Pe 1 iulie, într-un an neprecizat dar cel mai probabil 1910, Franz Kafka scria în jurnalul său doar două cuvinte:
„Prea obosit.”
Atât.
Fără explicații, fără lamentații.
O zi întreagă, comprimată într-o propoziție cât o sentință.
Această notiță, banală la prima vedere, a devenit între timp emblematică.
Ea spune, în mod misterios și aproape tragic, tot ce trebuie spus despre o anumită stare a omului modern: epuizarea care nu vine neapărat din muncă fizică, ci dintr-un fel de presiune invizibilă, continuă, existențială.
Kafka nu era un leneș și nici un om slab.
Lucra ca funcționar la o companie de asigurări, o slujbă care îi ocupa o mare parte din zi și din energie.
Scria noaptea, luptându-se cu oboseala, cu autoexigența dusă la extrem, cu insomnia, cu boli (tuberculoza avea să-l răpună la doar 40 de ani), dar mai ales cu o dureroasă conștiință de sine.
Se simțea, adesea, incapabil să-și ducă scrisul acolo unde ar fi vrut. Simțea că nu e niciodată suficient de bun.
Acea propoziție — „Prea obosit.” — nu este doar o scuză pentru lipsa de inspirație sau de timp.
Este un fel de verdict pe care Kafka și-l dă sieși, o constatare amară: azi nu mai pot. Nici să gândesc. Nici să scriu. Nici măcar să vorbesc. Doar să exist — pasiv, inert, învins.
Această frază a ajuns, în secolul XXI, să circule în mediul online ca o formă de manifest.
Este citată, parafrazată, transformată în meme, în stickere, în ilustrații.
De ce?
Pentru că oboseala lui Kafka a devenit oboseala noastră colectivă.
Suntem generații care trăiesc într-o goană continuă.
Să producem.
Să răspundem la mesaje.
Să postăm.
Să bifăm obiective.
Să nu rămânem în urmă.
Să fim performanți, creativi, pozitivi.
Și în toată această alergare, ajungem adesea, fără glorie și fără dramă, în același punct kafkian: „Prea obosit.”
Oboseala contemporană nu este doar o chestiune de ore nedormite. Este o formă de alienare.
Un simptom al unei lumi care cere mereu mai mult de la individ și oferă din ce în ce mai puțin înapoi: mai puțină liniște, mai puțină comunitate, mai puțină pauză.
Paradoxul este că tocmai această propoziție scurtă, lipsită de orice urmă de stilistică, devine poate cea mai sinceră formă de literatură: o literatură a absenței, a tăcerii, a eșecului asumat.
Kafka nu maschează nimic. Nu încearcă să se consoleze. Nu îndulcește nimic.
Doar notează: „Prea obosit.”
Și lasă cititorul să înțeleagă restul.
Această onestitate radicală este, poate, ceea ce lipsește cel mai mult astăzi.
Într-o epocă a aparențelor și a fericirii afișate, în care toți par să meargă „mai departe” chiar și atunci când se prăbușesc, Kafka vine, peste un secol, să ne spună: e în regulă să nu poți. E în regulă să fii epuizat. Să nu ai inspirație. Să nu-ți vină nimic în minte. Să stai cu jurnalul în față și să nu scrii decât două cuvinte. E uman.
„1 iulie. Prea obosit.” e un memento dureros, dar necesar.
Ne arată că uneori, oboseala nu e ceva ce trebuie depășit cu forța, ci un mesaj de ascultat.
Un semn că e timpul să ne oprim, să respirăm, să fim blânzi cu noi înșine.
