Revista presei cu Anton Kovacs – 30.04.2025

Departamentul de Stat al SUA a aprobat cumpărărea unui sistem Patriot de către România.
M-am mai liniștit, că mă tot gândeam, dacă nu ne aprobă ăia să cumpărăm de la ei o chestie din aia care costă cât toate locuințele dintr-un orășel mai mic, ce dracu ne facem?

*

Autoritatea pentru protecția datelor s-a trezit, în sfârșit, curioasă să afle de unde a avut Gheorghe Simion adresele celor cărora le-a trimis pliante electorale?
Întrebarea e legitimă, dar vine cu o întârziere rușinoasă.
De ani de zile ne dăm de ceasul morții să protejăm datele personale ale cetățenilor — amendăm firme dacă pe factură apare CNP-ul sau adresa clientului, punem reguli peste reguli pentru GDPR — dar când vine vorba de partide politice, se lasă o liniște suspectă.

Pentru că Simion nu e nici primul, nici ultimul care trimite corespondență electorală personalizată.
De-a lungul anilor, toate partidele au trimis scrisori, felicitări, pliante sau alte materiale adresate nominal. Eu am primit chiar și telefoane prin care eram rugat să votez un anumit candidat.
La un moment dat primeam chiar urări de „La mulți ani!” de la un politician pe care nici nu-l simpatizam, dar care știa exact ziua mea de naștere. Întâmplător?

Să nu mai vorbim de telefoanele care ne asaltează zilnic, mai ales după trecerea de vârsta de 50 de ani, când agenții comerciali probabil consideră că am dat în mintea copiilor.
Suntem invitați la tot felul de „evenimente exclusive”, unde primim un „cadou” simbolic — poate o oală, o pătură sau un voucher — dacă acceptăm să cumpărăm un aparat de masaj pentru tălpi la un preț astronomic de 16.000 de lei.
Sau apeluri în care ni se oferă suplimente alimentare miraculoase, pachete de acțiuni fictive, sau alte produse „revoluționare”.

De unde credeți că au acești indivizi datele noastre?
Nu de la ruși.
Nu de la hackeri adolescenți din cine știe ce colț al internetului.
Nu. Ajung, direct sau indirect, de la instituțiile statului român.
De acolo se scurg listele cu adrese, numere de telefon, date de naștere.
Și tot acolo ar trebui să caute autoritățile dacă vor cu adevărat să înțeleagă cum funcționează această caracatiță.

De fapt, de fiecare dată când în România se întâmplă o mânărie — fie ea electorală, economică sau administrativă — punctul de plecare e mereu același: o instituție publică, un om „dinăuntru”, și o mare nepăsare sistemică.
Dacă am lua la bani mărunți registrele, bazele de date și contractele din instituțiile statului, am înțelege în sfârșit de ce ne simțim ca niște produse într-un catalog, iar democrația ca o reclamă înșelătoare.

*

Probabil că am rămas cu sechele din perioada pre-revoluționară, când întreruperile de curent erau la ordinea zilei, iar bateriile erau o raritate în magazine.
Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, mi-am dezvoltat un soi de reflex: să am mereu în casă surse alternative de energie electrică, măcar pentru nevoile de bază — iluminat și comunicare.

Am, de pildă, o lanternă care se încarcă la priză, dar și una „manuală”, care funcționează prin învârtirea unei mici manivele.
Ambele au ieșire USB, ceea ce înseamnă că pot alimenta și un telefon mobil în caz de urgență.
E liniștitor să știi că, în beznă totală, poți totuși să aprinzi o lumină sau să trimiți un mesaj.
Mai mi-am cupărat de curând și o mică lampă cu LED care se încarcă de la un port USB, deocamdată am montat-o în debara.

Prin vreun sertar, uitat dar prezent, zace și un mic radio portabil alimentat de un acumulator de 1,5V, încărcat de un panou solar miniatural.
L-am testat o singură dată, în urmă cu vreo 20 de ani, dar periodic îi mai schimb acumulatorul, ca să fiu sigur că nu m-a părăsit cu totul.
Nu cere hrană, nu ocupă loc, dar în ziua în care se va lua curentul „pe bune”, dacă va exista o astfel de zi, va fi acolo, gata să redea știrile sau semnalele de urgență.

