Se știa

“Se știa de ce urma sa se intample cu cel puțin 2 ani înainte. Se știa ca Iliescu urma sa fie succesorul lui nea Nicu”

Unii, de regulă adepți ai teoriei că alții, oamenii ăia veniți din Moldova care vindeau termoplonjoane în Piața 700 și numărau banii în limba rusă, ne-au făcut revoluția, cred că se știa.

Alții nu cred.

Adevărul este că se știa.

Eu am știut despre Iliescu încă de prin 1985 și am martori în acest sens.

Nu știam cum arată, cred că nu-i știam nici prenumele. Dar știam că este la București un timp pe care-l cheamă Iliescu, căruia i-a tras-o Ceaușescu și care a fost coleg de facultate cu Gorbaciov. O tipă care lucra la Casa Scânteii îi povestise despre șeful ei uneia care lucra la Grivița Roșie. Aia de la Grivița îi povestise verișorului ei, inginerul Azman, care era șeful meu, Azman mi-a povestit mie. Eu le-am povestit altora care și ei la rândul lor au povestit prietenilor și rudelor.

Bineînțeles că nimeni nu se gândea că vreodată în România va fi o revoluție, Nu, chestia asta era ceva care se va întâmpla odată în viitor, când moare Ceaușescu de bătrânețe. Nici nu credeau toți, opinia generală era că la domnie va urma Nicu Ceaușescu, care își făcea deja încălzirea, la Sibiu.

Dar că auziserăm despre el e una, iar că rușii sau cine știe cine au făcut o revoluție pentru noi după care l-au înscăunat pe Iliescu, e cu totul altceva.

În primul rând rușilor nu le prea păsa și nici nu le pasă de noi. Avem noi impresia că suntem un fel de buric al pământului și rușii sau alții nu mai pot de grija noastră. De fapt nu avem nimic care să-i atragă pe ruși. Resurse? Să fim serioși, Rusia are resurse mai multe decât jumătate din lume la un loc. Suntem amplasați favorabil din punct de vedere strategic? Uitați-vă pe o hartă, de ce ar ocoli cineva prin România pentru a ajunge din Rusia în Occident sau în oricare alt loc din lume când poate să o facă în linie dreaptă? Marea Neagră? Păi aveau și ei Marea Neagră, mult mai multă decât noi, să nu uităm că și Moldova, Ucraina și Azerbaijanul erau în Uniunea Sovietică pe vremea aceea. 

De fapt lucrurile au stat puțin invers,  Iliescu nu a ajuns să fie președinte și ca urmare o celebritate pentru că l-a pus cineva din afară, ci a fost pus președinte, de ăștia ai noștri, pentru că era un personaj cunoscut.

Imaginați-vă că mergeți să cumpărați baterii, sau orice altceva.

Vedeți acolo niște baterii pe care le cheamă Varta și vedeți altele pe care le cheamă Virgo. Oare pe care credeți că le veți cumpăra? Exact, pe cele al căror nume îl știți de undeva.

Așa s-a întâmplat și cu Ion Iliescu. Omul ăsta nu era un necunoscut. Fusese șef cu propaganda la CC-PCR, fusese la Timișoara, îl cunoștea până și Nicu Covaci, fusese la Iași, a fost și la „Ape”. Acum, dacă vă întreb, nu mai știe nimeni cine e șef la Editura Tehnică, probabil nici nu mai știe nimeni dacă Editura Tehnică mai există, dar în acele vremuri, când cărțile erau ceva extraordinar de important, Editura Tehnică era o instituție cunoscută, de prestigiu. Si oamenii mai știau ce se întâmpla acolo. Știau că șef la acea editură unul Ion Iliescu, ăla care fusese și la noi la Timișoara și căruia Ceaușescu i-o trăsese la fel cum știau și cine e redactor șef la Știință și Tehnică sau la Editura Albatros.

Cei dintr-o localitate oarecare se cunosc, cât de cât, nu numai la țară dar și în marile orașe. Așa cum noi la Timișoara știam despre “Tuși” și știam că locuiește pe Timotei Cipariu, sau o recunoșteam pe blonda lui Joji, sau acum îi recunoaștem pe stradă pe Vaida sau pe Savu și pe mulți alții, nu neapărat personalități mediatizate, așa și cei de la București se cunoșteau între ei, cel puțin din auzite sau din vedere, dacă nu direct. Știau cine e Iliescu, cel puțin din auzite, așa cum și noi știm cine e Astărăstoaie sau Oana Roman.

