Unele substantive proprii devin comune după ce oamenii s-au foarte obișnuit cu ele. Ne luăm „adidași”, nu pantofi de sport, „xeroxăm”, nu copiem, foi. Și scriu asta dintr-o toamnă timișoreană abia pornită, unde așteptam ca statuile propuse de Fundația Jecza să atace, iar, înspre discuție, retina orașului. S-a decis deja care, din lotul de anul acesta, va fi montată în Piața Unirii. Dar nu despre asta va fi vorba în dialogul cu dr. Sorina Jecza. Ci despre cum ajungem (sau nu) la a prețălui bine o lucrare de artă plastică. Acum, în timpul în care pornesc școlile și care, de e după cum intuiesc, va ajunge, din septembrie timișorean, în timp, un septembrie-al-statuilor-de-la-care-să-învățăm.
– Fundația Jecza, punte între lumea artei și comunitate, așa cum scrie pe pagina dumneavoastră. Cum se poate forma gustul pentru artă în comunitate și cât contează, în primii ani, pentru formare, școala și familia?
– Lucrăm așa de intens, lucrăm de 25 de ani, dar abia acum ați ajuns să-mi puneți această întrebare. Gustul este o problemă și de educație. Gustul se formează văzând, intrând în interacțiune cu lucrurile, care te formează, toate.
Întotdeauna am avut convingerea că, atâta vreme cât trăim într-o lume urâtă sau urâțită, ne urâțim și noi, permanent. Noi am început, ca fundație, inițial Triade, apoi Jecza, să oferim oamenilor șansa de a se apropia de lucrurile pe care noi le considerăm armonioase. N-aș zice neapărat frumoase, pentru că frumosul este relativ, dar armonia este și o stare de spirit, este și o stare de relație neapărat între tine și lumea care te înconjoară. Și atunci fundația a încercat să fie această punte spre armonie, pe care o oferim și altora. Asta nu se poate face decât în timp. Toată problema de educație este o problemă care ține de generații. Iarba, la Londra, crește după 400 de ani. Și nu poți să bați din palme și să-ți schimbi gustul, să-ți schimbi atitudinea… Vorbeați mai înainte de ștaif. Ei bine, ștaiful acela se clădește, se face, se învață de la bunica ta, care spune cum să stai cu mâinile apropiate de corp, când ești la masă, și să nu te lăbărțezi.
Deci se face greu, și prin consecvență, printr-o educație susținută, printr-o educație care să te formeze fără ca tu să răspunzi în mod artificial la această formare, care să facă parte din structura ta. Și atunci, da, gustul estetic parțial se educă. Eu cred că există și acest sâmbure, care este un sâmbure interior de – stiliștii ar spune – etimon spiritual al creației. Ceva care e sădit în tine foarte adânc, și care te face să te îndrepți spre creație, spre frumusețe, spre poezie, spre artă, spre toate celelalte.
Sunt acum într-un loc în care fiecare centimetru pătrat vorbește despre frumusețe și despre armonie. Și este o lume care este o lume tihnită, și care a învățat să își respecte frumusețea din jur. Asta ține de foarte multe. Și atunci, da, educația se poate clădi. Citeam, la un moment dat, când ne-am apucat să facem Art Encounters, și ne puneam problema medierii culturale, cum se face medierea culturală către școli și către copii. Atunci am luat legătura cu educatori, cu mediatori, cu oameni care se ocupă de acest transfer al artei spre public. Și am aflat că un copil care este pus în legătură cu arta, până la vârsta de 3, 4, 5 ani, are șansa să se apropie de artă în cursul vieții sale. Contactul cu arta, de timpuriu, îți formează niște reflexe.
– Și cerințe, poate.
– Evident. Niște nevoi pe care trebuie să ți le satisfaci. Și atunci tot ceea ce înseamnă casă, școală, mediul ambiant, toate acestea concură la formarea ta ca individ care să aibă o structură cu o deschidere spre cunoaștere și spre înțelegerea lumii din jur, din perspectiva asta a frumosului. Dar gândiți-vă, pe de altă parte, însă, am avut și experiența inversă. Când acel germene, care există în interior, este puternic, dar nu i se răspunde cu nevoile pe care le are, primul contact cu arta poate să fie copleșitor.
Eu personal mi-aduc aminte, de exemplu, de o excursie pe care profesoara de desen, care era soția pictorului Molnar, a făcut-o cu noi, copii de 10 ani, 10-11 ani, la București, când a venit expoziția Brâncuși. Acum, după mai bine de 60 de ani, eu aș putea să descriu cum era poziționat Capul de copil, cum erau poziționate lucrări.
– Vă înțeleg perfect – pentru că v-a marcat, și atunci ați reținut toate aceste detalii.
