Televizorul

L-au adus cu IMS-ul.
Pe Bulevardul Republicii, în apropierea magazinului de mobilă aflat în spațiul unde ulterior avea să se înființeze cel mai vestit magazin din țară, Comtimul, se găseau întotdeauna căruțe, sau ciubucari cu IMS sau cu microbuzele întreprinderilor unde lucrau, cu ajutorul cărora puteai să-ți duci acasă mobila proaspăt cumpărată sau, în cazul nostru, televizorul nou cumpărat de la magazinul de electrice alăturat.

În 1966 momentul în care televizorul era adus acasă constituia un eveniment important la care participa toată familia.
De obicei pentru copii era o surpriză, dar în rest știa toată lumea, inclusiv vecinii care bineînțeles că participau și ei la bucuria generală.

Șeful familiei, Bărbatul, încruntat și plin de importanță, cu o mișcare scurtă dar sigură rupe hârtia care sigila capacul cutiei în care se află televizorul.
Lângă el soția, ca o asistentă medicală aflată lângă chirurgul care face o operație grea, stătea speriată, cu mâna la gură, fiindu-i frică că poate nu va face față sarcinilor pe care le va primi.
Și ceilalți, pătrunși de importanța momentului, aproape că uită să respire.

La început din cutie a fost scoasă punga de celofan care conținea documentația, instrucțiunile de folosire, schema electrică a televizorului, garanția și factura.
O înmâna soției care instantaneu intra în panică, „unde să o pun?, pune-o și tu pe masă, nu acolo că acolo pun televizorul”.
Până la urmă bărbatul din vecini, și el un important șef de familie, o scoate din încurcătură luându-i hârtiile din mână și punându-le pe patul din apropiere.

Apoi bărbatul scoase mica pungă cu cele 2 siguranțe de rezervă.
I-o dădu și pe aceasta soției.
Atentă, de parcă ar fi ținut în mână o bombă amorsată, nu cumva să le scape și Doamne ferește, acestea să se strice, soția se uită cu o privire rugătoare la vecinul care a mai ajutat-o odată.
Acesta se uită la ea, îi zâmbește scurt, mâinile li se ating pentru o fracțiune de secundă.
Are loc o descărcare electrică.
După care el îi ia punguța cu siguranțe din mână și le aruncă și pe acestea pe pat, peste punga cu acte.

În final, din cutia de carton este scos Televizorul.
Se lasă liniștea, nimeni nu mai spune nimic, cu toții au amuțit.

Era cel mai frumos lucru pe care-l văzuseră vreodată toți cei de față.
Avea o cutie minunată din lemn furniruit și lustruit, o mască frontală din plastic cu un aspect ultramodern, o combinație minunată de gri și crem.
Temπ scria pe el, cu litere aurii.

– Temn 6, spuse Bărbatul. Rusesc. Cel mai bun.

Mulți ani nimeni nu a înțeles de ce Otata, bunicul, care în tinerețe făcuse o mică excursie de vreo 6 luni în Siberia, se încăpățâna să-i spună “Temp”, când era clar că pe el scrie Temn, e adevărat cu “n” mic de tipar.

– Scump, adăugă Bărbatul, scump dar nu ne permitem să cumpărăm lucruri ieftine.

Era într-adevăr scump, urmau să plătească timp de 2 ani rate pentru televizorul acela.

– Dar prinde aceleași posturi cu cel al lui Nea’ Mișu, întrebă copilul?
– Sigur că da, zâmbi îngăduitor Bărbatul, doar e aceeași marcă.

Puseră antena pe televizor, cu dipolul orientat perfect paralel cu panoul frontal al televizorului, băgară ștecherul în priză și îl porniră.

Panică.
Nu se vedeau decât pureci și se auzea un fel de fâșâit.

Femeile se traseră speriate, ca un cârd de găini, lângă ușa camerei.

Bărbatul, care încă dorește să dea impresia că știe ce are de făcut, se uită în spate, vede acolo tot felul de căpăcele din ebonită neagră, două butoane din plastic alb, dar nu știe ce să facă.
Începe să se enerveze, se face de rușine față de vecini.

Lasă-mă pe mine, spuse Otata.

