…și rămân cu o bucată de interviu pe care nici măcar nu știu cum și când o s-o folosesc, din articolul de acum o lună despre profesorul Mogoșeanu, pentru că e aparte, și pentru că parcă nu are legătură cu nimic, sau, dimpotrivă drăguț, cu prea mult, cu totul.
Și uite că vine acel moment, și lucrurile se lipesc bine, pentru că, de ziua Timișoarei, în 3 august 2023, profesorul devine cetățean de onoare al orașului, și profesorul Dorel Săndesc, discipolul celui pe care-l vom omagia, îmi spune, înainte de ceremonie, că meditează asupra conceptului de recunoaștere publică a valorilor comunității, și că se gândește să includă lucrul acesta în speechul pe care-l va ține, de prezentare a profesorului Mogoșeanu.
Și-l îndemn cu căldură să o facă, pentru că este important să înțelegem cum, de ce și pe cine trebuie să premiem, să lăudăm, să aplaudăm. Pentru că, definind și recunoscând vârfuri, migălim la propria definire. Știm cu cine ne mărginim ca să știm până unde ținem și de unde începe altceva, mai înalt și mai bun, pe care să luăm de model și spre care să tindem.
Și realizez că aici se va lega ce mai aveam de spus, un lucru poate mic, dar important, esențial, despre sensibilitatea și dăruirea profesorului Mogoșeanu, cum ascult discursul lui Dodo Săndesc, și mă bucur să simt, iar, legătura sublimă dintre învățător și învățăcel, tot așa cum cerea și jurământul acela vechi, invocându-l inițial pe Apollo, până s-a schimbat moda și la zei și a apărut garnitura creștină:
”Dumnezeu, așa cum știm, este primul chirurg din istoria umanității, cel care, în vederea desăvârșirii creației, a efectuat o rezecție parțială de coastă lui Adam, pentru a o zămisli pe Eva. Dar, înainte de a fi primul chirurg, Dumnezeu a fost primul anestezist, întrucat l-a adormit pe Adam, astfel încât operația s-a desfășurat fără durere, iar lui Adam, în somnul său anestezic divin i s-a îndeplinit dorința! A fost, deci, o anestezie și o operație desfășurate cu consimțământul informat al pacientului, ba mai mult, la cererea expresă a acestuia, stabilind astfel standarde de comunicare a căror valoare s-a păstrat în timp.
Am început cu această referință, esențială, întrucât îmi revin onoarea, bucuria și emoția de a prezenta Laudatio pentru cel care, așa cum am arătat, nu este Dumnezeul anesteziei-terapiei intensive – acesta este însuși Dumnezeu! – dar este fără îndoială protopărintele ATI-ului din vestul României și unul din puținii la nivel național, maestrul nostru, al generațiilor care au urmat, profesor universitar doctor Aurel Mogoșeanu, cel care, la 91 de ani, se bucură astăzi de recunoașterea arătată de comunitatea pe care, cu dedicație și discreție a servit-o o viață întreagă, salvând și alinând suferința a mii și mii de semeni.
O laudatio pentru o personalitate de anvergura celei a domnului profesor poate părea o întreprindere facilă, punând doar provocarea de a sintetiza în timp scurt aspectele esențiale dintr-o carieră profesională și viață excepționale..
Din tată preot și mamă casnică, Aurel Mogoșeanu s-a născut la 29 iunie 1932, de ziua Sfinților Petru și Pavel, în satul Gornenți din județul Mehedinți, unde a urmat și primele patru clase. Liceul l-a făcut la Drobeta-Turnu Severin, apoi, imediat după absolvire, a fost un an profesor suplinitor la școala elementară din satul Cremenea de Jos, același județ. În 1951 este admis la Institutul Pedagogic București, pe care îl absolvă în 1953. Vocația pentru profesorat începuse deja să prindă contur, însă cam în același timp, începe să se manifeste o altă pasiune, care avea să conjuge prima vocație cu una nouă: medicina!
