Nu știu dacă o să mă înțelegi – dar cumva consider Vinga ca și un fel de casă a mea, pierdută dar nu și uitată. Mă atrage ceva acolo, cum știu că bunicii mei au locuit niște ani în localitate, cât timp bunicul a fost impiegat de mișcare acolo.
Și atunci e firesc să mă întreb, când trec pe lângă o salcie a locului care se pare că a văzut măcar un secol, de era acolo când trecea și bunica mea pe același drum…
Și tot așa m-am întrebat și legat de marea biserică a bulgarilor romano-catolici, care a fost și biserica ei. Aș vrea să știu în ce loc obișnuia să stea, în navă, și eventual dacă reușea să îl târască și pe bunicul, ortodox, din când în când.
Nu o să aflu. Dar pot măcar să îmi port întrebările pe lângă zidurile astea care le-au fost și lor cadru niște ani.
Și mai e ceva. Azi e o zi aparte, când plănuiesc să asist la slujba în română și în bulgară, catolică, a duminicii din Vinga. E prima dată când o să stau la o ceremonie, aici, dar e modul meu de a marca ceva ce îmi e important, când vine vorba de regulile nescrise ale Banatului.
Acum 15 ani, Sinodul BOR (Biserica Ortodoxă Română) l-a judecat pe mitropolitul ortodox Nicolae Corneanu pentru că se împărtășise într-o biserică greco-catolică. Nu a fost caterisit, așa cum au dorit unii dintre cei care îl urau pentru blândețea, seninătatea și generozitatea sa, în schimb a fost dată pravila neagră care spune că până și în Banatul nostru ecumenic nu mai poți să faci nimic, ca ceremonie, cu ”frații ortodocși”. Deh, și Cain și Abel erau frați.
Aș vrea să vorbesc despre acel moment într-o biserică catolică, mi se transmite, dinspre Eparhia Romano Catolică Timișoara, faptul că prea puțini credincioși romano-catolicii știu despre ce este vorba, și despre mitropolitul Corneanu, ridic din umeri, totuși, în felul în care simt eu că trebuie să comemorez lucrurile aleg să fiu într o biserică catolică, și chiar dacă fie și unui singur suflet o să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci, îmi spun că mi-am făcut datoria, ca măcar un strop din trecut să nu fie cu totul uitat.
Cum nu înțeleg bulgara și cum oboseala zilei mă face să nu pot apela nici măcar la bruma de cuvinte slave pe care le știu, nu pot înțelege ce se spune în jumătate de slujbă, (se merge, cu replicile, pe sistem fermoar, una în bulgară, una în română), ceea ce mă face să pot să privesc cu o curiozitate nedisimulată pereții. Regăsesc aici ceva din aspidistra (planta de fier) de acum aproape două decenii. Iubesc plantele, mi se pare că spun o groază de lucruri despre cei care le guvernează. Nu e vorba doar de planta aflată în față, lângă altar – dar văd floricele care bucură sufletul și în vitraliile bisericii, și chiar și neînțelegerea limbii devine tihnă.
Și totul e bine și așezat, aici, și mă simt printre prieteni. Văd și Steaua lui David printre decorațiunile bisericii, îl văd și pe pompierul Florian, aștept cu nesaț momentul aparte de comuniune în care preotul spune „dați-vă pacea”, sau ”dați-vă un semn de pace”, după loc, și toți se întorc în stânga și în dreapta lor să și strângă mâna cu cei care se găsesc pe moment în apropiere. Vine. Mi-e greu să aleg. Îmi fac și câteva fotografii, cu grijă, să nu deranjez, în același timp întind și eu mâna spre bărbații care stau lângă mine, în jurul meu – îi numărasem discret, în momentele când nu înțelegeam ce se vorbea, sunt ca Albă ca Zăpada, vegheată de cele șapte suflete prietene, mai puțin mărul otrăvit fiind.
Se termină ceremonia, îl aud pe tânărul preot Piry Radulov
vorbind credincioșilor lui în bulgară, la ușă, aștept până își ia rămas bun de la ei, mă prezint, nici măcar nu știu cum ajungem în matca celor pe care mi le dorisem, dar întâmplarea face ca exact preotul să fie sufletul căruia am putut să-i transmit mai departe lucrul pe care îl duceam cu mine, și care trebuia dat, ștafetă, cuiva.