– Și mi-aduc aminte, în acest context, de un contact pe care l-am avut, nu mai țin minte cu copii din care sat, dar a venit o profesoară, în urma unei acțiuni pe care am făcut-o noi cu educat și transferat educația estetică spre profesori, ca să fie și ei, la rândul lor, oameni care merg mai departe cu această educație, și a venit cu o clasă de copii, de printr-un sat din vecinătatea Timișoarei. Și țin minte reacția copilașilor acelora, care prima dată în viața lor vedeau o sculptură, vedeau o formă, care nu știu dacă le spunea ceva, dar sigur că, dincolo de forme sau de lucrurile care sunt rațional interpretabile, acei copii au avut o trăsărire, o trăire, o emoție pe care întregul l-a dat. Au pus mâna pe pian și au auzit un sunet scos de un instrument pe care nu îl cunoșteau.
Deci, cu siguranță că și mai târziu – în momentul în care tu, în interior, ai această apetență pentru ceea ce se cheamă frumos, sau artă, sau armonie, sau cum vrem noi să-i spunem – tu rezonezi la asta, indiferent în ce moment al vieții tale.
– V-ați oprit la, sau ați folosit un cuvânt – copleșitor. Poate avea valențe negative sau pozitive cuvântul ăsta. Rilke spunea că orice înger e cumplit. Mă gândeam, pentru că frumos ați mers dinspre societate spre școală, să vă întreb, totuși rămânând încă puțin aici, care ar fi formula pentru zilele de azi de a învăța artă? Pentru că, dacă vorbim de arte plastice, îmi aduc aminte de vremurile, să spunem, ale noastre, cu albumele Meridian și Aurora, și dacă aveai noroc, sigur, și de un profesor de desen, care vroia să-ți vorbească despre marile opere ale lumii, era deja extraordinar, sau dacă aveai în casă cărți despre așa ceva, deja aveai o pornire, un start. Nu aveai internetul, nu aveai, poate, călătoriile în străinătate, dar astăzi mi-ați vorbit despre copiii veniți cu clasa, să vadă artă – care ar fi formula magică?
– Da, tocmai încercam să spun că nu există o formulă magică, pentru că o formulă magică înseamnă o formulă instantanee, să zicem, ori nu există nimic instantaneu. Cred că, și așa cum spunea Rilke, că orice înger este cumplit, cumplit într-un alt sens, cred că exact în sensul acestui impact, care este atât de tulburător, încât destructurează, poate, ființa ta interioară, într-un mod care te marchează. Și în sensul acesta, da, arta poate să ajungă într-un punct în care să fie cumplită, pentru că dacă te uiți la o expresie a spaimei expresioniste, de exemplu, poți să te transpui în acel moment, în starea de groază și în starea de înfricoșare pe care perioada și momentul acela al expresionismului au creat-o. Dar formulă magică există cred că exact în acest tip de continuitate, în acest tip de educație permanentă, în acest tip de contact permanent – nu pornești educația artistică doar în momentul în care începi să deschizi un album de artă. Atunci deja se conturează niște lucruri la un nivel superior, la un nivel rațional, pentru că atunci se însușește o istorie, o biografie, se însușește poate un limbaj pe care îl folosește artistul.
Contribuie această conștientizare a lucrurilor care te încojoară, să fii atent și să fii deschis, să fii cu ochii deschiși la ceea ce te încojoară, și dacă, mic fiind, spui copilului, și te oprești asupra unei frunze, arăți cât de fragilă și frumoasă e, și îi spui o mică poveste în jurul acestei frunze, el se va sensibiliza și va conștientiza că există o poveste în fiecare mic lucru din jurul nostru.
Mi-aduc aminte tot de aceeași profesoară de desen excepțională pe care am avut-o, cu prima ei lecție, din clasa a cincea, deci să fi avut 10, 12 ani. Zsuzsa Molnar ne-a ridicat din clasă și ne-a plimbat, fără să ne spună care este scopul acestei plimbări, prin școală. Ne-a dus în diverse clase, în laboratoare, și, întorși în clasă, ne-a întrebat cum erau zugrăviți pereții din clasa de chimie.
– Ce fain! Foarte faină idee!
– Și bineînțeles că noi, care nu avem exersat acest spirit de observație, am bâjbâit, n-am știut. Și atunci ne-am uitat cu mai multă atenție în jur.
De fapt, cred că această deschidere a noastră spre a vedea e prima lecție de artă, prima lecție despre artă, despre desen pe care o putem avea. Am făcut cu Walther Konschitzky, în urmă cu vreo 20 de ani, o carte despre porțile Timișoarei. Cartea fixa exact elementele ornamentale ale porților, clanțe, mici detalii de arhitectură.