Era mai în vârstă, fusese în război, fusese și în Siberia, era normal să se priceapă mai bine.
Se uită și el în spate, se uită și pe fețele laterale și în dreapta văzu un fel de roată cu numere în jurul ei și un fel de întrerupător în mijloc.
Învârti puțin de întrerupătorul acela, mergea greu. Ca un bărbat adevărat forță puțin.
Se auzi un “țac” și săgeata de pe roată sări în dreptul cifrei 2.
Când văzu că nu se întâmplă nimic învârti din nou, țac.
Parcă nuanța puricilor de pe ecran se schimbase puțin.
Prinse curaj, țac, țac, țac, țac, țac.
Selectorul de canale nu apucase să facă o rotație completă și pe ecran a apărut un bărbat cu barbă, îmbrăcat în uniformă.
Căpitanul Val Vârtej, îl recunoscu copilul care îi văzuse la televizorul vecinului, al doilea televizor de pe acea stradă.

Imaginea era zgomotoasă, din cauza fâșâitului nu se prea înțelege ce spun oamenii ăia, dar nimeni nu mai avea curajul nici să miște în cameră, cu atât mai puțin să mai învârtă de vreun buton.

Până la urmă s-au resemnat și au chemat Specialistul, pe Nea’ Mișu, care pe lângă că era strungar la UMT mai și avea televizor, de un an.
Când acesta apăru în încăpere toată lumea se trase respectuoasă într-o parte făcându-i loc.
Cu mișcările sigure și elegante ale profesionistului Nea’ Mișu puse pe masă sculele pe care le avea în mână, o șurubelniță, un patent și o rolă de bandă de izolat, se îndreptă spre televizor, se uită pe ce canal este fixat acesta și învârti puțin de mica rotiță de acord fin din centrul selectorului de canale.
Mai învârti puțin și de antenă, o mai mișcă în stânga, în dreapta, până la urmă o atârnă de un cui bătut în perete.
Imaginea devenise mult mai bună, fâșâitul dispăruse lăsând locul unui sunet minunat de clar.

Toată lumea răsuflă ușurată, zâmbetele reapărură pe fețele celor prezenți.

– Femeie, adu și tu berile ale, strigă Bărbatul.

***

Peste câteva zile femeia termină macrameul făcut special pentru televizor.
În acea zi întârzie puțin de la serviciu.
Se întâmplase ceva, avea un zâmbet misterios pe față.
Îl așteptă pe Bărbat, avu răbdare până când acesta își termină ciorba, după care merse în cameră de unde se întoarse cu poșeta, din care scoase un pachet învelit în hârtie.
Despachetă și ieși la iveală un pește din sticlă.

Luă mileul pe care îl terminase cu o zi în urmă, îl așeză pe televizor și peste el așeză peștele din sticlă.
Acum erau într-adevăr în rândul oamenilor.

În următoarea zi, când bărbatul ajunse acasă scoase din geantă un pachet de celofan albastru.
Goli masa din bucătărie, desfăcu pachetul de celofan, și îi netezi cutele.
Se duse la televizor, cu un metru de tâmplar măsură lungimea și lățimea ecranului, după care se întoarse la masă, măsură și pe celofan și cu mare atenție, ajutându-se de un echer și un liniar tăie o bucată de celofan pe care apoi o lipi pe televizor în fața ecranului.

Era o metodă binecunoscută de posesorii e televizoare, folosită pentru a atenua efectul radiațiilor emise de acestea.

Peste câțiva ani celofanul a fost înlocuit cu un dispozitiv industrial, special fabricat, “adaptorul de văzut color”.
Era vorba despre o placă de sticlă care se monta în fața ecranului cu ajutorul unor piciorușe din plastic care făceau parte din set.
În partea de jos acel filtru din sticlă era colorat în verde, în mijloc culoarea era galbenă/portocalie iar în partea de sus filtrul era colorat în albastru.
Dacă te uitai la ecran prin intermediul acestui filtru vedeai iarba verde, oamenii galbeni și cerul albăstrui, bineînțeles atunci când în emisiune erau oameni care stăteau pe un câmp și în fundal se vedea cerul.

***

Un alt eveniment la care participa aproape întregul cartier era “Înălțarea Antenei”.

Se cumpăra bere pentru bărbați, femeile făceau niște gogoși, se aducea acasă antena Yagi confecționată la fabrica unde lucra bărbatul, se aduceau cele trei țevi care urmau să constituie catargul cu înălțimea de 18 metri al antenei, era pregătit colacul de sârmă zincată de 4 mm din care vor fi confecționate ancorele.
Mufa era deja lipită în capătul colacului de cablu coaxial.

