1910: Marie Curie a izolat prima mostră pură de radiu.
În ultimii ani ai secolului al XIX-lea, studiul descărcării electrice în gaze rarefiate îmbogățește domeniul fizicii particulelor cu noi descoperiri: Hittorf descoperise, în 1869, radiația catodică, Röntgen, în 1895, razele X, iar Becquerel descoperă, un an mai târziu, radioactivitatea spontană a uraniului.
În 1897, Marie se decide ca tema ei de doctorat să se refere la studiul radiațiilor. În acest scop, electrometrul construit de Pierre Curie se va dovedi de o reală utilitate. În timp ce lucra cu diferite componente care includeau uraniul, Marie a descoperit că toriul (ce fusese descoperit de Berzelius în 1829) emite unde radioactive chiar mai intense decât uraniul. La fel de intense erau și cele emise de pehblendă (forma metamictă a uraninitului), un minereu bogat în uraniu. Marie și-a dat seama că a descoperit un nou element chimic. Pierre Curie și-a suspendat cercetările proprii pentru a colabora cu Marie. În aprilie 1898, cei doi prezintă Academiei de Știință o teză privind radioactivitatea uraniului și a toriului. Deoarece nu erau membri ai Academiei, prezentarea descoperirii este realizată de către Gabriel Lippmann.
Cei doi își continuă cercetările și ajung la concluzia că pehblenda conține două elemente responsabile de emisia unor puternice unde radioactive. În iulie 1898, ei reușesc să izoleze unul din aceste elemente și prezintă rezultatul Academiei de Științe. Acest nou element se va numi „poloniu”, după numele țării de origine a Mariei.
Astfel, Marie Curie a demonstrat că misterioasa radiație este o proprietate atomică și denumește fenomenul „radioactivitate”, iar elementele chimice cu această proprietate, „elemente radioactive”.
Descoperirea radioactivității va avea un impact incomensurabil în lumea fizicii și mai ales a fizicii particulelor. S-a înțeles și mai bine structura atomului dovedindu-se că acesta poate fi descompus în particule elementare mai mici.
Pe când cerceta diferite tipuri de minereu, Marie a descoperit unul care emitea o radiație mai puternică decât uraniul pur. Cu alte cuvinte, emisia radiațiilor nu era un domeniu exclusiv al uraniului, deci ar exista și alte elemente care pot emite radiații.
Soții Curie au raportat, pe data de 26 decembrie 1898, că un nou element diferit de poloniu a fost găsit de ei. Mai târziu, Marie Curie l-a izolat din uraninit, denumindu-l „radiu”.
Dar, pentru a demonstra acest lucru, ei trebuie să continue cercetările și ajung la concluzia că au nevoie de cantități mari de pehblendă. Reușesc să obțină o tonă de reziduuri de la o mină. Amândoi lucrează atât de intens, că nu părăsesc laboratorul nici pentru a lua masa. În plus, pe lângă grija pe care trebuie să o acorde fiicei lor, în anul 1900, Marie începe să predea cursuri de fizică pentru a-și ajuta financiar familia. În 1901 s-a descoperit că radiul putea vindeca anumite afecțiuni dermatologice. Adevăratele rezultate apar în primăvara anului următor, 1902, când soții Curie reușesc să extragă 1 decigram de clorură de radiu pur dintr-o mare cantitate de pehblendă.
În iunie 1903, Marie Curie primește titlul de doctor în științe din partea Universității din Paris pentru teza sa de doctorat privind cercetarea asupra radioactivității. În luna noiembrie a aceluiași an, Comitetul Nobel din Suedia decide să confere Mariei și lui Pierre Curie, dar și lui Henri Becquerel, Premiul Nobel pentru Fizică.
