Bună ziua, călătorule. Te salut pe tine, cel care încă nu știi despre cum merge treaba pe aici, în cetatea asta, într-unul din județele de vest ale țării. Este duminică, zi de vară, iar aici, în Arad, este doar firesc să fie mai multe uși de biserică deschise – mai multe nu pentru că sunt atât de mulți credincioși încât una nu i-ar cuprinde pe toți, ci pentru că acestea, bisericile, sunt de mai multe feluri, după etnia oamenilor, după felul în care și-au primit din familii credința.
Suntem pe strada mare, cea mai mare, aproape de Biserica Roșie. Am făcut liceul la câteva minute de aici și realizez că nu am intrat până acum decât o singură dată în această biserică, deși i-am admirat mereu zveltețea, proporțiile, felul în care se încadrează printre celelalte clădiri ale centrului orașului în care am crescut.
Așa că sunt hotărâtă, pentru ziua de azi, să aflu ceva mai mult decât faptul pe care l-am păstrat timp de 30 și ceva de ani neschimbat, că este ”biserica lui Brigitte”, fosta mea colegă de școală.
Sigur, înainte să ajung în duminica aceasta aici îmi fac informarea, ca orice jurnalist cu scaun la cap, și citesc despre lucruri care, fiecare în felul său, sunt interesante pentru istoria locului, și cu toate acestea, crede-mă, călătorule, după ceremonia la care asist și după discuția cu preotul locului, părintele Jakab István, există ceva mult mai aparte, pe care, în sinea mea, îl statornicesc ca specificitate a acestei biserici.
Aș fi putut să pariez pe faptul că este una dintre puținele biserici evanghelice luterane ale zonei, și asta îmi aduce aminte de bunul prilej de recapitulare a lucrurilor care curg de 500 și ceva de ani, de când, din sânul unei biserici mai mari s-a rupt o biserică mai mică, acolo unde un om n-a mai fost de acord cu ceea ce îl deranja și a spus „Aici stau și nu pot altfel”. Sigur, despre ce diferență există între Biserica Catolică și Biserica Evanghelică am mai scris. Nu aici neapărat stă apartele.
Aș putea să vorbesc despre cărămida roșie, o alegere a celor care au început lucrul undeva în martie 1905, și l-au terminat, în fapt, mult înainte de septembrie 1906, când a avut loc sfințirea, deși această lună este dată pe Wikipedia ca timp de terminare a lucrărilor, și-l cred pe părinte, când explică, pentru că este cel mai potrivit să știe munca înaintașilor săi și, de regulă, atunci când vorbim despre o biserică a conaționalilor unguri sau nemți din vestul țării, poți să fii sigur că datele păstrate în manuscriselor sunt exacte.
Am putea vorbi despre o competiție a înălțimii turnurilor, unde cel al acestei Biserici Roșii, cu ai săi 46 de metri, nu este unul de ignorat, sau am putea discuta despre amvon și sculpturile sale, sau despre orga venită de la Timișoara.
Dincolo de lucrurile care sunt sau care nu sunt, există și transformarea celor care au fost. Aici intră cele trei clopote ale bisericii, care existau la inaugurare, însă două dintre ele au fost topite, iar din bronzul lor au fost făcute proiectile pentru a fi folosite în război, un detaliu impresionat, dar care nici măcar el nu trage atât de mult ca un alt lucru aparte pe care l-am aflat în această dimineață de duminică, pe care am petrecut-o cu comunitatea maghiară evanghelică luterană din Arad.
Dar să lăsăm timpul să curgă în felul său, firesc este aproape 10:00, pe aceeași bucată de bulevard cu mine recunosc pe cei nu mulți care se vor opri la câțiva metri în fața mea pentru serviciul religios, oameni în straie de duminică și care calcă având o anumită reverențiozitate ce mă face să pot câștiga ușor pariul că se vor opri la ușa bisericii, deschisă, și vor intra.
Și îl câștig.