Pe la 5, după ce au mâncat și s-au odihnit puțin, apăreau și bărbații.
Unii cu pantaloni de salopetă, alții cu pantaloni de pijama, majoritatea în maieu.
Cu toții importanți și încruntați.
Avea loc o mică ședință operativă, își terminară țigările și fiecare se așeza la postul stabilit.
Câțiva ridicau de capătul antenei, alți erau mai la mijloc, alții la bază, uniii trăgeau de ancore. Dacă totul mergea bine într-o oră catargul era ridicat.

Cel care se pricepea mai bine se punea să confecționeze bucla antenei, lega cablul de coborâre iar unul mai curajos se cățăra pe catarg, ținând și antena în brațe și o fixa în vârful catargului.

După aceea începeau reglajele:

– Să spui când se vede mai bine, acum e bine, nu, înapoi, înainte se vedea mai bine, nu se mai vede.
Până la urmă unul din bărbați, disperat din cauza incompetenței tehnice a femeilor care nu știau când se vede bine, intra în casă să rezolve problema, și dialogul reîncepea “dă-i ‘napoi, acum, învârte unde ai fost mai înainte, acum lasă așaaa nu mai mișca nimic”.

Toată țara era plină de antene, mai mari, mai mici, tot felul de modele, toate înălțate pe catarge cât mai înalte.
Colecția mea personală era formată dintr-un grup de două antene Yagi montate în paralel și cu elemenții orientați vertical, pentru unguri, o antenă Yagi pentru Beograd 1, o antenă panou pentru Beograd 2 și Novi Sad, o antenă Parabeam lungă cât un avion Concorde pentru “Treći kanal” și o antenă Yagi cu 4 elemenți pentru recepția programelor de radio pe UKV.

Bineînțeles că nu lipsea antena normală de radio, întinsă între două blocuri, cu ajutorul căreia prindeam posturile de radio pe unde scurte sau medii, Europa Liberă, Voice Of America & Comp.

Nu era o raritate, fiecare posesor de televizor avea cel puțin două antene pe bloc sau pe casă.
Și toate astea se întâmplau în condițiile în care nu aveai de unde sa cumperi nici măcar șuruburi de 3 mm.

***

Într-o seară, în iunie 1968, îl vedem la televizor pe Robert Kennedy, era undeva în California, urma să participe la o petrecere, ceva, ocazionată de candidatura la președinția Statelor Unite ale Americii.
Vorbea despre libertate, egalitate, dreptate.
Omama îi spune “vorbește tu mult că o să te împuște ăia și pe tine ca pe frac’tu”

A doua zi s-a anunțat că Robert F. Kennedy a fost împușcat la trecerea sa prin bucătăria hotelului Ambassador.

Dacă atunci, în anii 60-70-80, un televizor alb-negru costa echivalentul a 2-3 salarii, acum un monstru cu diagonala de peste un metru, color, cu o rezoluție 4K costă un salariu sau mai puțin.

Ca să nu mai vorbim despre numărul de canale recepționate, atunci 1 la români, 3 la sârbi, 2 la unguri, acum avem sute de canale la care se adaugă tot felul de servicii premium.

Dacă atunci reparațiile de televizoare constituiau o parte importantă a economiei românești, acum, dacă televizorul are diagonala sub 1 metru, nici nu mai rentează să-l repari, îl arunci direct la gunoi.

Asta înseamnă progres tehnic și economic.

În aceeași perioadă în alte domenii nu prea s-a înțâmplat nimic nou, în industria auto, de exemplu, mașinilor le-au apărut niște LED-uri pe bord, niște piuitori la centuri, dar motorul cu combustie internă este aproape neschimbat față de cel inventat de Nikolaus August Otto.
Putem spune fără să greșim prea mult că avansul tehnologic din industria auto se datorează tot industriei electronice.

***

Vechiul televizor Temp 6 a rezistat destul de mult pentru ca părinții mei să vadă revoluția pe ecranul său.

Cândva în 1990, în timp ce părinții mei se uitau la el, televizorul a luat pur și simplu foc.
Ardea cu o flacără mare, dar pe ecran s-a văzut în continuare emisiunea, până când unul din ei l-a scos din priză și a aruncat apa dintr-o vază pe el pentru a stinge focul.