Un document publicat de către Lord Kelvin susține că radiul nu era un element chimic, ci doar un compus al heliului și al plumbului. Aceasta o impulsionează pe Marie Curie să demonstreze că radiul este un element nou și începe să lucreze la izolarea radiului pur în locul unei simple cloruri de radiu, operație dificilă care necesita o deosebită îndemânare. Dificultatea provenea și din faptul că acesta există în natură în cantități mult mai mici decât ar putea pune în evidență un simplu instrument de măsură. Pentru detectarea radiului, Marie a utilizat electrometrul construit de către soțul său. Acest nou instrument i-a permis să detecteze undele radioactive emise de radiu în aer. Pentru aceasta a utilizat metoda de distilare fracționată. Marie va topi ani întregi pehblendă în recipiente special concepute pentru acest scop. Deoarece nu cunoștea temperatura de topire a radiului, Marie va folosi procedeul încercare și eroare pentru a determina temperatura pe care trebuia să o utilizeze. De asemenea, exista posibilitatea ca cea mai mică neatenție în procesul cristalizării fracționate să compromită întreaga activitate de cercetare dusă până atunci. Din acest motiv, soții Curie au dedicat foarte puțin timp altor activități. Luau masa în grabă și se întorceau la recipientele cu minereu de uraniu, încălzit la temperaturi de sute de grade. Mai mult, laboratorul utilizat de soții Curie era localizat într-o zonă cu umiditate crescută și cu schimbări bruște de temperatură, nefiind cel mai bun loc pentru derularea unor cercetări atât de minuțioase. Cu toate acestea, Marie a afirmat ulterior că cei mai frumoși ani din viața sa au fost cei petrecuți în laboratorul său de cercetare.
După ani de experiențe obositoare, desfășurate aproape monoton, soții Curie reușesc să izoleze un decigram de clorură de radiu, o cantitate infinitezimală în raport cu volumul imens de minereu utilizat. La nici o lună după decesul lui Pierre, Mariei i se propune să preia atribuțiile acestuia la catedra Universității din Paris. În paralel, Marie Curie continuă munca de cercetare și, în 1910, după mulți ani de efort, reușește să izoleze radiul metalic. În anul următor, primește cel de-al doilea Premiu Nobel.
Fizicianul Lord Kelvin a fost printre primii savanți care au recunoscut valoarea științifică a operei soților Curie. Între cei trei s-a legat o relație strânsă și se întâlneau discutând teme de interes reciproc. În momentul când soții Curie au primit recunoașterea academică, Kelvin nu a ezitat să își exprime satisfacția. Mai mult, într-una din întâlniri, soții Curie i-au oferit un grăunte de radiu drept suvenir.
1923: Se înființează Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol).
Interpol (acronimul termenului din engleză International Criminal Police Organization) este o organizație internațională de cooperare a forțelor de poliție. Organizația numără 195 de state membre. Sediul organizației este în Lyon, Franța.
Pentru a menține Interpol-ul cât mai neutru din punct de vedere politic, statutul său interzice acestuia să întreprindă intervenții sau activități de natură politică, militară, religioasă sau rasială sau să se implice în litigii asupra unor astfel de probleme.[6] Activitatea sa se concentrează în principal pe siguranța publică și lupta împotriva crimelor transnaționale împotriva umanității, a pornografiei infantile, a criminalității informatice, a traficului de droguri, a criminalității ecologice, a genocidului, a traficului de ființe umane, a producției ilicite de droguri, a încălcării drepturilor de autor, a persoanelor dispărute, traficul ilicit în opere de artă, încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, spălarea banilor, crima organizată, corupția, terorismul, crimele de război, contrabanda cu arme și criminalitatea cu guler alb.
1949: A fost aleasă prima Adunare Federală (Bundestag), marcând astfel începutul funcționării Republicii Federale Germania ca stat federal.
La Conferința de la Potsdam, din 17 iulie – 2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei din 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în patru zone militare de ocupație: franceză – în sud-vest; britanică – în nord-vest; americană – în sud și sovietică – în răsărit.
Berlinul, care se afla în zona de ocupație sovietică, a fost, de asemenea, împărțit în patru sectoare de ocupație. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul Răsăritean, capitala Republicii Democrate Germane.
Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanții militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupație și acționau de comun acord în problemele care priveau întreaga țară.
Totuși, până în 1948, odată cu creșterea rivalității dintre Uniunea Sovietică, pe de-o parte și, puterile occidentale, pe de alta, care, în plus, au ajuns să se teamă de comunizarea populației germane sărăcite, politica Statelor Unite, Marii Britanii și Franței față de fostul inamic s-a schimbat. Punctul de cotitură a fost discursul Secretarului de Stat al SUA James F. Byrnes, intitulat Redefinirea politicii față de Germania, susținut de rapoarte asupra situației din Germania, (Misiunea economică prezidențială în Germania și Austria). Aliații occidentali au început să fie preocupați de deteriorarea situației economice din „Trizonă”. Planul Marshall conceput de americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins și pentru Germania Occidentală. Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupației militare, a fost, în cele din urmă, permisă. Această reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă națională, a pus capăt inflației galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valute și s-au retras, în martie 1948, din sistemul de guvernare tetrapartit și au declanșat criza Berlinului, în iunie același an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlinul Occidental. Aliații occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat aprovizionarea jumătății vestice a orașului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni.
