialul acesta, chiar dacă petrecusem Rusaliile cu comunitatea, și am încercat să prind un strop din bucuria aceea a lor, de a-l avea pe preot din nou alături. Pe el și pe fiul lui, care este student la Teologie la Cluj, și în curând va ajunge și el preot (și e o chestie să-l vezi pe tată urmărindu-și fiul din bancă, spre amvon, sub privirea de bronz a lui Luther, în biserica din locul ce spune nordul orașului, de la Punctele Cardinale). Dar un material trebuie început de undeva.
Și mă gândeam să spun despre felul în care îi cunosc eu pe cei doi (deocamdată) preoți din familia Kovács, pe Zsombor și pe Ibolya. Cum despre Ibolya am scris acum vreo trei ani, urma să vorbesc despre soțul ei. S-a întâmplat momentul cu boala lui, am fost la Biserica Evanghelică de Rusalii, am pozat, mă gândeam să încep materialul prin a spune de faptul că Zsombor este un om pe fața căruia, atunci când e bucuros, poți vedea bucuria luminându-l ca pe nimeni altul. Ce e drept, și supărarea se vede, când e – din partea opusă a spectrului. Îmi plac oamenii care nu-și ascund bucuria sau supărarea. Cred că este util să fim adevărați atunci când simțim.
Și, cu toate astea, nu erau începuturi clasice. Îmi doream altceva. Am stat mult să mă gândesc, zi de zi, în legătură cu asta – cum să încep materialul? Și soluția a venit atunci când, în Sânnicolau Mare fiind, stăteam la masă cu câteva persoane din Timișoara, și a venit vorba despre biserica evanghelică de aici. Și doamna de la Consiliul Județean cu care vorbeam a spus: orașul nu ar fi la fel fără el. Într-adevăr, așa este. Cred că este cel mai bun început. Pentru că orașul acesta are o specificitate anume. Nu este format dintr-o culoare mare, constantă, care să trăiască prin puterea ei de monolit. Dimpotrivă, își trage forța din mai multe culori îngemănate. Iar cine nu înțelege acest lucru e sortit să nu fie un bun bănățean niciodată.
Zsombor este un bănățean bun, chiar dacă vine din Brașov. Pentru că a înțeles ticăitul locului, îl respectă și îl sporește. Și pentru că a venit cu înțelepciunea și cu bunătatea sa, aici. Care s-au potrivit. Atunci când doamna aceea îmi spunea, la masă, că prietenul meu, al nostru, Zsombor, este un om important pentru întreg orașul, și că orașul nu ar fi la fel fără el, am realizat că indiferent că există o listă oficială sau nu cu persoanele acestea, noi avem în Timișoara un fel de răboj pe care știm cine este trecut ca om care contează. Iar părintele Zsombor Kovács este unul dintre cei care dau felia de culoare aparte a orașului. De aceea mi-am dorit să fiu alături de comunitatea lui atunci când a revenit din spital. De aceea m-am supărat pe prietena mea Ibolya, soția lui, preot reformat, că nu mi-a spus la timp când a fost prima revenire a lui Zsombor în biserică – dar așa s-au potrivit atunci lucrurile, pe moment.
Cred că e un lucru frumos să te superi pe cineva tocmai din cauza legăturii aparte pe care o ai cu el. Sigur, mi-a trecut. Și am mers să fim împreună te Rusalii, la o zi după ziua de naștere a lui Zsombor, exact ca să iau pulsul comunități, să-i văd pe oameni bucurându-se, ca să verific dacă întâmplările grele prin care a trecut i-au luat cumva preotului lumina de pe față. Nu i-au luat-o – dimpotrivă, cred că l-au făcut să înțeleagă mai bine cum vine treaba cu oamenii care te iubesc, din jur, pentru că i-a văzut stându-le o clipă inima din cauza încercării grele prin care trecea, apoi dorind să ajute. Iar asta este întotdeauna dătător de lumină, așa cum el însuși mărturisește.
*
– Ai trecut printr-o încercare grea, și știu că a fost comunitatea alături de tine, de soția ta, de familia ta. Cum ai simțit, fiind în spital, în Oradea, toată căldura asta, din partea oamenilor pe care îi călăuzești?
– A fost foarte interesant pentru mine, o experiență pentru care acum, ulterior, când mă gândesc, că trebuie să îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat-o – dincolo de toată încercarea și spaima și frica și durerile care au fost, în momentul în care am intrat în sala de operație am simțit – nu pot, nu știu cum să explic asta – am simțit fizic că cineva se roagă pentru mine. Și nu a fost cineva, au fost sute de persoane care s-au rugat pentru mine în momentul în care am am intrat în operație, dar eu așa ceva încă nu am simțit, sunt de 30 de ani preot și n-am simțit asta niciodată pe pielea mea, m-a cuprins o liniște interioară profundă, care nu putea să vină numai din rugăciunea mea. Am simțit că m-am uitat peste tot și parcă peste tot erau sute de oameni care se rugau pentru mine. A fost ceva extraordinar, și foarte liniștit am fost când am intrat în operație. Apoi s-au întâmplat alte lucruri, dar în momentul acela… Bine, și până la operație am simțit că mă iubesc oamenii, pentru că am avut nevoie de sânge, eram la Oradea, am pus un mesaj pe Facebook și au venit și persoane străine…
– Da, și asta e de spus, că am văzut că reacția a fost extraordinar de mare. Mi-a spus Ibolya că venea lumea că gata, mergem, urcăm în mașini și mergem la la Oradea pentru sânge. Cum ai perceput lucrul ăsta?