Ne așezăm undeva, în spatele navei, vorbim câteva minute, îi povestesc despre întâmplări pentru care, atunci când își spune vârsta, realizez că era mult prea tânăr ca să le fi prins și procesat, în epocă, e bine, e util ca și acest preot catolic, care își face frumoasa parte a sa ca în Banat să se audă liturghie în limbile celor care au pus umărul ca lucrurile să fie așa cum sunt să cunoască întâmplările din trecut care au dat o anumită specificitate, nu tocmai oablă, ideii de ecumenism.
Ca bănățeni, avem înaintași al căror nume e bine să fie pomenit, spre mulțumire și, în același timp, prieteni și mai puțin prieteni de față cu care e bine să ne grijim buzunarele, exact ca-n vorba mitologiei, care ne învață că e bine să ne temem de greci chiar și atunci când ne fac daruri.
Preotul are amabilitatea să participe la dialogul pe care mi-l doream, trecem apoi la biserică, îi spun că mi-am dorit să adaug, la scrierile mele din trecut și din prezent, despre Vinga, și ceva care să țină de acest fastuos lăcaș de cult, care mi-e, din cauza familiei mele, atât de apropiat. Cu amabilitate îmi răspunde și legat de felul în care au ajuns bulgarii catolici aici, și și-au ridicat biserica. Redau dialogul cu el, ca apoi să folosesc și fragmente din lucrurile pe care le-am scris în trecut, legate de biserică, și de limba, de etnia celor care au făcut faima locului, și care încet-încet se pierd, nivelați de istorie, ca un detaliu de stucatură peste care s-a dat de prea multe ori cu asepticul var.
Părintele este unul dintre cei cu ajutorul cărora se mai păstrează limba, și mă întreb dacă cei care fac acest pustiu de bine istoriei, să ajute la menținerea culorii și diversității, realizează, atunci când își aduc obolul la acest bine, ce mare lucru le înscrie numele în cartea întâmplărilor aparte ale acelui loc.
– Părinte, vă aduceți aminte, de la generațiile anterioare, de lucruri mai puțin obișnuite sau aparte care să particularizeze Biserica Romano Catolică din Vinga?
– Este o legendă, se spune că atunci când împărăteasa Maria Terezia a dorit să populeze zona, a dat privilegiu bulgarilor, dacă vor să vină aici, cât pot să alerge într-o zi, pe un cal, atâta pământ vor primi.
– Într-o zi? Asta ar veni foarte mult.
– Au avut foarte mult pământ, de aceea, cum zic, e legendă, pentru că…
– Pentru că lucrurile nu se întâmplau în practică, de regulă?
– Da, da, toată lumea crede…
– Dar e frumoasă legenda…
– Dar se spune că deștepții schimbau calul.
– …tot așa cum, atunci când Cartagina a fost fondată, s-a spus că se dă privilegiul Didonei, care voia acea bucată de pământ, cât cuprinde o piele de taur, dar ea a făcut-o fâșiuțe, și astfel zona respectivă a putut să cuprindă o cetate. E întotdeauna un pattern al înțelepciunii celui care ia ceva de la unul mai bogat. Și așa au ajuns bulgarii să aibă, totuși, o zonă mare, cum spuneți, părinte. În care aceasta a fost biserica principală.
– Eu zic că e ceva adevăr în legendă, pentru că au avut foarte mult pământ, se ocupau cu agricultura, și au avut bani ca să construiască această biserică.
– Am văzut că scria sus, în navă, în cifre romane, 1892. Înainte știți cumva ce a fost aici?
– Bulgarii au venit în Vinga în 1741, au fost foarte mulți, peste 5.000, au plecat dintr-o singură localitate din Bulgaria. Au avut o biserică mai micuță la început… Au plecat din cauza prigoanei otomane, ca să nu-și pierdă credința. Au traversat Dunărea, în Craiova și prin împrejurimi, după aceea și turcii au trecut Dunărea. Și au fugit în Banat.
– Și sunt mai multe ramuri care s-au rupt? Adică la Dudești este o altă ramură?