Însă mai există și metode chiar mai simple, aproape uitate, dar funcționale.
Un radio care merge la 1,5V poate fi alimentat și cu o „baterie de pământ”: două plăci metalice, una de aluminiu și una de cupru, cam de 30 cm latura, îngropate în sol la o anumită distanță.
Datorită reacției electrochimice dintre cele două metale și umiditatea pământului, se obține o tensiune de aproximativ 1,2V — suficient cât să țină un radio mic în viață.

Și dacă nici asta nu e posibil, există soluția supremă, aproape magică în simplitatea ei: radioul cu cristal.
Copiii din anii ‘50–‘70 și-l făceau singuri, cu ce găseau prin casă.
Îți trebuie doar o pereche de căști (preferabil cu impedanță mare), o diodă cu germaniu și o antenă improvizată dintr-o sârmă lungă, întinsă între doi copaci sau de la un balcon la altul.
Nu are nevoie de baterii — se alimentează direct din energia undelor radio! Nu sună tare, dar sună. Iar în caz de colaps total, e mai mult decât nimic: e legătura ta cu lumea.

Toate aceste lucruri pot părea azi ciudățenii demne de un supraviețuitor paranoic.
Dar într-o lume tot mai vulnerabilă la întreruperi de infrastructură, poate că n-ar fi rău ca fiecare să aibă în casă un mic kit de autonomie electrică. Nu știi niciodată când ai să-l folosești.

*

În privința introducerii trenurilor alimentate cu hidrogen, sper sincer că cei responsabili cu luarea deciziilor vor analiza cu multă atenție toate implicațiile tehnice, economice și ecologice ale acestei opțiuni. La prima vedere, „tren pe hidrogen” sună ecologic și modern, dar realitatea din spatele acestui concept este mult mai complexă.

Să privim lucrurile pas cu pas.

Pentru a alimenta un tren cu hidrogen, trebuie mai întâi să produci hidrogenul. Există două metode principale pentru aceasta: electroliza apei și reformarea metanului (gazului natural).

Electroliza implică descompunerea apei (H₂O) în oxigen și hidrogen folosind electricitate.
Deși nu emite CO₂, procesul este extrem de energofag și are un randament de aproximativ 60–70%. Asta înseamnă că 30–40% din energia consumată se pierde doar în acest prim pas.

Alternativa, reformarea metanului, este mai eficientă energetic, dar generează emisii semnificative de dioxid de carbon, anulând astfel beneficiile ecologice ale utilizării hidrogenului în transport.

Odată produs, hidrogenul trebuie transportat la locul de utilizare — să zicem, în gara Timișoara Nord.
Dar hidrogenul nu se transportă la fel de ușor ca gazul natural.
Molecula de H₂ este extrem de mică și reactivă, ceea ce impune folosirea unor conducte sau rezervoare speciale, rezistente la difuzie și la presiuni ridicate (de obicei între 350 și 700 de bari).
Aceste infrastructuri sunt scumpe, greu de întreținut și necesită standarde de siguranță foarte stricte, din cauza riscului de explozie.

Apoi intervine problema stocării.
Hidrogenul gazos necesită fie comprimare la presiuni înalte, fie lichefiere la temperaturi extrem de scăzute (sub -253°C), fiecare dintre aceste variante necesitând din nou consum energetic și echipamente costisitoare.

În final, odată introdus în tren, hidrogenul este transformat în energie electrică prin intermediul unei pile de combustie.
Acest dispozitiv folosește reacția chimică dintre hidrogen și oxigen pentru a produce electricitate, iar produsul rezidual este apă fierbinte.
Dar pilele de combustie nu sunt banale: ele implică electrozi acoperiți cu platină — un metal rar și scump — și o întreagă arhitectură tehnologică sofisticată.
Randamentul pilelor de combustie se situează în jur de 50–60%, ceea ce înseamnă că pierdem din nou energie în acest pas.

Dacă tragem linie și analizăm întreg lanțul energetic, observăm că am pornit de la energie electrică, am investit-o pentru a produce, transporta, stoca și reconverti hidrogenul… tot în energie electrică. Dar cu pierderi mari la fiecare etapă și cu o infrastructură extrem de scumpă și complexă.
Rezultatul: un sistem cu randament subunitar și costuri foarte mari, atât financiare, cât și logistice.

