Spitalul Clinic CF Timișoara (unde CF vine de la ”căi ferate”, pentru cei care nu știu), sau, mai simplu, pentru toți cei din oraș, ”Spitalul CFR” este o instituție medicală aparte, cu un istoric ce are un loc al lui, binemeritat, în cursul instituțiilor de acest gen din oraș. Un loc unde au lucrat medici deosebiți, profesori de medicină deosebiți, loc unde s-au vindecat oameni cu mai multe genuri de afecțiuni și s-au pregătit studenți, înainte de a ajunge să pună și ei mâna pe pacient.
Dar mai e ceva ce se poate întâmpla aici, și anume paliație. Nu neapărat un loc unde se moare, dar ȘI (adică printre altele) asta, însă mai degrabă un loc unde să se îngrijească stări (cu dureri și alte probleme) ce vor duce, cel mai degrabă, la moarte.
Dar să vedem o definiție ceva mai luminoasă, din DEX:
Paliativ – 1. (Medicament sau tratament) care ameliorează sau înlătură simptomele unei boli pentru un timp scurt, fără a-i suprima cauza.
2. figurat (Soluție, măsură) care rezolvă temporar sau aparent o situație dificilă.
Situația dificilă, pentru Timișoara, este că nu există un astfel de loc anex unui spital. Există, însă, o instituție ce ține de Episcopia Romano Catolică din oraș unde sunt îngrijiți cei care au nevoie de așa ceva – hospice-ul.
Și exact pentru că la Spitalul CFR este manager conf. Stela Iurciuc (care e și prodecan, la Facultatea de Medicină), lucrurile se pot schimba. Pentru că o secție de îngrijiri paliative este absolut necesară marelui oraș în care stăm.
Pentru mulți, subiectul morții e depărtat și abstract. Până ajungi să fii în situația să îngrijești pe cineva apropiat, care se stinge. Și atunci vezi că dorința Stelei Iurciuc, de a avea paturi de îngrijiri paliative într-un spital e cât se poate de justificată, pentru Timișoara. Le-a spus și studenților ei despre îngrijirile paliative, și au înțeles, și au fost entuziasmați.
Apreciam entuziasmul și dăruirea cu care doctorița de la Spitalul CFR își face treaba, dar acum mi-a dat un motiv în plus să o respect și să apreciez prietenia pe care am legat-o. Și anume faptul că a acceptat să vorbească public despre moartea mamei sale, exact pentru a putea explica mai bine celor care nu au trecut prin așa ceva (și care, poate, cred că nici nu vor trece) cum e să trebuiască să gestionezi o stingere a unui om drag, cu dureri și cu probleme anexe. Un manager de spital care nu se luptă să-și ridice propria vilă (stă la bloc) și care vine la spital cu tramvaiul se chinuie să obțină aprobările pentru ceva extrem de necesar pentru oraș. Poate, citind acest material, cei cu semnăturile își vor aduce aminte că nu suntem nemuritori…
• O să-mi fie greu să vorbesc de mama… Eram disperată – în ziua de Sf. Nicolae am aflat că are cancer cu metastaze. Avea 86 de ani. 10 zile a stat la gastro și apoi a avut indicația de îngrijiri paliative. Mă gândeam cu groază la terapia durerii… să o fac eu acasă. E cumplit. Și atunci am aflat de măicuțele catolice. Am luat legătura cu maica Savia, mi-a arătat salonul, era frumos, curat, cu o cruce catolică pe perete. Acolo a stat mama. Până de Bobotează, când a urcat la cer… O lună a durat. Și acum îmi curg lacrimile, deși au trecut patru ani… Am avut noroc că am prins un loc acolo. Locul este minunat, o grădină superbă. Și avea un brad în fata ferestrei. A petrecut Crăciunul acolo, cu grupuri de colindători. A cântat cu ei.
• Să îmi spui și cum lucrau cu pacienții, din punct de vedere medical…
• Erau atente și se purtau foarte frumos, disciplinate, și era curățenie lună și bec. Erau echipe mixte. Și măicuțe, și asistente.
• Cum gestionau durerea?
• Exista o schemă terapeutică pe trepte în combinarea medicamentelor de durere. Se începe cu doze mici și se combină între ele, astfel încât să se evite dozele toxice.
• Cine decide acolo ce se dă, pacientului, și cum, și când?
• Erau doi medici cu atestat în îngrijiri paliative. Făceau vizita în fiecare zi. Paliația e ceva complex, nu e doar pentru cei care sunt pe ultima sută de metri. Ar fi de exemplu o ciroză cronică…
• Mă scuzi că te întrerup aici – mama ta știa că nu va mai fi mai bine?…
• Da. Știa.
• Și nu ar fi vrut să se ducă, rămânând acasă? Adică a înțeles că trebuie grijită aparte?
• Așa am hotărât atunci, și a fost o alegere bună. A fost un loc frumos pentru ea.
• Cât de des mergeai?