La scurt timp, adică tot în 1953, intră la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara, pe care o absolvă în 1959. Ca la orice început, au fost apoi câțiva ani de căutări, redefiniri, reașezări, marcați, însă, de o muncă asiduă și dedicată, în diverse clinici și spitale timișorene, însă harul și dăruirea pe care le-a demonstrat mereu în profesie l-au dus pe atunci tânărul medic Aurel Mogoșeanu pe un loc bine meritat.
În 1973, an în care a devenit și doctor în științe medicale, domnia sa a început un șir lung și ascendent de succese – iată doar câteva dintre cele mai importante:
• Pionierul specialității Anestezie-Terapie Intensivă (ATI) în Timișoara și zona de vest a României
• A înființat și condus prima secție ATI din Timișoara
• Primul profesor de ATI din Timișoara și Vestul României
• Creatorul școlii timișorene de ATI și unul din ,,părinții fondatori” ai disciplinei ATI din România
• Fondatorul disciplinei ATI din cadrul UMF ,,V. Babeș” Timișoara
• Președinte al Societații Române de ATI (SRATI)
Acesta este doar un rezumat al modului în care domnul profesor doctor Aurel Mogoșeanu a marcat pentru totdeauna viața medicală din urbea nostră și din România. La toate acestea se adaugă numeroasele lucrări de specialitate, manuale, cursuri și monografii pe care le-a conceput și publicat, al căror autor sau coautor a fost, supraspecializările pe care le-a dobândit în Danemarca și Germania, medaliile, diplomele primite, nenumăratele manuale, certificatul de inovație (un aparat de resuscitare respiratorie) si atâtea altele.
Cu bucurie menționăm aici că domnul profesor este căsătorit de 60 de ani cu doamna profesor doctor Maria Margareta, o personalitate marcantă a radiologiei timișorene și naționale (a cărei prezență aici o salutăm cu mult respect și dragoste), iar fiica lor, Diana, cu doctorat în medicină obținut la Oxford, practică azi oftalmologia în Germania și le-a oferit părinților două nepoate superbe!
Spuneam mai devreme că o laudatio pentru domnia sa părea o acțiune ușoară. În CV-ul său sunt atâtea și atâtea elemente concrete, verificabile, chiar cuantificabile. De fapt, e tare complicată concepera unei laudatio pentru profesor doctor Aurel Mogoșeau, întrucât implică multă emoție, implică empatie, amintiri, episoade de neuitat.
Pentru că deasupra tuturor acestor informații, seci ori expresive, stă inefabilul: umanitatea și lumina pe care maestrul nostru, Aurel Mogoșeanu, le-a așternut în și peste nenumărate generații de discipoli.
Acest eveniment este, pentru mine, și o provocare la meditație despre sensul conceptului de recunoaștere publică. Și nevoia de recunoaștere există, este trecută acolo sus și în Piramida lui Maslow, și face parte din natura noastră umană, și ea nu are nimic cu egoismul, mândria sau ipocrizia. Sergiu Celibidache sintetiza remarcabil acest concept, spunând că singura formă de obiectivare posibilă este de a mă regăsi/recunoaște în tine/în celalalt, și, astfel, recunoașterea publică este obiectivarea luminoasă în eul colectiv…
Așadar, cu admirație și cu iubire, în numele meu, al colegilor, în numele întregii comunitati, îi mulțumesc din inimă domnului profesor și îi urez la mulți ani cu sănătate, alături de noi toți!”
Suntem la Filarmonică, peste drum de Primărie, vor deveni cetățeni de Onoare Alexanda Guțu, Petru Ilieșu, Aurel Mogoșeanu și, post mortem, Adrian Orza. Hai s-o spun și pe asta, să nu rămân cu ea în gât – de multă vreme, cum primesc comunicatele Primăriei, nu am văzut o garnitură de viitori cetățeni de onoare de care să mă bucur fără să am ceva de comentat. O violoncelistă celebră și serioasă, un activist social și literat, un fondator de școală medicală și un împătimit al consolidării spiritului orașului, prin administrație – trei dintre ei cu noi, și Adi, care nu mai este, plecat la o vârstă din mijlocul vieții.