La 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupație occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să devină „capitală provizorie”, noul stat declarându-se, la 5 mai 1955, „complet suveran” . La 7 octombrie 1949, în zona sovietică, a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu numele neoficiale de „Germania de Vest (Occidentală)” și, respectiv, „Germania de Est”. În ambele state au rămas încartiruite trupe de ocupație. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind, în întregime, înconjurat de teritoriul Republicii Democrate Germane. Deși locuitorii Berlinului de Vest erau cetățeni ai Republicii Federale Germania, orașul nu era, din punct de vedere legal, parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupația formală a aliaților apuseni până în 1990, deși administrația orășenească era aleasă de locuitori, nu era impusă din afară.
La 12 septembrie Adunarea Federală alege primul președinte federal (Theodor Heuss (1884 – 1963, liderul Partidului Liber Democrat, reales în 1954). La 15 septembrie este ales primul cancelar federal (Konrad Adenauer 1876 – 1976, reales în 1953, 1957 și 1961
1953: Nikita Hrușciov este ales primul Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Hrușciov s-a născut în satul Kalinovka în 1894, aproape de actuala frontieră între Rusia și Ucraina. A lucrat ca muncitor siderurgic în tinerețe, și în timpul Războiului Civil Rus a fost comisar politic. În al Doilea Război Mondial, Hrușciov a fost din nou comisar, servind ca intermediar între Stalin și generalii săi. Hrușciov a fost prezent la sângeroasa bătălie de la Stalingrad, fapt cu care s-a mândrit apoi toată viața sa. După război, a revenit în Ucraina înainte de a fi rechemat la Moscova pentru a fi unul din cei mai apropiați consilieri ai lui Stalin.
În 1950, Hrușciov a început un program de construcții de locuințe în Moscova pe scară largă. Mare parte din locuințe erau organizate sub forma unor blocuri de cinci sau șase etaje, care au devenit omniprezente în toată Uniunea Sovietică și multe sunt încă locuite și astăzi. Hrușciov a promovat folosirea plăcilor prefabricate de beton, accelerând mult construcția. Aceste structuri au triplat ritmul de construcție al clădirilor de locuințe din Moscova față de perioada 1946–1950, nu aveau ascensoare și nici balcoane, și au fost poreclite de oamenii din popor Hrușcebî, joc de cuvinte pe baza cuvântului rusesc pentru „ghetou”, trușcebî.
La 6 martie 1953, a fost anunțată moartea lui Stalin, precum și noua conducere a țării. Malenkov urma să fie noul președinte al Consiliului de Miniștri, iar Beria (care și-a consolidat controlul asupra agenturilor de securitate), Kaganovici, Bulganin, și fostul ministru de externe Veaceslav Molotov ca prim-vice-prim-miniștri. Membrii prezidiului Comitetului Central recent promovați de Stalin au fost retrogradați. Hrușciov a fost înlăturat din funcția de la nivelul Moscovei pentru a se concentra asupra unor sarcini nespecificate la Comitetul Central al Partidului.
The New York Times îi dădea pe Malenkov și pe Beria ca primul și al doilea în conducerea prezidiului de zece oameni — și pe Hrușciov îl punea pe ultimul loc.
La 26 iunie 1953, Beria a fost arestat într-o ședință a prezidiului. Beria a fost judecat în secret, și executat în decembrie 1953 împreună cu cinci dintre apropiații săi. Execuția lui Beria s-a dovedit a fi ultima oară când învinsul unei lupte pentru putere la vârful regimului totalitar sovietic plătește cu viața.
La o ședință a Comitetului Central din ianuarie 1955, Malenkov a fost acuzat de implicare în atrocități, iar comitetul a adoptat o rezoluție prin care îl acuza de implicarea în cazul Leningrad și de facilitarea ascensiunii lui Beria. În luna următoare, la o întrunire a Sovietului Suprem (structură cu rol în mare parte decorativ), Malenkov a fost retrogradat în favoarea lui Bulganin, spre suprinderea observatorilor occidentali. Malenkov a rămas în prezidiu ca ministru al centralelor electrice. Conform biografului William Tompson, „poziția lui Hrușciov ca primul între membrii conducerii colective(en) era acum dincolo de orice îndoială”.
