În anii ‘70 încă nu apăruse moda de a se face cadouri cu lucruri de strictă necesitate care apoi să fie eventual vândute.
Nimeni nu se gândea să aducă cadou rudelor ciocolată. Sau cafea. Sau pungi cu “polenta”, cum ne-au trimis ăia în pachetele cu ajutoare imediat după revoluție.
Se găsea pe atunci și în România ciocolată câtă doreai, și ciocolată cu lapte, și ciocolată cu vanilie, și ciocolată amăruie, ciocolate mari sau mai mici.
Existau și tot felul de bomboane de ciocolată, era Vinga, o specialitate locală.
Existau niște “sticluțe” din ciocolată umplute cu vișinată, dar nu jucării din acestea cum se găsesc acum, alea chiar aveau alcool în ele, mușcai de capătul mai subțire și puteai să bei vișinata sau coniacul. La un moment apăruseră și niște sticluțe, tot din ciocolată, umplute cu coniac. După 2 bomboane din acelea începeai să uiți de necazuri și viața devenea roz.
Alimentările erau pline de bomboane de tot felul, bomboane acrișoare, bomboane cu lapte, niște bomboane acoperite cu praf de cacao, satinate, tot felul de bombonele mai mici sau mai mari. Și mai exista și zahărul candel, pentru copiii săraci, niște cristale mari de zahăr înșirat pe o sfoară atârnată pe peretele magazinului.
La fel era și cu cafeaua, chiar și în alimentările de cartier găseai tot felul de cafele. Îmi amintesc și acum de afișul de la complexul Splendid, din Circumvalațiunii, exista cafea din Columbia, cafea din Brazilia și cafea din Ecuador.
Cea mai ieftină era cafeaua din Columbia, costa vreo 7 lei și ceva 100 de grame, iar cea mai scumpă era cea braziliană, la vreo 12 lei/100 de grame.
Intrai, spuneai câtă cafea dorești și vânzătoarea ți-o măcina la o mașină pe care o avea pe tejghea, ca să fie proaspătă și să miroase frumos.
Exista și nes, și în borcane, și în cutii.
Dacă doreai să epatezi, mergeai la Bega Mică și cumpărai de acolo cafea verde, o prăjeai acasă, în fața musafirilor, erau tot felul de rețete de prăjire a cafelei, și o măcinai tot în fața lor, ca să le deschizi pofta.
Săpun, doamne ferește să fi trimis sau să fi adus cineva un săpun rudelor din România, ar fi fost o sugestie că ar fi timpul să te mai și speli din când în când. La fel se întâmpla și cu sprayurile, oamenii civilizați nu făceau cadou sprayuri pentru că un astfel de gest ar fi sugerat că primitorul este împuțit. Dar adevărul este că nici prea multe sprayuri nu aveam, această invenție era ceva destul de nou și nu apucase să se răspândească și la noi.
Aveam săpunuri câte doreai, de la săpunul “Cheia”, care nu prea era vândut în magazine, ci era distribuit gratuit muncitorilor în fabrici și uzine, un săpun cât se poate de ordinar, pănă la săpunuri de calitate sau chiar de lux, la prepararea cărora se foloseau parfumuri de import.
Mai aduceau rudele câte o ciocolată, dar nu pentru că nu se găsea ciocolată și la noi, ci pur și simplu așa cum și acum se face cadou unui copil, sau unei femei, o ciocolată sau o cutie cu bomboane de ciocolată.
Cu totul alta a fost situația mai târziu, în anii ‘80. Atunci dispăruse și ciocolata de calitate, dispăruse și cafeaua, fiind înlocuită mai întâi cu un amestec de cafea cu năut, iar apoi cafeaua din amestec a dispărut cu totul și amestecul a devenit de fapt un praf din orz prăjit și măcinat, de unde a provenit și denumirea de “nechezol”.
O pungă cu 250 de grame de cafea, cumpărată “la negru” ajunsese să coste 250 de lei. Dintr-un salariu, dacă nu mâncai și nu-ți cumpărai nimic altceva, puteai cumpăra 1,5-2 kg de cafea.
Iar săpunurile deveniseră niște chestii care miroseau a grăsime râncedă sau a hoit de animale.
Țin minte că într-o seară m-am dus la urgențe să-mi scot o măsea.
Mă gâdeam că dacă le dau bani, dentiștii ăia se vor simți jigniți (am și acum aceeași problemă, de aceea nu dau niciodată șpagă la doctori, nu că aș fi zgârcit, dar nu știu cum să le dau bani, dacă se supără? Noroc că acum, la cabinetele private plătești și ai rezolvat-o). Așa că am luat două săpunuri străine, din dulapul în care nevastă-mea le ținea între cearceafuri, le-am împachetat într-o hârtie frumoasă care fusese folosită la împachetarea unui cadou pe care îl primisem și pe care am păstrat-o și după ce mi-au scos măseaua le-am dat câte un săpun din ăla celor două doamne care erau acolo. S-au bucurat atât de tare încât cred că mi-ar fi scos toți dinții din gură și mi i-ar fi înlocuit cu o proteză, dacă aș fi dorit acest lucru.