Și acum ajungem la ziua de 20 decembrie 1989.

La Timișoara armata se retrăsese și piața era plină de oameni. Revoluția învinsese și… ce dracu ar fi trebuit să facem în continuare?

În Balconul Operei se cățăraseră câțiva oportuniști și, în cel mai autentic stil sindicalist, se făceau apeluri către întreprinderi să-și trimită delegații. Atmosfera trebuia întreținută, pentru că oamenii s-ar fi plictisit și ar fi plecat acasă. De aceea din când în când se spunea “Tatăl nostru” sau se strigau lozinci.

Si pentru că lucrurile astea se întâmplau în Timișoara se strigau nume cunoscute “Vrem pe Bălan că-i bănățean”, sau, pentru că se zvonea că și Constantin Dăscălescu, primul ministru la acel moment,  e în Timișoara, într-un fel de încercare de lingușire, se striga și “Dăscălescu președinte”. Dacă ar fi strigat “Fortuna președinte” toată lumea s-ar fi întrebat “cine e Furtună ăsta de-i strigă lumea numele”, cred că nici cei din balcon nu știau cu toții cine e Lorin Fortuna.

La un moment dat s-a strigat și “Iliescu președinte” și oamenii ăia din piață au strigat și ei, unii pentru că auziseră de Iliescu, știau că ăsta e unul din comuniștii buni, alții avuseseră contact cu el când a lucrat la Timișoara, alții pentru că așa se striga de sus din balcon. De fapt nici nu conta, în acele momente oricine ar fi fost mai bun decât Ceaușescu.

Din balconul Comitetului Județean PCR, actuala prefectură, se strigau altele, dar tot lozinci locale.

După două zile, la București lucrurile stăteau cam la fel. A fugit Ceaușescu, revoluția a învins, bine, și acum ce facem?

Oamenii au o caracteristică interesantă, au nevoie de șefi. Majoritatea oamenilor pur și simplu nu știu ce să facă dacă nu li se spune. Nu numai la noi ci peste tot. Imaginați-vă ce s-ar întâmpla în corporații, la locul de muncă al multora dintre voi, dacă de luni nu ar mai exista proceduri ci oamenilor li s-ar spune să-și facă fiecare treaba cum pot mai bine. S-ar opri ca niște roboței cu bateriile descărcate.

Așa și ăștia de la revoluție, aveau neapărat nevoie de un șef. Și pentru că doreau comunism cu față umană prima alegere logică a fost un comunist cumsecade, preferabil un opozant al lui Ceaușescu…

Astăzi vi se spune că oamenii se gândeau atunci la libertate, democrație, lucruri din astea. Aiurea, oamenii nu puteau să se gândească la așa ceva pentru că nu știau ce înseamnă cu adevărat noțiunile astea, așa cum un orb din naștere nu știe ce este culoarea verde.

Și nici nu se gândea nimeni atunci să schimbe regimul, oamenii doreau un fel de comunism cu sâmbete libere în fiecare săptămână, mai puțină muncă, poate puțină privatizare, dar nu din aia mare ci o chestie mică, un atelier de reparat ceva, o mică prăvălie, lucruri din astea. Mâncare mai multă, o ciocolată chinezească din când în când, carne fără coadă, program mai lung la televizor, magnetofoane Rostov mai ieftine, poate o Dacia sau chiar cu pașaport, să meargă și ei să-și cumpere niște blugi sau ceva de “dincolo”. Si dovada că ce spun este adevărat este chiar ceea ce s-a întâmplat în anii următori, poporul român a dat-o dracului de muncă și democrație și cum au primit pașaportul nu s-au dus la Roma să studieze biblioteca Vaticanului sau la Luvru să vadă hieroglife, ci s-au dus în piață la Istambul, la Mako sau la Vršac, să vândă rulmenții sau ce au mai furat de la fabrică, sau ce au cumpărat din prăvăliile noastre.

Dumneavoastră pe care l-ați fi ales, pe Iliescu de care ați mai auzit pe undeva, și chiar dacă nu ați fi auzit suna totuși cunoscut, era cu “escu”, sau pe Corneliu Coposu, de care nu auzise nimeni?

Așa că l-au ales pe Iliescu!

De ăsta auziseră cu toții, nimeni nu-l dușmănea, că era băiat bun, era și simpatic de felul lui. Mai mult, se auzise că e și prieten cu Gorby, poate ne pune o pilă să ne dea ăla magnetofoane ieftine.

Si s-au dus să-l aducă.