– Da, este un lucru extraordinar să simți că lumea te iubește. Dincolo de faptul că noi știm că Dumnezeu ne iubește, faptul că oamenii ne iubesc, că oamenii nu numai că se roagă pentru pentru tine lumea, dar este gata să aducă o jertfă să te ajute. Nu o persoană a fost de aici, din Timișoara, care a spus că acum urcăm în mașini. Pentru că am avut nevoie de sânge, Rh negativ, pe care nu aveau în spitalul din Oradea.
– Și eu m-am oferit, că am Rh negativ, nu ți-a zis Ibolya?
– Știu, ba da, mi-a zis, sigur că da.
– Numai că era așa de scurt timpul, seara am văzut, dimineața, când i-am zis… gata, merg cu voi la Oradea, că credeam că ea va conduce, zice… e deja în sala de operație.
– Nu numai timpul a fost scurt. Eu la toți, inclusiv la ginerele meu, le-am spus, nu veniți la Oradea să dați sânge pentru că au venit cei de la Oradea, prietenii mei din Oradea și din jurul Oradiei. Și nu s-a putut dona în Timișoara, pentru că…
– Da, știu, că sunt donator de ani de zile, transportul. Dar reacția lumii a fost extraordinară. Cred că e ăsta este un moment în care vezi coeziunea unei comunități.
– Da, așa este, așa este. Și aici nu s-a făcut niciun fel de diferență, și asta este frumos în Banatul acesta pe care am ajuns să-l îndrăgesc și să-l iubesc, că aici nici nu s-a pus problema că ești ungur, român, că ești evanghelic, ești catolic, ești reformat, deci toată lumea, fără excepție, în foarte multe comunități, nu luterane… s-au rugat oamenii pentru mine, au adunat bani – ce să zic?… Mi-au trimis bani!
– O, dar am auzit de o întâmplare, nu știu dacă vrei să o faci publică, din spital, cu colegul tău. Vrei să vorbești despre asta? Un om necunoscut care cu care împărțeai salonul – dacă ai nevoie de bani.
– Eu cred că nu trebuie să fac un secret. Bineînțeles că este fără nume. Eram cu o persoană în salon, și atunci când medicii au spus că spitalizarea va fi mai lungă, și au mai apărut probleme pe parcurs, atunci am spus că nu sunt foarte sigur că o să am banii, acum, și el, persoană pe care atunci am văzut-o pentru prima dată în viața mea, a scos din geanta lui 500 de euro, lui i-au rămas banii ăștia, și a spus că el și-a adus mai mulți de cât l-a costat operația. Peste o oră trebuia să fie externat și a spus, uite, banii aștia eu ți-i dau, și să fie de la Dumnezeu, că eu nu m-am gândit că o să-mi rămână banii ăștia. Nici n-am știut ce să-i spun. Pur și simplu m-a luat așa, pe nepregătite, și mi-a dat înapoi credința în omenie și în omenirea asta, care e tot mai îndepărtată de Dumnezeu. Dar dar această dragoste… de multe ori rudele se ceartă pe bani, nu? Și să vină un om străin care să spună un asemenea lucru este ceva fenomenal. Incredibil a fost.
– Deci există părți bune în toată povestea asta!
– Există, există, există, și pot spune sigur asta.
*
Ar mai fi nenumărate întâmplări care m-au tras de mâneca minții, atunci când fotografiam mica comunitate evanghelică ce venise, de Rusalii, să asculte slujba în limba română ținută de preotul Zsombor Kovács și de fiul său, întâmplări pe care le țin pe raftul de amintiri. Dar am luat la desprăfuit una singură, de acum patru ani.
Regizorul Nicolae Mărgineanu își lansase „Cardinalul” de curând, am fost împreună în câteva dintre locurile unde și-a prezentat filmul, despre cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu. Legat de un loc unde eu n-am ajuns, Târgu Mureș, mi-a povestit că s-a temut ca o anumită scenă, care, de altfel, respecta adevărul istoric, să nu deranjeze populația maghiară și să nu iasă scandal. I-am spus imediat că poate încerca asta la Timișoara.
Am revăzut filmul împreună cu Zsombor și Ibolya, am discutat despre comunitățile predominant maghiare unde sunt ei doi preoți, am întrebat de putem strânge o mână de oameni normali la cap, urmând să aduc și eu o mână de profesori, scriitori, artiști din partea română a orașului, și să discutăm.
A fost una dintre cele mai reușite seri de prezentare a filmului „Cardinalul”, și, revăzând pozele de atunci, ca să caut câteva, pentru ilustrarea articolului, mi-am adus aminte de coordonatele „Timișoarei care contează”, și ale oamenilor înțelepți care-i dau tonul. Printre ei, preotul Zsombor Kovács, sfătuitor al orașului, o conștiință trează a spiritului ecumenic.
Îmi aduc aminte de un text pe care l-am auzit acum 30 și ceva de ani, când Regele Mihai finalmente s-a putut reîntoarce (mai puțin șicanat) în România. Nu l-am regăsit acum, o să citez din memorie, se întreba acolo care din conducătorii comuniști și-a văzut vreodată mașina acoperită cu flori și mângâiată de trupurile oamenilor… Apoi îmi aduc aminte de întâlnirea publică din București, când Regele a spus: mâine trebuie să plec și, spontan, din mii de piepturi s-a auzit un sfâșietor „nu!”. Cam așa ceva s-a întâmplat în microcosmosul unei biserici din Timișoara, dar cu legături peste tot în oraș, când preotul nostru (și mă subinclud în posesie, chiar de, tehnic, nu împart aceeași credință cu ei) era să plece… Nu!
Ești mult pentru orașul nostru, prieten drag, ești punte, și te iubim!
Ramona Băluțescu