De aceea, în anii ‘70, cadourile erau mai mult simbolice, așa cum sunt și cele din prezent.
Cineva din Germania ar fi adus un cadou care reprezenta ceva, poate un ceas cu cuc fabricat într-un bordei din Pădurea Neagră, niște bibelouri reprezentând niște țărani germani care dansează, chestii din astea. Poate chiar o cutie de bomboane de ciocolată mai deosebite, un batic sau o rochie frumoasă pentru o femeie, poate chiar o pereche de bluejeans. Tinerilor li se aducea o mașinuță telecomandată, niște pistoale de cowboy, dacă erau mai mari, niște discuri, unui bărbat i se aduceau poate niște țigări de acolo, care se găseau acolo, de la ele acasă, ca să vadă ce se fumează în alte părți, poate o mașină de găurit sau un ciocan de lipit, poate un joc de șah frumos sculptat sau un radio portativ mai mic sau mai mare.
Erau și în anii ‘70 lucruri pe care le-am fi dorit și nu le aveam. De exemplu, spre deosebire de acum, când țara este plină de magazine de bricolaj în care se găsesc tot felul de scule și materiale pentru diferite hobby-uri, pe atunci nu găseai așa ceva.
Practic, în România de dinainte de 1989 nu aveai de unde să cumperi o piuliță.
Nu găseai nici măcar lipiciuri, în afară de 3 modele de lipici pentru hârtie, pe care-l puteai cumpăra de la librărie și lipici pentru petice de cauciuc, care se găsea în magazinele “Moto-Velo”. Noroc că se mai fura din fabrici și uzine, și piulițe, și Aracet și Prenadez.
Nu mai vorbim despre lucruri mai sofisticate, poate un aparat de măsură, aparatură de calitate sau componente electronice mai deosebite.
Astea toate erau aduse fie de cei care mergeau în excursie în Rusia sau în alte țări socialiste, mai des, sau erau trimise sau aduse de rudele din Vest.
Haine sau pantofi se găseau din belșug, erau pline magazinele de realizările industriei de confecții din România, la care se adăugau și produse de import din alte țări socialiste, inclusiv din China.
Dacă nu găseai haine care să-ți placă puteai să apelezi la un croitor să-ți facă o pereche de pantaloni sau un costum frumos, exact cum doreai.
Dar o pereche de bluejeans nu puteai să-ți faci la croitor, pur și simplu nu găseai materialul necesar, nu găseai nici ața aia portocalie, puțin mai groasă decât ața de cusut “normală”, nu găseai nici țintele, nasturele sau eticheta aceea din piele.
Si atunci, dacă doreai blugi, cumpărai fie de la talciok, unde erau de obicei blugi de foarte bună calitate aduși sau trimiși de rudele “de afară”, fie, asta mai târziu, cumpărai bluejeans aduși de sârbii care se ocupau de micul trafic. Mai aduceau și italienii câte ceva, pentru că în anii ‘70 Timișoara devenise pentru italieni un fel de Thailanda unde veneau să facă turism sexual.
Sau îl așteptai pe “Onkel Martin”, să-ți aducă niște blugi frumoși de la Germania.
O pereche de bluejeans costa la începutul anilor ‘70 350 de lei, după care s-au ieftinit la 250-300 de lei, iar apoi, prin 75 au început să se scumpească la 600 de lei și vreo 800 de lei în anii ‘80. Destul de mult, ținând cont că leafa unui tânăr muncitor calificat pornea pe atunci de la 1500 de lei.
Pentru că bluejeanșii erau atât de rari nici nu te mai uitai să mărime, mai mici să nu fie. Dacă erau prea mari apelai la un prieten cu o mașină de cusut și îi făceai exact cum doreai, adică foarte strânși în partea superioară și pe fund.
La fel procedai și cu celelalte haine, dacă cămașa era prea largă, lucru inadmisibil în acea vreme, o strâmtai, îi mai trăgeai și niște pense și ai rezolvat problema. Pentru că, și asta este ceva care trebuie știut, spre deosebire de mulți dintre tinerii de astăzi care arată ca niște purcei, pe atunci nu găseai pe nimeni sub 35 de ani care să aibă burtă.
Din păcate pantofi nu puteau să-ți trimită rudele de dincolo, nu de alta dar pantofii trebuie încercați pentru ca purtarea lor să nu devină un calvar.
Așa că, fie cumpărai pantofi din comerțul socialist, mai erau și tot felul de cooperative unde se produceau în serie mică tot felul de pantofi frumoși, și se puteau face pantofi și la comandă.
Dar rudele puteau să-ți dăruiască niște valută. Și atunci puteai să-ți cumperi niște superpantofi de la magazinul de prezentare Guban, care se afla pe Corso, chiar lângă galeria de artă Helios. Problema era că în acel magazin, destinat în exclusivitate turiștilor sin străinătate, se viondea numai pe valută.
E adevărat, erau destul de scumpuți pantofii ăia, țin minte că cei mai ieftini pantofi de acolo erau vreo 20 de dolari. Dar asta era situația, dacă doreai să fii în ton cu moda, dădeai un ban și stăteai în față, dar foarte puține persoane făceau așa ceva.