Chiar dacă nu toți sunt aici de la început, se strâng pe parcursul acestei dimineți de duminică vreo 30 de oameni cu care împart ceremonia, este o slujbă în limba maghiară, cum germanii locul lui au devenit puțini, extrem de puțini, mai sunt poate două sau trei minute până să înceapă totul și sunt puțin încurcată de faptul că încă nu am ajuns să mă prezint și personal, vorbisem cu preotul la telefon, însă era firesc să pot să-i confirm că am ajuns, înainte să înceapă slujba, în fapt o fac nu doar din curtoazie ci și pentru că știu că dacă această primă întâlnire în persoană, chiar și pentru două secunde, are loc în partea din fața bisericii, enoriașii vor înțelege că preotul știe de prezența mea aici și vor fi mai puțin deranjați de faptul că voi face poze în timpul slujbei. Este doar un mod de a arăta mai simplu și mai repede comunității că nu sunt un străin turist ce nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să deranjeze, prin mânuirea aparatului foto, întâlnirea lor religioasă.
În zilele bune înțeleg maghiara. Atunci când nu pozez – așa că pentru azi rămân cel mai degrabă fotograf. Urmăresc felul de interacționa al preotului cu comunitatea. Mă bucur să-l văd urcând la amvon pentru a predica, pentru a-și da cuvântul de învățătură, fac și eu câteva drumuri în partea din spate a bisericii, a navei, pentru a prinde cadre aparte, ajung și în zona corului, văd de aproape marea orgă, pot aprecia astfel mai bine chiar și frumoasele vitralii, despre care cineva mi-a spus ulterior că un expert ar fi declarat că au nevoie de restaurare grabnică.
Este doar o duminică simplă, nu o sărbătoare mai mare a comunității. Și cum scriu de ani de zile despre împuținarea lucrurilor vechi din Crișana și Banat, m-aș fi așteptat să fie ceva mai puțini enoriași, azi, aici. Cu toate acestea, pentru istoria celor două orașe în care am trăit cea mai mare parte din viață, Arad și Timișoara, nu poți să concepi aceste locuri fără tot ce a venit de la unguri și de la nemți, și astfel plecarea lor, dispariția lor, schimbarea lor în statisticile făcute din 10 în 10 ani nu poate decât să-ți strângă inima. Nu cred că există familie veche în această regiune care să nu aibă în istoria sa ceva din aceste plecări și schimbări.
Și atunci schimbarea demografică, depopularea bisericilor minorităților, este doar ceva ce repetă întâmplările microcosmasului fiecăruia dintre noi, și îmi aduc aminte de o replică ca preotului evanghelic Eginald Schlattner, pe care a spus-o public și mi-a repetat o și mie, că el nu va pleca din biserica lui din Roșia chiar dacă va ajunge să țină liturghia doar pentru el și pentru Dumnezeu.
Umbrele sunt importante, este o istorie întreagă așezată în fiecare loc din aceste biserici altfel decât ortodoxe, biserici istorice, pe care nu-l mai ocupă astăzi cineva. Așadar, este o fotografie pe care caut să o fac, deși spun de pe acum că, în parte, nu reprezintă o realitate, ci o metaforă, este o fotografie pentru care caut un unghi de unde să nu-l văd decât pe preotul din amvon, care vorbește, parcă, unei nave unde nu există nimeni. Spun iar, nu este cazul, în această duminică, în Biserica Roșie din Arad, care strânge chiar mai mulți credincioși decât aș fi putut spera, dar este o fotografie care ilustrează o realitate ce, în localități mai mici, nu are cum să fie contestată.
Se termină ceremonia, preotul merge la intrarea în biserică, întinde mâna fiecărui membru din comunitatea sa, sunt și eu aproape pentru câteva fotografii, și-l aud folosind numele oamenilor. Este clar că îi cunoaște, și le știe problemele și încercările, este un lucru care s-a pierdut, sau nu a fost important în comunități mai mari, ale altor biserici. Aștept până pleacă ultimul dintre cei care au fost la slujba în limba maghiară, vorbim puțin, câteva minute, pentru că vine un grup de nemți ca de a dorit să asiste la o rugăciune în limba germană, iar preotul le oferă acest lucru. Dar înainte de a se trece la partea a doua a ceremoniilor de azi, lucrurile despre care vorbim îmi dau acea informație care îmi permite să aleg eticheta pe care o consider esențială pentru acest lăcaș de cult. Și pe care o voi folosi ca titlu de material.