Și vă spun că de atunci, în lumea în care am călătorit, nu m-am mai putut desprinde de a mă uita în jur, la aceste mici detalii care fac frumusețea câte unei clădiri, să spunem. Pentru că am învățat, cu acel prilej, să văd că există așa ceva în mod specific. Și, după aceea, într-adevăr, am intrat și am încercat o formă de educație implicită, pentru că ne salva, pe mine și pe Peter, când mergeam în călătorii în străinătate cu băiatul nostru, și vroiam să vedem muzeele, ca să nu se plictisească și să aibă răbdare să se uite acolo – începeam jocuri, și ne opream în câte o sală, și ne puneam problema ce lucrare am vrea să fie în camera noastră.
Și atunci ne opream și, evident, cu un asemenea mobil imediat, cu o motivație din asta directă, te uiți, nu treci pe lângă ele, nu mergi la suprafața imaginii, ci le pui deja în mintea ta, în relație cu tine, în relație cu camera ta, cu jucăriile care sunt aproape. Și atunci, după aceea, jocul se continua cu a spune fiecare ce lucrare are, și a încerca să explice de ce îți dorești lucrarea aceea. Și tot așa, implicit – dar astea sunt mici trucuri pe care le poți folosi de la 3 ani, de la 4 ani, de la 2 ani, de oricând.
Și după aceea, da, făceam același lucru mai târziu, cu catalogele de artă, și răsfoiam și alegeam câte o lucrare. Acest tip de exercițiu și de educație, cu explicațiile care veneau după aceea din partea lui Peter, care era cel care putea să ofere explicații, dar împachetate în această discuție colocvială, în această relație personală pe care noi o aveam cu lucrările respective, a făcut ca, într-un final, să ne trezim, de mai multe ori, că dintr-un catalog amplu rămânem cu aceeași lucrare, fiecare, pe care o alegem, sau dintr-o expoziție să avem același tip de conduită. Asta însemna că eram aliniați pe un anume tip de educație, care a fost acela pe care l-am putut prelua de la Peter, în forme diferite.
Eu imediat, Andrei imediat după noi, și asta a fost forma noastră de a ne educa. Încerc să fac lucruri similare și cu copiii care sunt în jurul nostru, și cu oamenii care sunt în jurul nostru, și atunci, la un moment dat, formula magică se naște, dar se naște în urma multor exerciții și în urma multor forme din acestea de a te apropia de oameni.
Și de aceea și fac aceste proiecte pentru oameni. Am fost convinsă, anul ăsta, când a venit ideea de a pune patru lucrări în discuția publicului, că acei 1700 și nu știu câți oameni care au avut curiozitatea să parcurgă etapele selecției și să citească ce lucrare este aceea, și cine este acela, nu vor trece indiferenți pe lângă lucrarea care va fi în Piața Unirii, sau pe lângă lucrările pe care le vor regăsi dincolo de expoziție, pe lângă o sculptură oarecare.
Ați invocat la început reacția pe care a avut-o publicul la prima tabără care s-a făcut de către sculptorul Marius Leonte, care, din păcate, nu mai este. Dar Marius a adus acel proiect Tuborg înainte de a face noi parcul Jecza. Noi l-am făcut în 2002, Marius trebuie să fi făcut asta în 2000 sau 2001. Ceva în jur de anul 2000, dar înaintea parcului nostru. Marius vorbea cu câțiva oameni care știau ce este sculptura contemporană, aveau deja exercițiul acesta de a se exprima. Deci a făcut o invitație unor oameni pe care i-a cunoscut, doar că acest limbaj l-a plasat dintr-o dată într-o lume care nu era deloc pregătită pentru a primi așa ceva. Și după ce 99% din populația Timișoarei nu a întâlnit decât busturi sau monumente de artă figurativă pe care le putea înțelege, despre care puteau să priceapă de ce stau pe soclu sau de ce se numesc sculptură, a văzut deodată niște obiecte care păreau niște reziduuri de metal sau mai știu eu, și a reacționat cu împotrivire la acest tip de dialog, pentru că e un dialog care i se impune.
Asta mi-a fost o lecție foarte bună – în momentul în care am început să fac parcul de sculptură, să acomodez lumea cu acest nou limbaj pe care o invitam să îl recunoască și să comunice cu el, am dublat întotdeauna câte o lucrare, deci în primul rând am pornit procesual, am pornit cu o lucrare pe care am încercat să o explic, și să o explic printr-o dublare a lucrării de exterior cu o expoziție în interiorul galeriei, unde invitam artistul să facă o expoziție personală. Expoziția personală avea și un curator care povestea, care spunea, care încerca să explice cine este artistul, de ce artistul e important, ce spune el, în general, în operele lui. Deci am făcut un pic de acomodare a lucrării din parc cu capacitatea de percepere a publicului la care ne adresam, pentru că ne adresam la un public care nu era obișnuit cu asta.