– Acolo au venit din o altă parte a Bulgariei.
– Dar tot atunci?
– Da, și au ajuns relativ în același an, dar acolo nu aveau pământ mult, ca în Vinga.
– Acolo nu s-au gândit la schimbatul calului!
– Acolo s-au ramificat, au ajuns în mai multe localități, și în Serbia. Alții s-au întors în Bulgaria, peste două – trei generații. În Vinga aveau pământ, și au rămas. Din păcate, din cauza faptului că erau înstăriți, nu făceau mulți copii, ca să rămână averea.
– Și s-au consangvinizat? Adică se căsătoreau între ei oameni din familii înrudite, eventual verișori?
– Biserica nu permitea. Gândiți-vă că acum 85 de ani, în Vinga erau 2500 de bulgari, și acum nu-s nici 500. Într-un timp foarte scurt.
– Cum simțiți că se păstrează limba? Familiile în care un singur părinte este bulgar încă trec copiilor limba? Dacă e mama bulgăroaică, dacă e tata bulgar? Ce știți?
– Din păcate, cu durere în suflet, dar ăsta e adevărul, chiar dacă părinții amândoi sunt bulgari, sau maghiari, nu se mai întâmplă… Noi avem copii din clasa întâi, avem 23 de copii, puțin, dar nici unul dintre ei nu mai știe nici maghiară, nici bulgară. Deci numai română, din păcate.
– Nici maghiară?… Se mai face bulgară sau maghiară la școală?
– Nu, doar Uniunea Bulgară mai face niște cursuri.
– Părinte, câte botezuri ați făcut anul acesta?
– Patru, numai. Multe nu avem, poate vreo șapte pe an.
– Există vreo legendă a locului sau ceva aparte legat de biserica aceasta? Oamenii au uneori nevoie de legende cu care să însoțească ceea ce ține de cult.
– Așa se spune, că au fost folosite trei milioane de cărămizi pentru construcția bisericii acesteia. Oricum, credincuoșii s-au pus să adune aur, materiale, bani, și la 10 ani de când au început, s-au pornit să o construiască. Și a lucrat toată comunitatea.
*
Realizez că am mai vorbit despre lucrurile acestea, am mai scris, mai întâi acum 16 ani, apoi peste încă doi-trei. Am uitat concluzia de atunci, am rămas cu o adiere de esență, și, ca peste tot, în Crișana și Banat, acolo unde o comunitate etnică și religioasă se împuținează, adierea aceea este călăuzită mereu de o geană de tristețe. Iau câte ceva din fragmentele publicate atunci – sunt și date generale despre biserică și despre comunitate, dar și câteva tușe aparte, personale, care ar fi păcat să se piardă de tot, cum se pierd mai toate ce au ajuns într-un ziar și nu au supraviețuit și online:
”(…) Primul lucru care vestește apropierea de comuna Vinga, fie că vii dinspre Arad, fie dinspre Timișoara, este marea biserică catolică „Sfânta Treime”, pe care o vezi de la niște kilometri buni. O biserică gotică înaltă, frumoasă, care pare să fie catedrala unui oraș de soi, nu o biserică de comună care abia mai strânge câteva zeci de suflete la întâlnirea de duminică. O cloșcă cu puii de aur, care-și numără din an în an tot mai puținii pui. Și asta nu neapărat pentru că scade credința din oameni ci pentru că, în era Internetului și a vitezelor supersonice, „legarea de glie” nu mai e ce a fost, iar localitățile mici, care aveau comunități minoritate închegate, devin „deschise”. Iar minoritățile respective își așteaptă, mai mult sau mai puțin resemnate, intrarea în manualele de istorie, la capitolul „trecut”.
Minoritatea bulgară din Vinga nu face excepție de la regula pierderii de sine. Cu tot mai puțini copii care se nasc, fără grădinițe și școli în care acești copii să poată să așeze limba auzită tot mai rar acasă. Cu familii care părăsesc localitatea sau care, devenind mixte, nu mai păstrează limba, bulgarii Vingăi îmbătrânesc, se strâng din ce în ce mai puțini la slujba de duminică din magnifica biserică așezată în inima comunei, (în Banat, bulgarii sunt romano-catolici).