Și să nu uităm că ceea ce dă lucrul aparte al unui loc, fie și biserică, nu este doar regula generală de care ține acel loc, ci și omul care veghează să se respecte regula, și care găsește căile lui personale spre a interpreta și a urma ceea ce crede el că este de făcut, de aceea importantă nu este doar dogma pe care și-a șlefuit-o biserică, ci și felul în care acela care e pus să păstorească o comunitate găsește căile de a aplica respectivele reguli.
Bunica, credincioasă romano-catolică ce și-a trăit ultimele zeci de ani la Arad, spunea des că o biserică nu te învață niciodată să faci rău – dacă lucrurile ajung spre rău asta se întâmplă doar din felul în care îi sunt interpretate regulile. Asta cu interpretarea nu o mai spunea bunica, era concluzia mea firească.
Pentru că sunt un observator exterior al bisericii, pot să văd, cunoscând ideea de bază, care sunt felurile în care oamenii bisericii se abat de la urmarea ei. În încercarea mea de a găsi, chiar și ideatic, ”biserica curată”, am încetat să mai caut acest lucru la ortodocși, deranjată de felul în care ecumenismul ajunge doar de fațadă, iar frățietatea este ceva ce se invocă în pauzele extrem de puține de la grosul timpului în care majoritarii îi calcă în picioare pe cei mai mici.
Mă interesează cum se trăiește ecumenismul aici, în această biserică evanghelică din vestul țării, aflată într-un loc ce, chiar și prin intermediary, era până acum o vreme sub conducerea mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu, un cunoscut ecumenist. Dar până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, se spune, și îmi aduc aminte cum bisericile greco-catolicilor nu au ajuns pe tot parcursul mitropoliei la posesorii lor de drept, exact din cauza felului în care intermediarii dintre mitropolit și enoriași, episcopi ai locului, au ajuns să interpreteze dorința întâistătătorului lor. Ca și la Arad.
Și abia acum aflu ce este cu adevărat aparte în această biserică din inima Aradului. Îmi spune preotul: la noi toată lumea e binevenită, eu nu dau pe nimenea afară, deja sunt cunoscut pe nivel de țară, au venit de la Cluj, i-am întrebat cum au ajuns la mine, mi-au spus „sunteți pe net în anumite cercuri că, de vreau să mă cunun cu cineva din afara bisericii mele, dar să rămân acolo, pot să vin la dumneavoastră”. Preotul încheie căsnicii între cei care au nevoie de biserică, dar pe care dragostea i-a făcut să se uite puțin peste gardul bisericilor lor. Îmi spune: aici vin credincioși de la șapte confesiuni, romano-catolici, ortodocși, unitarieni, reformați, evanghelici, baptiști, martorii lui Iehova, și de la patru etnii, români, maghiari, sași și slovaci. Și-mi aduc aminte iar de o altă vorbă a bunicii, care m-a făcut să înțeleg, chiar în afara fenomenului religios fiind, care este lucrul esențial în creștinism: dacă există un Dumnezeu, acesta e unul singur, indiferent de credința pe care o ai.
Nu am putut înțelege niciodată, însă, cum un bun creștin poate fi altfel decât deschis ecuumenismului, dar probabil asta este problema, împărțirea în cei care spun că reprezintă ”singura dreaptă credință”, și felul adevărat de a fi credincios, nedeclarativ.
Aceasta cred că este cu adevărat menirea unei biserici, să fie acolo pentru cel care are nevoie de un cuvânt bun, spus sub oblăduirea creștinismului. Ce contează dacă este vorba despre o biserică mică, în sensul mărimii comunității sale, sau că aici se vorbesc mai degrabă alte limbi decât cea majoritară în tramvaiul care trece pe lângă noi? Important este, mereu, sufletul.
Și fac încă o poză, înainte să plec, cu clanța acestei biserici, deschisă pentru oricine, și cu cineva, oricine, care tocmai trece pe stradă, și care se află în aceeași neștiință ca și mine, în urmă cu o oră și ceva, călcând fără să se oprească, neștiind că acolo există un loc unde este binevenit, chiar dacă limba pe care o vorbește este alta decât a celei în care visează părintele acestui loc vise de bine pentru oricine dorește să se oprească la ușa sa.
Ramona Băluțescu