Și astăzi lumea care trăiește în cartier este mândră că trăiește în proximitatea parcului de sculptură, nu îl mai denigrează, cum au denigrat câteva dintre lucrările din proiectul lui Marius Leonte. Vorbeați dumneavoastră de câteva lucrări care v-au impresionat. Vreau să spun de puișorii aceia, care la un moment dat au fost și vandalizați, și doi au dispărut. Familia Ecaterinei Vrana s-a adresat nouă, s-a adresat mie. Ecaterina Vrana a murit de câțiva ani de zile, neașteptat – tânără a murit. Soțul ei a dorit ca acest rest de lucrare, că sunt doar cinci puișori din cei șapte care fuseseră, să-l aducem la noi în parcul nostru, care este tot un parc public pentru comunitate, și să-l avem sub ochii noștri, acolo.
Motiv pentru care acum, la sfârșitul toamnei, în 23 octombrie, vom avea o expoziție personală Ecaterina Vrana, pe care o vom avea în galerie, o organizează Andrei Jecza împreună cu Erwin Kessler, care este curatorul care s-a ocupat întotdeauna de lucrările Ecaterinei Vrana, și care acum este directorul Muzeului de Artă al Republicii, deci al MNAR-ului. Vom face această expoziție Ecaterina Vrana, lăsând puișorii în parcul nostru, în proximitatea celorlalte lucrări care sunt acolo, și salvându-i astfel de la deteriorare.
– Aș mai avea o întrebare. Pornind de la această ultimă variantă de implicare a societății în munca dumneavoastră, adică acest vot care a decis ce lucrare să ajungă în Piața Unirii, cine credeți că, deși sună puțin ciudat, poate să-și dea cu părerea despre artă? Pentru că se spune că despre politică și fotbal poate vorbi oricine. Dar în același timp am auzit în ultimele zile iar niște discuții și chiar jigniri pornind de la acel vot. Nu știu dacă am trecut sau nu de acel „cizmare, nu mai sus de sanda”. Este sau nu cazul să ne gândim înainte de a deschide gura legat de subiecte pe care poate nu realizăm dacă le cunoaștem sau nu?
– Nici vorbă, pentru că știți la fel de bine ca mine că sunt domenii în care, da, într-adevăr, judecățile se fac pe bază de rațiune, se fac pe bază de știință, se fac pe bază de date pe care trebuie să le stăpânești. Dar sunt și arte, și retorica ne-a învățat acest lucru, sunt și arte care sunt arte ale persuasiunii, ale reacției proprii, și asta este una dintre ele. Dimpotrivă, eu aș zice că arta contemporană este cea care te îndeamnă să interacționezi la modul direct și cât se poate de subiectiv cu arta. Arta, mai cu seamă arta de for public, și mai cu seamă această artă cu care se întâlnește fiecare, și cel care are studii de artă și cel care nu are studii de artă.
De ce să nu i se adreseze fiecăruia într-un fel specific? Deci și reacția negativă este o reacție pe care arta contemporană și-o dorește.
– Veți pune la dispoziție și roșii lângă lucrări?
– Acum, da, au fost uneori atacate cu roșii lucrările conservate și protejate în muzee, tocmai ca să nu ajungă roșiile la ele, dar arta de stradă își asumă că ea poate să implice și reacții negative.
– Tocmai că spuneați reacțiile negative, până unde, cum – îmi pun totuși problema dacă într-o societate oricine poate vorbi despre orice. Sigur, aveți dreptate, arta stradală este deschisă oricui, dar un curent de opinie cine îl formează, cum?
– Asta vreau să spun, că oricine poate vorbi despre orice în condițiile în care despre acel “orice” există suficientă educație generală încât liberul tău arbitru să îți pună el însuși barierele, care sunt bariere și norme ale unei conduite sociale acceptabile. Deci în momentul în care vii și distrugi o operă doar pentru că nu îți place, deja este o atitudine extremă, pe care eu evident că n-aș încuraja-o. La nivelul acesta, al unei dezbateri civilizate în termeni și în raporturi pe care să le poți controla și ideatic, și ca atitudine, și ca gest, și ca tot, este absolut benefic ca arta să fie pusă în discuție și ca părerile individuale să fie argumentate și susținute prin o poziție care să nu fie doar o poziție de totală negativitate sau de totală autoritate – acest lucru este cea mai bună formă de a stimula participarea, gândirea, de a stimula spiritul critic și tot ceea ce ne face pe noi să fim cetățeni, adică oameni care învață să trăiască social.
Ramona Băluțescu