• Mama mea a trăit în Ardeal, și acolo era obișnuită cu catolicii și greco-catolicii. În fiecare zi, după serviciu, mergeam acolo și stăteam până seara. O țineam de mână.
• Practic era același timp ca și când ar fi fost acasă, și ai fi lucrat în timpul zilei.
• Da, cam așa. Măicuțele erau foarte atente și drăguțe, vorbeau cu mine, mă încurajau. Spuneau că ăsta e momentul care trebuie trecut. Tot eu am fost și cu tatăl meu, în 1988, într-o clinică din Cluj. Eram studentă în anul II, el era cu AVC, era într-un salon anost – mare diferență față de hospice. Nici nu pot compara. Recent am aflat de cunoștințe care au decedat aici la hospice, în Timișoara. Chiar și o colegă medic.
• Ai simțit, în săptămânile acelea, cu mama, că ți-ar reproșa cineva din cei care știau prin ce treci că nu o îngrijești într-un spital, sau acasă? Cum vede societatea asta? Ce simți? Nu îmi dau seama cât de deschisă e societatea.
• Să știi că viața e surprinzătoare. Deși știa că finalul este aproape, parcă ar mai fi vrut să trăiască. Așa am simțit…
• Rareori oamenii nu vor… Dar întrebam de există o stigmă socială pentru familiile celor ce ajung la hospice.
• Stigmă pentru ce?
• Stela, eu pun întrebări nu care îmi aparțin, ci care pot fi/sunt ecoul societății. Întrebam dacă ea nu ar fi vrut să moară acasă.
• Nu. Nu a spus că vrea acasă. Acel hospice nu semăna cu un spital, era ca o casă. Cei din jur au fost cei care m-au sfătuit să o duc acolo. A fost foarte greu să găsesc loc.
• Câte paturi aveau?
• Dar cum în viață dacă bine faci, bine primești… 9 paturi aveau, ea a stat singură în cameră, cu televizor. Un fost coleg de rezidențiat era chiar acolo, medic, și cândva l-am ajutat. Și-a amintit de mine când am sunat, chiar am zis că e o coincidență stranie. Și când am mers să văd locul…
• Omul potrivit la locul… de care aveai nevoie…
• …măicuțele erau necăjite, se stricase mașina de uscat rufe. Rapid am mers în centru și am luat o mașină de uscat rufe. Ăia de la magazin… cu timp…că mâine.. poimâine… cu livrarea. Le am zis: Băieți, vă rog… Bătrânii aia stau cu haine umede… Băieții aia au priceput că-i urgență. Era iarnă, cearceafuri umede la bieții pacienți. Din tot sufletul am donat. Dar nu de asta am spus, voiam doar să subliniez că băieții de la magazin nu știau de hospice. S-au oferit să instaleze gratuit mașina. De fapt e o casă, cu grădină și multe camere în care stau suferinzi.
• Eu nu am avut puterea să merg… Am vrut să fac un material acolo acum vreo 14 ani, am cerut ok-ul actualului episcop Bocskei Laszlo, care atunci era vicar la Timișoara, mi l-a dat, am tot amânat și… a rămas așa… un material pe care nu am putut să-l scriu…
• Poate vara unii dintre pacienți ies. Mama nu a ieșit. Vedea doar pe geam un brad cu multă zăpadă, ca în copilăria ei din Ardeal.
• Începuseși să spui că nu e doar un loc unde se moare.
• Probabil unii s-au reîntors în familii, după tratament. Sunt boli cronice, care necesită tratament injectabil și îngrijire, și apoi pot fi redați familiei – îți dădeam exemplu ciroza. Există afecțiuni cu diagnostic clar și tratament paliativ, adică nu rezolvă cauza bolii, că e depășit cazul. Dacă e nevoie de injectabil, și perfuzii, aici ar fi locul. Dar boala cronică poate fi surprinzătoare, cu ameliorare. Dacă se trece pe medicație orală, omul se poate întoarce în familie
• Și continuă să trăiască ani?
• Nu prea mulți, dar da. Poate luni – nu chiar ani.
• Deci e ca un fel de ATI? Gestionare a durerii?
• Păi nu prea ATI, că am semnat că am luat la cunoștință că nu se face resuscitare. Îți dai seama ce greu mi-a fost…
• Mda, și asta voiam să întreb. Dacă e la alegere să nu se facă sau e musai…
• Nu e la alegere…
• Nu e chiar ok…
• Un pacient cu cancer și metastaze nu are indicație de resuscitare. Depinde de boală.
• Dar într-un spital normal s-ar face, nu?
• Dar să știi că și șansele sunt 0. În spital, da.
• Șansele sunt zero la multe. Dar o zi în plus poate contează.
• Desigur. Contează și secunde.
• Uite, să ne punem întrebarea asta: de la cât în sus meriă să lupți? De la o zi, o oră? Greu de răspuns. Dar contează și calitatea vieții.
• Cred ca și la ATI e o regulă pentru anumiți pacienți, și semnează familia.