Și văd cum colegii le fotografiază fețele, și absența – dat fiind că pentru Adi se păstrează un scaun liber, iar diploma de cetățean de onoare o va lua mama lui – însă, în conformitate cu discursul lui Dodo, pe care îl aștept, fotografiez altceva, poate intrigând pe cei de lângă cu unghiul aparatului foto. Le pozez picioarele celor ce își așteaptă diplomele. Pentru că recunoașterea adevărată nu vine prea repede, ca o ploaie de vară, după o modă de moment. Petru Ilieșu e deja în scaun cu rotile, Aurel Mogoșeanu ar trebui să poarte deja baston, dar nu vrea, și se încăpățânează să nu o facă, Alexandra Guțu aduce, cu rozul adăugat pantofilor aurii cu maro un contrapunct tineresc, și apoi e Adi, care nu mai e deloc…
Poate altora nu le va spune nimic – pentru mine e ca o secțiune într-un trunchi de copac, vorbește despre timpul cerut pentru strângere, decantare și excelență – ce duc la recunoaștere. Pentru că îmi plac simbolurile. Și i-am pregătit și eu unul profesorului Mogoșeanu, pe care o să i-l cadorisesc în curând.
Trec discursurile, aplauzele, momentele muzicale, se termină totul, îl regăsesc pe profesor alături de mai tânărul său coleg, prof. dr Dorel Săndesc, azi manager al Spitalului Județean Timișoara, rememorez felul plin de sensibilitate în care profesorul Mogoșesnu vorbea de fiica sa, care trăiește în Germania, și nu e nici acum cu noi, îmi spunea, acum o lună, de o plecare a ei și felul în care se culcușise în patul în care dormise ea, de dor.
Dar îmi amintesc și altceva. Cum, după un stagiu în Danemarca pe care profesorul îl avusese pe vremea comuniștilor, vine vremea să ajungă și în România fructe ciudate, iar fiica lui mănâncă un kiwi. Profesorul, curios, o întreabă ce este acela. Iar ea îi spune, înciudat pe decizia lui de viață: ”De ai fi rămas atunci în Danemarca, ai fi știut ce e”.
Profesorul a revenit atunci în România. A rămas aici. A ridicat o școală de ATI aici, în Timișoara, care s-a întins în vestul țării. Poate și-a reproșat și el că a revenit, în momente în care i-a fost greu sau, a fost șicanat. Dar a rămas aici. Iar azi, în urma acestei decizii, și a lucrurilor care au venit cu ea, a ajuns cetățean de onoare al orașului.
Și îi întind profesorului Mogoșeanu un kiwi, și unul profesorului Săndesc. A luat o singură clipă de mirare până profesorul a înțeles ce îi spun, cu kiwi-ul ăsta: că a avut rost. Și așa. Și se luminează tot.
Îi fotografiez pe cei doi, cu fructele în mână, Dodo știe deja de poveste și privește, zâmbind, luminarea profesorului. Îmi aduc aminte de ce spunea tatăl ATI-ului de aici, despre Săndesc: ”Aș putea spune că el e teza mea de doctorat. El a realizat tot ce am vrut eu și am visat să fac. Anestezia modernă, terapia intensivă. A adus anestezia din Timișoara la nivel european, cum am dorit-o eu.”
Plec în timp ce profesorul Aurel Mogoșeanu povestește unui cârd de admiratoare, cu kiwi-ul în mână, despre întâmplarea cu fiica sa, ca să le explice darul. Uneori, anumite momente ale recunoașterii cer mult timp, prea mult. Dar a avut rost.
Ramona Băluțescu
