Să spui că muzica clasică e gravă, solemnă și rezervată doar pentru catedralele spiritului este o judecată la fel de greșită ca aceea că Viena e un oraș plictisitor. Pentru cine are urechi și un pic de umor, Johann Strauss fiul a lăsat moștenire una dintre cele mai vesele polci scrise vreodată: „Tritsch-Tratsch-Polka”, compusă în 1858.
Tritsch-tratsch nu e o incantație germană misterioasă, ci un termen colocvial care s-ar traduce aproximativ prin „bârfă, trăncăneală, pălăvrăgeală”. Într-o epocă în care bârfa era o formă rafinată de socializare (ca și azi, doar că fără Facebook), Strauss a decis să o ridice la rang de artă — și i-a dat fundal muzical.
O bârfă cu tempo vioi
Polca are un ritm sprinten, nervos, aproape isteric pe alocuri — exact cum sunt și discuțiile aprinse de salon, cu zâmbete false și replici tăioase strecurate între două sorbituri de cafea vieneză. Instrumentele „vorbesc” între ele ca niște doamne bine, în rochii ample și cu limbile ascuțite, fiecare vrând să spună ceva mai interesant decât cealaltă.
Ascultând, simți cum violinele chicotesc, viorile bârfesc cu clarinetele, iar suflătorii intervin cu un „nu pot să cred!” muzical, totul într-o efervescență contagioasă. E ca un mic teatru fără cuvinte — o mini-operetă fără decor, dar cu replici muzicale sprintene.
Muzica de care nu te poți supăra
Spre deosebire de valsurile sale melancolico-nostalgice, această polcă e un shot de bucurie vieneză pură. Niciun ascultător nu rămâne încruntat după două minute de „Tritsch-Tratsch”. E genul de muzică ce-ți înmoaie genunchii și-ți face colțul gurii să urce fără să vrei.
Și poate asta e, de fapt, puterea ei: e imposibil de luat în serios. Strauss ne oferă o pauză de la sobrietate, un memento că până și în Imperiul Austro-Ungar se râdea din toată inima — chiar dacă râsul venea din spatele unui evantai.
Pentru o interpretare memorabilă, plină de vervă și expresivitate, îți recomand să urmărești versiunea dirijată de Ana María Patiño-Osorio, care nu doar că scoate maximum din Strauss, dar pare că dansează cu orchestra în timp ce dirijează.
Dacă la final nu zâmbești, verifică-ți pulsul — s-ar putea să fi devenit, fără să știi, un personaj din Kafka.