Bulgarii se pierd printre prietenii români și unguri pe care-i invită la fărșangurile lor (balul tradițional de Lăsatul Secului), în una dintre comunele bogate din Banat, căreia i-au dus faima prin grădinile lor. Nu este nici o luptă tragică în această stingere înceată, dar sigură. Banatul este obișnuit cu „ghiveciul” de etnii, cu această amestecatură bună în care fiecare știe și limbile celorlalți și toți participă la binele comun al localităților lor prin abilitățile dezvoltate predilect de neamul lor. Nici la Vinga nimeni nu înghiontește pe nimeni, este loc pentru toată lumea, minoritarii nu se simt sufocați sau acaparați de către majoritari sau de către celelalte etnii, mai fiecare familie are rude care sunt „altceva”, deși acolo nu există o asemenea percepție – sunt fie unguri, fie bulgari sau ce-o mai fi. Oameni.”
”(…) Discuția are loc în fața bisericii, e duminică, vin bulgăroaice trecute de 70 – 80 de ani la slujba în bulgară, cea în maghiară s-a terminat deja. Văd tineri foarte puțini, copii nu sunt deloc, bătrânele vin agale, ca niște corăbii ce intră în rada unui port-muzeu, se vorbește bulgărește și limba sună a vorbă slavă ce s-a transformat în Banat: zdrumicături cu marginile netezite oarecum, ca niște valuri de hulă.
Biserica este construită în 1892, turnurile sale au 63 de metri, este unul dintre simbolurile religioase cele mai îndrăgite din Banat – de 115 ani această clădire vorbește lumii despre bulgarii și ungurii din Vinga. În biserică, în stanga altarului, se află însemnul privilegiilor acordate Vingăi de către Maria Tereza, pe care scrie „Sigillum civitatis privilegiatae Theresiopoliensis”, aducând aminte de vremea când localitatea era oraș. Cele mai frumoase tufe de Aspidistra pe care le-am văzut în viața mea, de „plantă de fier”, cum i se mai spune, străjuiesc altarul și sugerează că bulgarii nu se dezmint când este vorba de îngrijitul plantelor.”
„(…) Dar, dacă revenim în actualitate, într-o zi cu serviciu divin obișnuit (adică o duminică frumoasă, fără îngheț masiv și fără potop ca acela contemporan cu Noe), doar câteva bulgăroaice bătrâne mai vin, alene, la biserică…
Superba clădire din mijlocul Vingăi ar putea sta cu fală în mijlocul oricărui oraș din România. Ba chiar nici în Budapesta sau Viena nu ne-ar fi rușine cu ea. Și, totuși, a rămas mai mult un reper pentru automobiliști, cum că „uite, vine Vinga”…
Istoria nu iartă, bulgarii din Vinga devin încet-încet români, la școala din localitate nu se mai studiază bulgărește decât o oră pe săptămână, ca un fel de limbă străină, și asta în clasele I – VIII. Spunea azi cineva din comună că până și în familiile unde părinții sunt bulgari se vorbește românește cu copiii, aceștia mai înțeleg ceva bulgărește, dar, evident, nu se pun să și răspundă… Și astfel moare o etnie, moare o limbă, iar o biserică superbă va deveni în curând un loc de făcut poze pentru turiști…”
Caut, cu vârfurile degetelor, un strop de apă sfințită în aghesmatar, la ieșire, pentru singura cruce pe care mi-o mai pot face, ca semn de respect, când intru într-o biserică, după judecata părintelui Corneanu de acum exact 15 ani, în ziua aceasta – nu găsesc, fac gestul ”în alb”, totul e doar simbolistică, oricum…
Ce ar mai fi de spus? Lucrurile de risipire se întâmplă încet și sigur, în ciuda eforturilor celor care încă păstrează laolaltă comunitatea. Este o entropie a vieții, înspre dezintegrare. Și îmi promit ca, pentru următoarea dată când voi intra în biserica aceasta, să învăț măcar să dau binețe, și câteva cuvinte, pe lângă, în bulgară. Tot ca un omagiu pentru cei din spate. Măcar atât…
Ramona Băluțescu
Un răspuns la “Punct catolic de lucru pentru amintiri ecumenice”