Cine va privi atent pozele cu oamenii de pe stradă din anii ‘70 va constata că nu eram chiar un popor de oameni rupți în cur.
Tinerii și-ar mai fi dorit și câte o sculă pentru ascultat muzică. Poate un radio cu care să asculte Europa Liberă, la un moment dat, cândva în perioada aia, începuseră să apară și casetofoanele, la început mai simple iar mai târziu “radiocasetofoanele”. Să-ți aducă cineva un magnetofon, sau chiar un magnetofon stereo, era deja un vis prea îndepărtat.
Aveam și noi magnetofoane, eu de exemplu aveam în 1970 un magnetofon Tesla Sonet Duo.
Era un model destul de vechi, au existat în magazin și magnetofoane mai moderne, la care eu am ajuns mai târziu. O sculă stereo era în 1970 ceva accesibil numai tinerilor din familii foarte bazate sau a celor cu rude înstărite în străinătate. Oricum, prețul unui magnetofon mono pornea de pe la 4000 de lei, o sumă imensă pentru un tânăr pasionat de muzică.
Tehnica foto-video se reducea la produse de fabricație rusească sau din Germania de Est.
Găseai o mulțime de modele de aparate foto, de la aparate “box” până la aparate sofisticate și de foarte bună calitate, găseai și aparatura de laborator necesară pentru prelucrarea foto, aparate de mărit, uscătoare pentru hârtia foto și tot ce mai aveai nevoie. Iar filme, hârtie foto și soluții se găseau și ele.
Și mai găseai în magazine și aparate de filmat, de obicei camere de 8 mm sau “Super 8”.
Prețul aparatelor de fotografiat pornea de regulă de la vre 300-350 de lei, pentru modelele mai ieftine, dar putea să ajungă și la câteva mii de lei. De exemplu, modelul din fotografia de jos costa vreo 5000 de lei, două salarii bune de inginer cu vechime la acea vreme.
***
Există un fenomen care ni se întâmplă multora din noi, după ce dăm de o oarecare suficiență, ajungem la concluzia că parcă sistemul nu este atât de rău.
S-a întâmplat și în România, unde, dacă nu ar fi apărut restricțiile din anii ‘80, poate Ceaușescu ar fi trăit și acum, se întâmplă și în alte părți.
Există un contract mutual între cetățean și sistem, tu cetățeanule muncești și faci ce spunem noi, fără să te revolți, iar noi, sistemul îți oferim o locuință, o mașină la câțiva ani, posibilitatea să mergi în vacanță în țări străine, proporțional cu cantitatea și calitatea muncii depuse. DAcă acel contract este respectat de către stat lucrurile rămân liniștite șî nu prea au loc mișcări sociale.
De aceea cei care au nici nu se prea se revoltă, se revoltă în primul rând tinerii care încă nu au ce și-ar dori, sau cei cărora le ajunge cuțitul la os. Așa s-a întâmplat și la Comuna din Paris, așa s-a întâmplat și la noi la revoluție unde în primele rânduri nu erau cei înstăriți ci erau locuitorii din cartierele mai sărace ale orașului. Cei care ajunseseră deja la o anumită stare materială s-au băgat în seamă mai târziu, în 20 sau în zilele următoare, când nu mai exista nici un pericol dar exista posibilitatea unei oportunități.
La fel s-a întâmplat și cu Martin, dintr-un tânăr rebel și revoltat împotriva sistemului, cum fusese în momentul plecării devenise un bărbat împăcat cu viața și cu ce se întâmplă în jurul său.
Mâncarea bună și suficientă, berica de duminică, serialele americane de la televiziunea germană și mersul la servici cu mașina îi mai neteziseră asperitățile sufletului.
Ajunsese chiar să devină un tip hâtru, căruia îi plăcea să mai facă din când în când câte o glumă bună, cum a fost cea cu plasa în care era un catalog Quelle, pe care i-o înmânase surorii sale la sosire și care i-a făcut pe ceilalți să se uite ciudat la el.
Umor german, despre care se știe că este cam sec, dar totuși umor.
După ce și-au băut cafeaua și le-a povestit cum a fost drumul, Martin i-a chemat să le arate mașina, care era parcată în stradă, în fața porții. I-a spus încet surorii sale, astfel încât să nu audă și ceilalți, să ia și niște plase, ceva, că mai are câteva lucruri în mașină pe care nu ar dori să le lase acolo peste noapte.
Și au avut ce să vadă, în fața porții era un minunat Ford Taunus, nou nouț, chiar modelul care fusese lansat în acel an, tot numai crom și vopsea lucioasă de bună calitate.
În jurul mașinii se adunaseră deja vecinii, inclusiv niște copii care se tot uitau cum să șterpelească abțibildul acela cu “D” lipit pe spate.
Iar după aceea s-a văzut o rază, poate venea din cer sau poate nu era decât o reflexie a soarelui în cromul de pe mașina, și parcă pe acea stradă micuță a venit Moș Crăciun.