Până la finalul lui 1955, mii de deținuți politici se întorseseră acasă și povestiseră experiența lor în lagărele de muncă ale gulagului. Continuarea anchetării abuzurilor a relevat succesorilor lui Stalin întreaga complexitate a crimelor dictatorului. Hrușciov credea că, odată înlăturată pata stalinismului, Partidul va inspira cetățenilor loialitate. În luna octombrie 1955, Hrușciov a început să insiste să prezinte crimele lui Stalin delegaților de la Congresul al XX-lea al Partidului. Unii din colegii săi, între care Molotov și Malenkov, se opuneau dezvăluirii lor, și au reușit să-l convingă să-și prezinte remarcile într-o ședință închisă.
Al XX-lea Congres al Partidului a început la 14 februarie 1956. În cuvântarea de deschidere, Hrușciov a cerut delegaților să păstreze un moment de reculegere în memoria liderilor comuniști care muriseră de la congresul anterior și până atunci, și când i-a enumerat pe aceștia. La primele ore ale dimineții de 25 februarie, Hrușciov a ținut așa-numitul „Discurs Secret” într-o ședință închisă a Congresului, limitată la delegații sovietici. Hrușciov scria în memoriile sale că „congresul m-a ascultat în liniște. Cum se spune, puteai să auzi cum cade un ac. A fost totul atât de brusc și neașteptat.”
Termenul de „Discurs Secret” s-a dovedit a fi cu totul eronat. Deși participanții la lecturarea discursului erau doar sovietici, delegaților est-europeni li s-a permis să-l asculte în seara următoare, citit rar pentru a le permite să-și ia notițe. Până la 5 martie, se trimiteau în toată țara prin poștă copii ale lui marcate „nu pentru presă” în loc de „strict secret”. Abia venise primăvara, și discursul făcea ocolul lumii.
Patruzeci de ani mai târziu, după căderea URSS, Gorbaciov l-a aplaudat pe Hrușciov pentru curajul de a-și asuma un risc politic atât de mare, dând dovadă că era „până la urmă un om moral”
Hrușciov credea că URSS poate atinge standardele de viață ale Occidentului, și nu se temea să-i lase pe cetățenii sovietici să vadă realizările occidentale. Stalin primise doar câțiva turiști în URSS, și lăsase foarte puțini sovietici să călătorească în străinătate. Hrușciov a permis sovieticilor să iasă din țară (peste 700.000 de cetățeni sovietici ieșiseră din țară în 1957) și a permis oricăror turiști străini să viziteze Uniunea Sovietică, unde aceștia au devenit o imensă curiozitate. În 1957, Hrușciov a autorizat organizarea la Moscova a celui de al 6-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților în acea vară. I-a instruit pe oficialii Komsomol să-i „sufoce pe oaspeții străini cu îmbrățișările”. „Carnavalul socialist” ce a urmat a implicat peste trei milioane de moscoviți, care s-au alăturat celor 30.000 de tineri vizitatori de la grupuri de discuții în tot orașul până la evenimente la Kremlin. Conform istoricului Vladislav Zubok, festivalul „a spart clișeele propagandiste” despre occidentali și a permis moscoviților să-i vadă cu ochii lor.
Biograful Tompson îl descria astfel pe liderul sovietic:
Putea fi fermecător sau vulgar, exuberant sau ursuz, era predispus la accese publice de furie (adesea premeditate) și la exces de hiperbole în retorica sa. Dar oricum ar fi fost și oricum ar fi părut, era mai uman decât predecesorul său sau chiar mai mult decât majoritatea omologilor să străini, și pentru mare parte din lume, aceasta era suficient pentru a face URSS mai puțin misterioasă sau amenințătoare.