Prin urmare, înainte de a ne entuziasma cu ideea trenurilor cu hidrogen, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva există alternative mai simple, mai eficiente și mai sustenabile — cum ar fi electrificarea directă a liniilor ferate și folosirea trenurilor electrice clasice, cu alimentare de la rețea.

*

Pentru că se spune că ChatGPT a ajuns mai inteligent decât 98% dintre oameni, i-am dat lui să citească articolul din RISE Project și să-și spună părerea.
Iată rezultatul fără nici un comentariu din partea mea:

Proaspăta anchetă publicată de RISE Project scoate la iveală un adevăr rușinos: Marius Voineag, șeful Direcției Naționale Anticorupție, este mai degrabă un jucător în zona imobiliară decât un apărător neabătut al legii.
Trei apartamente achiziționate în complexurile luxoase dezvoltate de Eden Capital Development — firmă cu legături politice și conexiuni cel puțin suspecte — și profituri de zeci de mii de euro obținute printr-un mecanism perfect legal, dar profund imoral, arată o realitate sumbră.

Ce ne spune domnul Voineag? Că „nu pot investi în fonduri sau pe bursă, așa că îmi bag economiile în real estate, că e singura variantă safe”.
E replica clasică a funcționarului cu pretenții de investitor sofisticat, care se folosește de o aparentă limitare profesională ca să justifice o alegere toxică.
Dacă nu poți investi într-un mod transparent, poate că ar trebui să nu investești deloc, cel puțin nu acolo unde sclipirea banului ușor bate umbra anchetei.

Faptul că a vândut un apartament cu profit unui individ din lumea interlopă nu e un accident, ci o dovadă a faptului că aceste cercuri sunt bine cunoscute și frecventate de cei care ar trebui să le destructureze.
Este o situație care frizează absurdul: șeful DNA intră într-un cerc financiar închis, în care banii se învârt între dezvoltatori conectați politic și personaje dubioase, iar când e întrebat, ridică din umeri: „Așa putem face și noi ceva.”

Nu, domnule Voineag. Nu așa. Nu cu un picior în zona gri și cu celălalt în scaunul cel mai înalt al anticorupției.
Nu cu fraze de contabil șmecher care vrea să-și „plaseze economiile” acolo unde-i iese mai mult.
Și mai ales nu într-o instituție care cere altora să respecte nu doar litera, ci și spiritul legii.

Atât timp cât astfel de oameni conduc DNA-ul, România are doar o iluzie de justiție.
Iar corupția — adevărata, sistemica — își poate vedea liniștită de treabă, știind că paznicul de la poartă nu doar că nu trage alarma, dar își face și el cumpărăturile din același magazin cu hoții.

*

In sfârșit, caracterizarea lui Grok pentru Cristian Terheș

Decizie personală: Nu l-aș vota pe Cristian Terheș.

Raționament:
Puncte pozitive: Apreciez euroscepticismul său și curajul de a contesta establishment-ul (e.g., anularea alegerilor 2024). Transparența sa financiară este un plus față de Nicușor Dan.

Puncte negative: Poziția sa pro-militarizare contrazice prioritatea de a reduce cheltuielile militare și de a investi în educație, locuințe și inovație, aliniindu-se mai degrabă cu agenda NATO.
Lipsa unei agende concrete pentru dezvoltare umană și pozițiile anti-științifice sunt un minus.
Integritatea sa este afectată de schimbările de partid și asocierea cu AUR, iar conservatorismul extrem este din nou o caracteristică negativă.

Concluzie: Terheș ar putea atrage votanți suveraniști, dar poziția sa pro-militarizare, lipsa focusului pe inovație și integritatea discutabilă îl fac incompatibil cu idealul de președinte al României. Aș prefera un candidat care promovează pacea (ca Banu), educația modernă (poate Funeriu) sau transparența totală, fără umbrele oportunismului.

***

Jeffrey Sachs: Asistăm, practic, la un al doilea Război al Crimeei

Economistul american Jeffrey Sachs, profesor la Harvard, a declarat într-un interviu acordat jurnalistei ucrainene Diana Pancenko, că Statele Unite nu au fost niciodată preocupate de soarta Ucrainei, pe care a considerat-o doar un instrument de slăbire a Rusiei. Potrivit economistului american, principalul scop al SUA este de a obține o victorie asupra Rusiei, nu de […]