• Tu, care ai trecut prin lucrurile astea, ce părere ți-ai format despre eutanasie? Eu cred că trebuie legalizată.
• Da. E un subiect de luat în seamă.
• Dar eu nu cred în sacralitatea vietii. Cred doar în o bună cuviință de arătat semenilor.
• Tot sinucidere ar fi, dar termenul e învelit. Ca să nu irite biserica.
• Da. Ne împiedicam de etichete? E un drept. Biserica e un organism extrem de iritabil.
• Și eu zic că e un drept. Doar că lumea își dorește moartea atunci când au dureri cumplite. Și aici paliația intervine. Și schimbă calitatea vietii.
• Cred ca omul poate decide că nu vrea să se chinuie cu dureri, știind că nu va mai fi altfel. Și atunci ce faci tu, societate? Îl inviți să se arunce de pe bloc?…
• Nu. Nu sunt de acord să se arunce de pe bloc. Morțile violente lasă sechele, traume, în familie.
• Tu nu ești societatea… Da, nu e ok să se sinucidă așa. Și nici nu e demn pentru cel ce moare… Ajungem acum, da, la ce dorești tu să faci, prin intermediul spitalului tău.
• Pun la dispoziție aceste locuri, în care oamenii pot să fie îngrijiți, cu medic, psiholog, și măicuțele catolice. Că ortodocșii nu au reușit… Au încercat pe lângă Cluj, la o mănăstire, dar nu a mers.
• Nu mă face să încep, pe subiect…
• Ortodoxia pune preț pe suflet, nu pe trup.
• Mda, cât aduce bani. Dar să nu intrăm în asta…
• Hospice-ul trebuie să fie complex ca să fie acceptat. Să fie o casă, un medic, asistentă, infirmieră. Și foaaarte important, amprenta religiei, adică măicuțele.
• Da. Dar nu una aberantă.
• Vrem-nu vrem, înainte de moarte avem speranța că mergem într-o altă lume.
• Eu n-am. Dar da, cei mai mulți o au.
• Așa se întâmplă. În 99% din cazuri. Nu sunt religioasă habotnică. Am religia mea: nu fac rău și fac bine cât pot de mult.
• De acord. De asta facem și materialul ăsta, împreună.
• De asta au început cu conceptul acesta – naștere – moarte. Știi că au făcut locuri de naștere ca și o casă, cu camere, bibliotecă, sufragerie. Gravida se simte acasă. Același concept.
• Nașterea e un eveniment „ceva mai” punctiform.
• Da. Dar uite că încep să aplice. Sunt modificări în capul femeilor care nasc.
• Eu n-aș avea nevoie de bibliotecă ci de o dilatare bună.
• Unele fac depresie. Nu e chiar punctiform…
• Da. Cazurile, statistic, mai puține. Dar și ele contează.
• Contează că trebuie să ne întoarcem către normalitate – asta nu e normalitate, că alergăm ca niște roboți. Să știi că alergarea poate fi și păguboasă. Nu ma refeream la bani – nu mai suntem diferiți, suntem uniformi, nu ne distingem unii de altii.
• Total de acord.
• Condiția era să-și facă treaba. Așa că sunt insule izolate de normalitate.
• Insulele creează plauri.
• Dacă arăți oamenilor că se poate și altfel, e un lucru important. Ca să am paturile acelea ar trebui ca Compania Națională de Căi Ferate să ne dea partea de sus de la gară, că paliația se face pe etaj unic.
• E doar o chestie de spațiu?
• Da. Spațiul e cel mai important în Timișoara…
• La cancerele ce vin cu dureri, de exemplu, putem, cu rețete oficiale, desigur, să facem ca un om să ajungă la acel sfârșit spre care se îndreaptă fără să se chinuie urât?…
• Depinde de forma de cancer. Dar acolo unde se preconizează că o sa fie cu evoluție complicată, oncologii recomanda paliație, și asta e greu de făcut acasă. Perfuzii, dozare în funcție de simptome. Unde se pot face acestea acasă? Ai copil, ai serviciu, lași muribundul singur acasă… Greutatea situației vine din faptul că nimeni nu se așteaptă să se îmbolnăvească. Și atunci e starea de șoc. Dacă nici nu mai este de făcut nimic, e și mai greu să-ți închipui scenariul: bolnavul ține familia în picioare 24 din 24 ore, chiauni de somn merg la lucru, ies discuții în familie, bolnavul își dă seama că e un balast și își roagă sfârșitul rapid. Familia e marcată că omul mai și suferă sufletește – e un cerc vicios. Și dacă sunt aceste case de liniște, în care este îngrijit, familia vine la orice oră, stă cât dorește, nu pare a fi spital pentru că nu sunt multe aparate….ce să faci cu ele? Nu mai are indicație, nici de analize, nici de investigare, doar controlul simptomelor. Oricum e greu. Bunicii mei discutau senini de moarte, ca pe ceva firesc. Erau împăcați. Acum… Doamne ferește să deschizi subiectul…
Ramona Băluțescu