Începând cu luna martie 1964, șeful Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, a început să discute cu colegii săi înlăturarea de la putere a lui Hrușciov. Deși Brejnev s-a gândit la început să-l aresteze pe Hrușciov la întoarcerea dintr-o vizită în Scandinavia efectuată în iunie, el s-a hotărât să petreacă un timp convingând membrii Comitetului Central să susțină înlăturarea de la putere a lui Hrușciov, amintindu-și cât de crucială a fost susținerea CC-ului atunci când Hrușciov a învins complotul Grupării Anti-Partid. Brejnev a beneficiat de mult timp pentru a-și pune în mișcare conspirația; Hrușciov a lipsit din Moscova în total cinci luni între ianuarie și septembrie 1964
Conspiratorii, în frunte cu Brejnev, prim-vice-prim-ministrul Alexandr Șelepin(ru), și președintele KGB Vladimir Semiceastnîi(ru), au acționat în octombrie 1964, în timp ce Hrușciov se afla în vacanță la Pitsunda, în Abhazia(en). La 12 octombrie, Brejnev l-a sunat pe Hrușciov să-l anunțe că a doua zi va avea loc o ședință specială a Prezidiului, chipurile pe tema agriculturii. Deși Hrușciov a bănuit care este motivul real al întâlnirii, el s-a dus la Moscova, unde a fost atacat de Brejnev și de alți membri ai Prezidiului pentru eșecurile politicilor lui și pentru ceea ce colegii săi considerau a fi comportament instabil. Hrușciov nu a opus multă rezistență și în aceeași seară l-a contactat pe prietenul și colegul său din prezidiu Anastas Mikoian, și i-a spus:
„Sunt bătrân și obosit. Să se descurce ei. Eu am făcut principalul. Putea cineva să viseze să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit funcției și să-i sugereze să se retragă? N-ar mai fi rămas nici măcar o pată umedă acolo unde stăteai dacă ziceai așa ceva. Acum totul este altfel. Frica s-a dus, și putem vorbi ca egali. Asta e contribuția mea. N-o să mă lupt cu ei.”
La 14 octombrie 1964, Prezidiul și Comitetul Central au votat ambele pentru a accepta demisia „voluntară” a lui Hrușciov pe motive de „vârstă înaintată și sănătate precară”. Brejnev a fost ales prim secretar (ulterior secretar general), iar Alexei Kosîghin i-a urmat lui Hrușciov în funcția de premier.
Hrușciov a primit o pensie de 500 de ruble pe lună, și a fost asigurat că va putea petrece tot restul vieții în casa lui, și că-și va putea păstra și dacea. După înlăturarea de la putere, Hrușciov a căzut într-o profundă depresie. Primea puțini vizitatori, mai ales pentru că paznicii săi țineau evidența vizitelor și le raportau venirile și plecările. În toamna lui 1965, el și soția sa au primit ordin să-și părăsească casa și dacea și să se mute într-un apartament și într-o dacea mai mică. Pensia i-a fost redusă la 400 de ruble pe lună, sumă care continua însă să-i asigure un trai confortabil după standardele sovietice
Începând cu 1966, Hrușciov a început să-și înregistreze memoriile. El le dicta pe bandă de magnetofon și, după ce a încercat să înregistreze afară și nu a reușit din cauza zgomotelor de fundal, s-a întors înăuntru, știind că fiecare cuvânt va fi auzit de KGB. Agenția de securitate nu a încercat însă să se amestece până în 1968, când Hrușciov a primit ordin să predea benzile, ordin pe care a refuzat să-l îndeplinească. În timp ce Hrușciov era spitalizat pentru o boală cardiacă, fiul său Serghei a fost însă abordat de KGB, care i-a spus că există un complot al agenturilor străine pentru a-i fura memoriile. Întrucât deja făcuse copii și chiar trimisese un rând de copii unei edituri occidentale și cum KGB putea oricum să fure originalele, Serghei Hrușciov a predat materialele KGB-ului, dar a dat și instrucțiuni ca memoriile deja scoase din țară să fie publicate, ceea ce s-a și întâmplat în 1970 sub titlul „Hrușciov își amintește”.
Hrușciov a murit de infarct într-un spital de lângă apartamentul său din Moscova la 11 septembrie 1971, și este înmormântat în Cimitirul Novodevici(en) din Moscova, după ce i s-au refuzat funeralii naționale și înmormântarea în Zidul Kremlinului(en). De teama demonstrațiilor, autoritățile nu au anunțat moartea lui Hrușciov decât la ora înmormântării, și au înconjurat cimitirul cu soldați. Chiar și așa, unii artiști și scriitori s-au alăturat familiei la înmormântare.
Pravda a dat un anunț de o singură propoziție despre moartea fostului premier; ziarele occidentale au scris însă ample articole. Corespondentul veteran al ziarului New York Times la Moscova, Harry Schwartz, scria despre Hrușciov: „Dl. Hrușciov a deschis ușile și ferestrele unei structuri pietrificate. A lăsat să intre aer proaspăt și idei noi, producând schimbări pe care timpul deja le-a dovedit ireversibile și fundamentale”.
1977: Semnarea, la Washington, de către președintele Statelor Unite, Jimmy Carter, și premierul panamez, Omar Torrijos, a tratatului privind neutralitatea permanentă și funcționarea Canalului Panama, tratat care prevede ca toate trupele americane să părăsească Panama, iar în ceea ce privește controlul Canalului, acesta să revină autorităților panameze, cel mai târziu la 31 decembrie 1999).
